Cronica unui „concurs” de muzică - Eurovision

             Cred că mulți dintre noi am urmărit în această seară așa-zisul concurs de muzică Eurovision. Și eu, desigur. Mai bine însă citeam Kundera sau mă uitam la un film. Sau jucam un joc stupid pe calculator. Scrisesem acum câteva zile, chiar în seara primei semi-finale, că voi încerca să văd și să aud doar muzică, indiferent de țară, etnie sau poziție geopolitică. Sunt naivă, nu-i așa? Și mi-au spus mulți că e un concurs geopolitic, unde Ukraina îi dăruiește Rusiei 12 puncte, iar Moldova i le face cadou României (nu și vice-versa, probabil i-am supărat noi cu ceva pe frații noștri de ne-au „dăruit” cele 10 puncte). Mai pe înțelesul tuturor – se votează țări, nu melodii.

              Norvegienii au organizat destul de bine ediția de anul acesta (nu la fel de bine ca rușii anul trecut). Chiar au fost cântate melodii bune pe scena de la Oslo. Numărasem la un moment dat pe degete cam 9 melodii favorite. Un top al meu. Nu neapărat preferate și de alții. Cum ar fi cazul Turciei sau al Danemarcei. N-a văzut nimeni că melodia Denemarcei era grozav plagiată după Abba?! Probabil nu... Mama adesea spune „Gusturile la frumusețe, mâncare și muzică nu se discută!” Doar așa îmi explic acel clasament înșiruit pe ecranul televizorului. Turcia nu mi-a plăcut deloc. România după clasamentul meu era undeva după cifra 10. Nu mi-a plăcut melodia Paulei (și chiar are o voce frumoasă!). Melodia Islandei era printre favorite, Belgia, Spania, Georgia. Germania? Nu prea...

             Revenind la concurs. Un teatru al absurdului bine plasat pe scenă. Spunea cineva că a trecut vremea teatrului absurdului o dată cu Ionesco. De unde! Sunt atâtea motive pentru absurd și ilar, le vezi și cu ochii închiși. Colega mea, Oxana, spunea că România nu a oferit Moldovei 12 puncte ca să scape de cumătrism. Nu prea cred. Oare și Cipru sau Grecia a făcut la fel? Desigur că nu. Personal, melodia Germaniei nu era printre favorite, dar vrei nu vrei, la anul Eurovision-ul va fi la Berlin, nu la București sau Chișinău(!). Ironic vorbind...

Un francez ne insultă - „Le salut roumain” !

Mă întâlnesc astăzi cu o colegă de facultate. Vorbim una alta, îi spun că am fost acasă, în Basarabia câteva săptămâni. Mă întreabă dacă s-a mai schimbat situația politică de la noi sau e la fel de încordată. și dintr-odată își aduce aminte și începe să se revolte: „De ce să vorbesc de voi dacă, uite, nici noi nu suntem departe! Criză, salarii micșorate, pensii mici etc. și măcar de Europa ne-ar vedea cu ochi buni, dar așa! Ai văzut emisiunea de pe France 2? Nenorocire nu alta!”

Sigur că am văzut-o! Dar cred că deja cam toată lumea e la curent cu scnadalul „salutului românesc”. Pentru cei care totuși n-au deschis televizoarele acum câteva săptămâni – o scurtă punere în temă. Pe canalul France 2, la o emisiune de divertisment On n’est pas couché, Jonathan Lambert le-a arătat tuturor din sală, dar și de acasă „le salut roumain” – gestul umil al cerșetorilor parizieni întinzând mâna, rostind pe un ton umil „s’il vous plait, monsieur!”. Publicul a izbucnit în râs, repetând instantaneu „salutul”. Nu vă miroase a discriminare și, cel mai grav, asocierea, identificarea poporului român (a câta oară?!) cu cerșetorii. Evident, emisiunea era înregistrată și, desigur, nimeni nu s-a gândit măcar să scoată aceste secvențe umilitoare. Ambasara României a reacționat promt și chiar mi-a plăcut atitudinea oficialilor români de la Paris.

Să te simți identificat cu cerșetorii de la intrarea în metrou nu-i puțin și nici plăcut. Mai grav – e revoltător. Dacă veți urmări comentariile postate la clipul video de pe youtube veți vedea că oamenii reacționează. Era firesc și mai ales de așteptat. Nu contează cu unii nu știu limba franceză, există google translate! Citind un comentariu, două am urmărit cum încearcă totuși românii să-și „recupereze” imaginea terfelită. Cum era de așteptat, o parte din români au reacționat la mânie, umiliți (într-un fel e și de înțeles) cu tot felul de înjurături și amenințări la adresa francezilor, categorisindu-i la repezeală în pedofili și homosexuali. Alții le-au „promis” francezilor că „vede el ce-l așteaptă” de calcă prin România! Pe lângă aceștia care abia așteptau să-și încerce pumnii, picioarele sau mai știu eu ce părți ale corpului pe pielea francezilor, altă categorie de comentatori a găsit de cuviință să le aducă aminte francezilor că au și ei „negrii” lor, nu doar românii, că sunt invadați de arabi și negri, că în curând în Franța, în loc de „Bonjour” se va spune „Salam Aleikum” (aici s-ar putea să aibă dreptate!). alții le-au adus aminte francezilor că de s-ar sătura românii de munca pe care o fac în multe țări europene și s-ar întoarce acasă, ar rămâne fără forță de muncă.(Din păcate nu europenii ne-au chemat la ei în țară, ci noi ne-am dus!). În fine, au fost și comentatori care încercau să demonstreze ignoranța francezilor asociindu-ne la nesfârșit cu țiganii și cerșetorii. Ba chiar li se sugerează să-i ia pe rromi la ei în țară să încerce ei să-i educe că noi se pare că nu reușim nicidecum.

Paradoxal sau, nu vi se pare cumva că răspundem unor provocări cu mult prea multă violență? Aș vrea să văd aceeași patimă, aceeași dăruire de a găsi argumente nu doar în astfel de situații, ci și atunci când în România sunt discriminați rromii, persoanele cu dezabilități etc. sau ne supărăm numai atunci când ne insultă alții, nu și ai noștri?

AICI puteți urmări emisiunea buclucașă.

P.S. Am fost de mai multe ori în Franța, am prieteni francezi de ani de zile. Vă asigur că nu toți îi consideră pe români cerșetori, dar, știți și voi, pădure fără uscături nu există!

Eurovision. Cu cine votăm?

       Aseară a fost prima semifinală a concursului Eurovision. Impresiile noastre sunt diferite și contradictorii. Moldova a fost prima concurentă care a cântat pe scena de la Oslo. Olia Tira și SunStroke Project au fost cei care au reprezentat Moldova la acest concurs. Mda... am văzut / citit numeroase comentarii atât pe youtube cât și pe site-uri de știri, bloguri, facebook, twitter etc. Păreri împărțite. De la „rusofoni nenorociți” până la „susțineți Moldova, indiferent cine o reprezintă.” Vă voi spune părerea mea. Doar a mea. Mi-a plăcut cum au cântat băieții și Olia. Una dintre cele mai bune melodii de aseară. Așa cred eu. Deși mulți susțin că Eurovision este un concurs politic, incorect din punct de vedere al alegerii câștigătorilor, eu am văzut întotdeauna un concurs muzical. Aici nu-și au locul remarcile răutăcioase, xenofobe, anti nu știu cine sau anti nu știu ce. Anul acesta voi vota pentru Moldova în finală. De-aș avea posibilitatea să votez pentru România nu aș face-o. Chiar nu pentru că nu-mi place melodia Paulei Seling (de altfel Paula Seling are o voce minunată, doar că de data aceasta piese e dezatsru). Altora însă le place și nu-i poți condamna pentru că fiecare are gusturi și preferințe diferite. Anul trecut am votat pentru Bosnia&Herțegovina. Mi-a plăcut enorm melodia acestei țări. Anul acesta aș vota pentru Moldova, Islanda, Serbia și Malta (care din păcate nu a intrat în finală). Nu-mi pasă că Moldova e reprezentată de Olia care vorbește limba rusă. Nu suntem la un concurs care apreciază spiritul național, etnic sau cât de bine știi să vorbești o limbă sau alta. Nu, suntem la un concurs de MUZICĂ! Deci toți vorbim, înțelegem, auzim muzica nu altceva. Și cu siguranță că mulți dintre voi îmi veți reproșa acest lucru. Au fost situații în care multe țări au fost reprezentate de artiști de altă naționalitate sau etnie. Celine Dion a reprezentat Elveția în 1988.

         Voi cu cine veți vota?

Interviu cu jurnalista Stela Popa - „Suntem europeni şi vorbim o limbă oficială a UE!”

Stela POPA este jurnalist de profesie. S-a născut la Chișinău unde a urmat cursurile Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării și mai târziu studiază în cadrul Facultății de Relații Internaționale, Științe Politice și Administrative un masterat în Politologie. În mass-media pășește pentru prima dată la Radioul Național, în anul 1997, unde a participat la emisiunea pentru adolescenți „Semnal Junior”. De-a lungul timpului a colaborat cu diverse instituții mass-media printre care: Literatura și Arta, Postul de televiziune M1, ziarul „Universitatea”, Postul de Radio „Europa Liberă”.  A fost reporter la postul de televiziune TV7, iar mai târziu prezintă știrile la postul de televiziune EuroTV. Din anul 2009 este realizator și moderator al emisiunii Mai aproape de Europa de la postul de radio Vocea Basarabiei, filiala București. Pe data de 11 februarie 2010, Stela Popa își lansează cartea 100 DE ZILE la editura Tritonic.


Ce ne puteți spune despre modelul identitar din Republica Moldova? Limba este un liant sau un factor de disensiune?

Este un subiect atât de larg şi de sensibil în R. Moldova, încât nici nu ştiu cu ce să încep şi cu ce să închei. Se fac atâtea declaraţii şi speculaţii pe seama acestui subiect, încât îmi vine să cred că nicăieri în altă parte a Europei nu este atât de preocupată mai intens de acest subiect decât la noi. Să pornim întâi de la numele real al statului R. Moldova care, adeseori, inclusiv în forumurile europene, este denumit „Moldova”. Nu întâmplător unii analişti atrag atenţia asupra acestui exemplu. Această referinţă inexactă cu trimitere la titlul republicii ar putea fi chiar proba unei crize identitare încă neclarificate. Este evident că astăzi problema identitară în RM încă se mai pune, cel puţin pentru unii: ce limbă vorbim, cine suntem, încotro trebuie să mergem? Iar după cei opt ani de comunism, care au apăsat cu degetul şi mai tare în această rană, încercând să împartă populaţia aberant între români şi „moldoveni” sau vorbitori de limbă română şi „limbă moldovenească”, discuţia va continua câţiva ani buni de acum încolo.

Chiar dacă s-a schimbat puterea la Chişinău?

Chiar dacă. Actuala Alianţă pentru Integrare Europeană are întâi de toate menirea de a aplana conflictele reapărute în 2001 odată cu venirea comuniştilor în fruntea R. Moldova, inclusiv din punct de vedere identitar. Dar este foarte greu, pentru că nici AIE nu are o opinie unică din acest punct de vedere, iar problema identitară este încă politizată.

Dar vedeţi că nu toţi liderii AIE cred la fel...

Este ceea ce sugeram şi eu. Şi asta este o problemă. Declaraţiile diferite şi tot mai dese pe marginea acestui subiect ar fi bine să fie coordonate între liderii AIE. Altfel Alianţa riscă să nu mai fie credibilă şi să piardă din electorat. Or, scopul comun al AIE este de a învinge şi de a supravieţui, nu de a turna apă la moara comuniştilor şi pentru a readuce PCRM-ul înapoi în fruntea statului, singur sau printr-o coaliţie.

Comunismul a influenţat situaţia din republică în ceea ce priveşte bagajul identitar?

Absolut. Doar două exemple: rezistenţa faţă de comunism în Basarabia şi impactul perioadei interbelice sunt două dintre lucrurile cele mai absente în conştiinţa generală de peste Prut. Până pe 7 aprilie 2009 prezenţa celor două, la nivel public, era aproape inexistentă. Iată de ce, în acest caz, inclusiv comunismul voronist din timpurile noastre a jucat un rol primordial. Un alt exemplu poate fi aşa numitele manuale de „Istorie integrată” intoduse în ultimii ani în şcolile din R. Moldova, care vroiau să scoată din curricula şcolară manualele de „Istoria românilor”. Dincolo de asta, un rol esenţial l-a jucat şi mass-media afiliată PCRM-ului – majoritară, de altfel -, care a ideologizat la maxim acest subiect, prin impunerea „moldovenismului” fără ca opinia alternativă să fie prezentă în media controlată de fosta putere de la Chişinău.

Şi în Transnistria? Cum rămâne cu Transnistria? Ce înseamna Transnistria, dincolo de imaginea de ansamblu, ce ne puteți spune despre existența tangibilă, despre oamenii care locuiesc dincolo de Nistru?

Acolo lucrurile sunt şi mai complicate. Şi nici nu avem cercetări sau date relevante ca să ne pronunţăm. Ce înseamnă Transnistria? Hmm. Unii care merg acolo, occidentalii în special, o percep ca o enclavă a Rusiei, alţii ca un teritoriu aflat la cheremul lui Smirnov, cel care face şi desface legea acolo. Cât despre oameni – sunt victimele unei nedreptăţi şi separări forţate, aberante chiar. Dar opinia lor nu o cunoaştem decât din diverse discuţii personale.

Este dificil, dar nu intrutotul imposibil, de imaginat un perimetru în care să uităm discordia, fractura, violența care obsedează aceasta regiune a Europei în care trăim. Putem imagina un contur, o formă a toleranței interculturale în Transnistria? Este oare prea idealist acest proiect? Și ce anume ar trebui pentru a deveni realist?

Nu ştiu în ce măsură vă pot eu răspunde la o asemenea întrebare dificilă. Dar în Transnistria nu putem vorbi despre „interculturalitate”, din moment ce acolo limba rusă domină peste tot. Unde este „toleranţa interculturală”? În calitatea mea de jurnalist vă pot spune doar că părerile faţă de problema transnistreană sunt diferite. Unii vorbesc despre „reintegrare teritorială”, dar soluţiile sunt foarte dificile în acest moment, alţii merg pe modelul cipriot, adică să renunţăm la Transnistria pentru o anumită perioadă, după care să revenim şi să revizuim problema, asta în timp ce noi am merge fermi şi siguri pe drumul european. Cei din a treia categorie sunt prea obosiţi de acest subiect sau pur şi simplu nu le pasă. Sondajele arată că ei ar fi cei mai numeroşi... Cred că indiferent ce am spune noi acum şi „soluţii” am căuta, să nu uităm că jocurile în ceea ce priveşte partea stângă a Nistrului sunt mult mai complicate şi făcute la un nivel mult mai înalt decât discuţiile publice de acest fel de la Chişinău. Dincolo de asta, şi din păcate, să nu uităm că acolo sunt, totuşi, în joc vieţi şi destine... Să vedem. Timpul va arăta cât de abilă va fi R. Moldova, dar nu numai, în reglarea acestui conflict în interesul ei.

Există o disponibilitate de dialog în Romania pentru Republica Moldova? Aș vrea să vorbim, în primul rând, despre relațiile în plan cultural, despre legăturile simbolice, spirituale.

O!, dar nu vedeţi câtă deschidere există din partea României faţă de R. Moldova? Cred că asta este schimbarea cea mai clară din politica externă a Chişinăului după alegerile din 29 iulie 2009. Şi pentru că am vorbit mai sus de chestiunea transnistreană, trebuie să spun că mulţi consideră că România este marele absent de la masa de negocieri în formatul 5 + 2.

Oare de ce?

Întrebare logică şi firească. Probabil, pentru că trece peste interesele unora în această parte de Europă. România a susţinut dintotdeauna R. Moldova în orice demers european, a fost şi este mai mult decât un avocat al republicii noastre la Bruxelles. A făcut-o chiar şi pe vremea comuniştilor. Deşi, sincer vorbind, la câtă agresivitate şi vorbe grele veneau de la Chişinău ar fi putut să dea şi ea din mână la fel ca şi mulţi alţii şi să ne lase într-un fel în plata Domnului. Dar nu, România a crezut şi crede în oamenii care locuiesc în R. Moldova. România ştie ce înseamnă să vrei să fii în Europa cu acte în regulă şi să nu stai la poarta uniunii privind cu jind peste gardul vecinului. Spuneam că vecinii noştri de peste Prut au crezut în basarabeni şi sper că nu au greşit. Şi ca să aducem şi exemple pragmatice, voi aminti de unul singur, foarte recent – cele 100 de milioane, atenţie – nerambursbile!, acordate R. Moldova timp de 4 ani. Nu ştiu ce se poate sau se putea făcea mai mult din partea Bucureştiului... Important e să existe voinţă politică de la Chişină. În rest, le vom rezolva pe toate.

Am vorbit despre Transnistria, despre R. Moldova, despre România, exact traseul pe care se mişcă personajele din noul dvs. roman, apărut la Editura Tritonic din Bucureşti, şi care se intitulează „100 de zile”. Prin tatăl Robertei, Ion Ciugureanu, este bine conturat portretul intelectualului transnistrean angajat în susținerea românismului.

Da, aţi sesizat corect. Prin susţinerea românismului, a R. Moldova şi a luptei împotriva ocupaţiei la care este încă supusă R. Moldova. Dar nu este vorba numai despre Ion Ciugureanu. Aş spune că „100 de zile” este romanul unei generaţii angajată în lupta pe care aţi sugerat-o dumneavoastră.

S-a discutat foarte mult in mediile culturale despre necesitatea implicării si angajarii socio-politice a intelectualului. In calitate de jurnalist – analist atent al vieții sociale, cum priviti aceasta poziție care legitimează misiunea intelectualului in lupta cu ideologiile promovate de regimul politic?

Mulțumesc. Intelectualul, oriunde şi în orice perioadă s-ar fi aflat el, nu a putut sta de o parte şi s-a implicat în viaţa socio-politică a comunităţii din care a făcut parte. O parte a cărţii mele se referă şi la acest aspect. Amintiţi-vă de binecunoscutul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu şi de rolul extrem de important al profesorului Zaharia Herdelea, de exemplu. La fel e şi cu Ion Ciugureanu, tatăl eroinei romanului, care este un luptător, dar şi un om care pătimeşte, anume pentru că s-a implicat şi pentru că nu a putut fi impasibil la câte se petreceau în jurul său. Trebuie să recunosc că am pornit acest personaj de la unul real. Este vorba de Ion Iovcev, directorul liceului „Lucian Blaga” de la Tiraspol. Cum spuneam - una dintre puţinele instituţii româneşti din Transnistria. Ion Iovcev a citit romanul şi mi-a împărtăşit apoi din impresii. Domnia sa spune că s-a regăsit în pielea personajului Ion Ciugureanu – directorul liceului amintit, un om persecutat de regimul smirnovist de la Tiraspol, dar şi de cel voronist de la Chişinău, pentru ideile şi concepţiile sale. Ion Ciugureanu este un personaj snopit în bătăi în închisoarea de la Tiraspol, dar şi în “Coridorul Morţii” de la Chişinău de pe 7 aprilie, atunci când a avut loc revolta tinerilor contra regimului comunist.
Cât priveşte angajarea social-politică a intelectualilor din R. Moldova, fără o asemenea implicare a liderilor de opinie din mass-media, dar nu numai, cred că nu ar fi fost posibilă nici mobilizarea tinerilor din 7 aprilie, nici victoria partidei democratice la ultimele alegeri. Din păcate nu toţi jurnaliştii s-au comportat la fel, dar cei care au făcut-o sunt cu atât mai merituoşi.

Am citit şi eu cartea dumneavoastră. Am perceput-o ca pe un mesaj în favoarea toleranței în contextul evenimente din 7 aprilie 2009 petrecute la Chișinău. Cât de corectă rămâne interpretarea noastră ne poate confirma doar autoarea... În final, vă rugăm să ne spuneți ce înseamnă binomul toleranță – intoleranță pentru dumneavoastră.

Da, nu greşiţi dacă percepeţi romanul meu ca fiind unul care optează şi în favoarea toleranţei. Totuşi, cartea aceasta are în primul rând menirea să spună cititorilor că noi suntem aici, că noi existăm, că nu suntem nişte vite care tac şi sunt obligate să suporte jugul. Noi suntem oameni! Avem idei, avem identitate, avem idealuri şi aspiraţii. Asta e ideea. Oameni de care Europa nu trebuie să uite! Noi suntem europeni, pentru că suntem români şi vorbim româna, o limbă oficială a UE! Şi ca să răspund, mai concret, la întrebarea dvs., vă spun că atunci când vorbim despre toleranţă, în cazul R. Moldova, depinde la cine ne raportăm. Dacă vă aşteptaţi la toleranţă în timpul celor opt ani de guvernare comunistă, care au ţinut indubitabil şi constant pe loc R. Moldova, cred că nici nu merită să ne pronunţăm. Atunci numai despre „toleranţă” din partea guvernului comunist nu putea fi vorba. Exemplele sunt cu duiumul: intoleranţa, deopotrivă cu ura, faţă de limba română, faţă de jurnaliştii neafiliaţi puterii, ca să nu mai vorbesc de acţiunile comuniştilor din 7 aprilie împotriva tinerilor demonstranţi, maltrataţi cu sălbăticie prin subsolurile instituţiilor de forţă. Şirul poate continua. Sper că odată cu venirea AIE la putere – pe care unii o acuză că ar fi prea tolerantă cu nedreptăţile regimului Voronin! - nu vom mai avea asemenea acţiuni. Cred cu tărie că binomul toleranţă-intoleranţă nu se poate rezolva în R. Moldova decât prin instaurarea unui regim cu adevărat democratic, european, în dreapta Prutului. Adică prin integrarea deplină a R. Moldova în UE! Care trebuie să se facă prin orice mijloace şi cu orice riscuri!



A consemnat Lilia Cazacu

P.S. Interviul a fost realizat pentru revista de cultură și literatură LA LETTRE R unde va fi publicat în limba franceză.
 
 

Marian Lupu e moldovean, Ghimpu e român. Noi ce suntem?

         „Elita” politică din Basarabia mă dezamăgeşte. A mia oară. De fapt, puţinele şi de tot rarele momente sau decizii de care am fost mulţumită (nu doar eu) sunt deja nesemnificative faţă de ceea ce se întâmplă la momentul actual. Marian Lupu, candidatul pentru preşedinţia ţării afirmă vehement că el este... moldovean. Scurt şi mai ales promt. De ce, domnule Lupu? Faceţi parte din tagma celor care ascund adevărul şi promovează minciuna ? De ce nu lăsaţi acest popor în pace să ştie cine a fost şi cine este de fapt. Politicianul mizează pe o identitate multietnică, civilă, politică. Argumentul forte? Păi, cum! Doar în Republica Moldova locuiesc găgăuzi, ruşi, ucraineni, nu doar moldoveni! Stimate politician, nu e Moldova singura ţară cu minorităţi, dar cred că ştiţi deja acest lucru. Dar nicăieri, nici într-o altă ţară normală (eventual doar în alt stat ex-sovietic) o minoritate nu asimilează etnia majoritară, nicăieri o limbă nu poartă două denumiri, oscilând, azi fiind română, mâine fiind moldovenească, nici un popor nu-i mai nesigur decât cel din spaţiul basarabean, neştiind sau nevrând să ştie de e român sau moldovean.

         În contextul actual când Republica Moldova abia de a scăpat (şi nici asta nu-i prea sigur!) de un regim criminal cum e cel comunist, se găseşte un „deştept” precum Lupu să toarne gaz pe foc. Mi se pare mie sau AIE aduce mult, mult a ştiuca, racul şi broască ? Sau doar eu sunt paranoică?! Fiecare e cu păcatele lui, dar Partidul Democrat condus de Marian Lupu (ajuns în mod straniu şi peste noapte la cârma acestuia) nu are ce căuta în componenţa Alianţei. De altfel, nici această structură nu-i prea stabilă. Unii nu-l plac pe Mihai Ghimpu, actualul preşedinte interimar al Republicii. Eu apreciez la acest om sinceritatea şi stabilitatea. De când mă ştiu niciodată nu şi-a schimbat orientarea politică sau identitatea – român a fost şi român a rămas. Marian Lupu ieri era comunist, astări e democrat, ieri afirma că vorbeşte limba română, astăzi deja e moldovean şi „construieşte o naţiune”. Esenţialul nu-i doar aici. Poporul din Basarabia are nevoie de un conducător care să lucreze pentru binele lui, pentru bunăstarea ţării, pentru e ridica nivelul traiului şi aşa mult prea greu, pentru educarea lui. Ce fac politicienii noştri? Îşi umplu buzunarele din banii dăruiţi de UE, SUA pentru ajutorarea ţării şi trăiesc ca paraziţii pe spatele bieţilor oameni.

       Citeam un articol în presa din România referitor la acordarea burselor şi şcolarizarea tinerilor din Basarabia. Rectorul Universităţii din Galaţi afirma naiv că acordarea burselor pentru elevii şi studenţii moldoveni e un beneficiu pentru aceşti tineri, dar mai ales pentru promovarea românismului în Republica Moldova. Care românism? Cel de paradă? Afişat simpatic atunci când vine în vizită preşedintele României sau când e prin preajmă vreo delegaţie din România? Am fost bursieră ani buni, dar cred în continuare aşa cum credeam şi acum câţiva ani că mulţi dintre elevii şi studenţii moldoveni nu merită deloc aceste burse şi nici toate celelalte beneficii pe care le acordă statul român. Nu, nu le merită. Pentru că ele sunt oferite într-adevăr pentru ajutorarea şi promovarea culturii şi a limbii române, dar noi, basarabenii, ne ştergem picioarele ca de un preş. Nu, desigur, nu toţi, doar mulţi dintre noi. Acei studenţi care au apreciat cu adevărat aceste burse, care sunt români nu doar pe teritoriul României, ci şi dincolo de vama Sculeni şi chiar în orice loc al lumii, reprezintă, din păcate, excepţiile care întăresc regula.

       Ar trebui să ne fie ruşine că iată, cu tot ajutorul şi sprijinul acordat, noi ne încăpăţânăm să rămânem moldoveni nerecunoscători, moldoveni ce căutăm cu disperare diferenţe între noi şi fraţii noştri de dincolo de Prut. Repet ceea ce am afirmat încă acum ceva ani – nu ruşii din Moldova nu ne permit să ne învăţăm şi să ne respectăm limba, ci noi înşine. Nu ruşii sunt cei care ne împiedică să ştim cine suntem, ci noi, cei care ne considerăm moldoveni.

Un proverb kirghiz spune „ Destinul limbii e destinul poporului ce-o vorbeşte.”

Naţiunea sinucigaşă

       
        De câte ori mă întorc acasă în Basarabia mă încearcă o sumedenie de sentimente contradictorii, enervante, dar dureros de reale. Moldovenilor parcă le e necunoscut procesul de a merge înainte. În schimb le place să meargă înapoi. Sau, dacă vreţi, nu neapărat le place, ei pur şi simplu merg înapoi. Ca racii. De data aceasta n-am trecut prin Chişinău (dar cu siguranţă aş fi văzut minunatele pregătiri pentru aşa zisa Zi a victoriei). În schimb, am trecut prin Comrat (vizită despre care am scris deja) şi prin oraşul Cahul.

                                                                                Greșeli gramaticale și nu numai pe multe panouri                                                                                         
Era o zi de luni. Din localitatea unde trăiesc eu şi până la Cahul, cu autobuzul mergi cam 30 de minute. Nimerisem, spre ghinionul meu, într-un maxi-taxi (căruia moldovenii se încăpăţânează să-i spună în continuare „rutieră” sau, şi mai urât „marşrutcă”). Era atât de cald încât simţeam cum mi se înmoaie picioarele. Pe lângă căldură, şoferul îndărătnic ne îndesa pe toţi ca pe nişte peşti într-o conservă. Oamenii se revoltă, dar degeaba... li se răspunde că toţi, inclusiv ei, vor să ajungă în Cahul aşa că fără mofturi şi gata!

       Într-un final am ajuns. Trebuie să ştiţi că în Moldova lunea nu sunt deschise decât foarte puţine magazine. S-a păstrat acest obicei sovietic aşa că lunea pieţele, majoritatea magazinelor sunt închise. Eram tare dezamăgită, voiam să-mi cumpăr ceai, produs care, sprea marea mea dezamăgire, în România este de o calitate proastă. Am găsit un singur magazin de ceai aşa că am plecat mulţumită mai ales de ceaiul negru indian şi de cel japonez.

(Instalarea limbii ruse pe telefon - rusificare! Interesant, nu?)      



                  E şocant cât de mult s-a rusificat oraşul Cahul în ultimii ani! Vedeţi, nu-i nevoie ca limba rusă să fie limbă oficială a ţării, rusificarea găseşte alte căi de a rămâne prezentă ca un scai dureros. Pe afişele   publicitare – sumedenie de greşeli de gramatică sau de exprimare! Intrăm într-un magazin de articole sportive (eram cu mama, sora şi fratele). Ne uitam la nişte pantaloni scurţi când vânzătoarea „politicoasă” ne întreabă „Vă dau ceva a nume?” – „Nu, mulţumim, ne uităm la pantaloni.” – „Aiştea nu-s pantaloni, îs bridjuri!” – ne-a replicat ea indignată. Cum adică „bridjuri” ? Ce-s aceştia? Am râs copios, dar în sinea mea îmi dădeam seama cât de tragică este situaţia de fapt. Nivelul de cultură scade pe zi ce trece. Tot mai mulţi absolvenţi de liceu şi chiar de şcoală generală (cunosc personal câteva cazuri şi cu siguranţă mai sunt) preferă să meargă în Italia la muncă decât să urmeze o facultate. Motivele – o mie. Voi enumera doar câteva: situaţia financiară deplorabilă, starea generală pesimistă a populaţiei şi chiar dezinteresul pentru studii. Oamenii fiind privaţi de multe lucruri, chiar şi de strictul necesar, îşi doresc ceva palpabil (bani) decât studii a căror finalitate e mult mai târzie şi în care trebuie să investeşti. E ruşinos, dar moldovenii au ajuns păstorii, văcarii, căpşunarii şi hamalii Europei. Satele sunt pustii, au mai rămas doar bătrânii şi copiii.

        Mama a lucrat toată viaţa profesoară. De doi ani a ieşit la pensie. În doi ani, toate pensiile puse la un loc nu fac nici măcar 800 de euro! E umilitor, incredibil şi ... depresiv. Odată, am făcu noi două un experiment. Am luat fiecare stradă a satului şi am numărat câţi locuitori ai acestor străzi sunt plecaţi în afara graniţelor să lucreze. Rezultatul? La fiecare casă (reprezentând de regulă o familie) e plecat cel puţin un membru. Adesea mama îmi povestea că la orele de literatură le dădea copiilor să scrie compuneri pe teme la alegere. 90% din copii le scriau răvaşe părinţilor plecaţi în Italia... Am citit câteva. Erau zguduitoare, jalnice, din cuvinte răzbătea o durere mută, mutilantă, un suflet de copil trist...            Pe unul din pereții autogarei din Cahul

         Aş vrea, tare mult aş vrea să-mi pot răspunde măcar mie însămi unor întrebări, dar nu pot! De ce noi? De ce aşa? De ce acum? Pur şi simplu nu ştiu ce să-mi răspund. Cine e vinovat? Noi? Alţii? Cert e că semănăm din ce în ce mai mult într-o naţiune muribundă care se zbate în spasme, parcă dorind să trăiască, dar în acelaşi timp dorindu-şi să moară...

Adolescență, adolescență...


Astăzi am zâmbit de dimineață. O zi însorită la Suceava deși după-amiază se așteaptă ploi. Însă nu soarele m-a făcut să zâmbesc, ci niște amintiri. Întorcându-mă de la dentist am trecut prin apropierea unui liceu. O mulțime de elevi! Care mai de care – în sacouri sau pantaloni scurți, fete cu părul făcut, aranjat frumos în cosițe sau coafat sofisticat, băieți cu cercei în urechi sau fără. O mulțime pestriță, dar totuși asemănătoare. Nu vreți să știți cum eram eu în liceu! Nici nu aș face asemenea mărturisire aici. Hm... nu începi să te maturizezi doar după ce te-ai sărutat prima dată sau după întâia dezamăgire în dragoste, ci atunci când conștientizezi că nu mai ești copilul pasiv cu care profesorii sunt permisivi. Te schimbă emoțiile că în curând va trebui să stai în fața clasei să răspunzi la istorie (în gând te rogi să nu te bombardeze cu întrebări!) sau atunci când faci o boacănă și întreaga clasă râde în hohote de tine. În pauza următoare știu deja întâmplarea și colegii din celelalte clase. Nu-i nici o mirare dacă din cauza asta ți se mai născocește și vreo poreclă.

Dintr-o dată îți dai seama că de fapt nu mai ești bobocul timorat, cu acnee din primul an de liceu. S-a inventat (de muulți ani deja!) chiulul. Și chiar e o plăcere să chiulești! Numai ce nu născoceam, numai câte „motive” nu găseam pentru a „motiva” chiulul. Adesea consecințele erau grave, dar elevii găsesc întotdeauna modalitatea cea mai ușoară să treacă peste consecințe.

În drumul meu spre casă am trecut pe lângă un liceu. Trei băieți destul de grăbiți se îndepărtau de școală. Chiuliseră. Lucrarea de control. Ca să facă haz de necaz o imitau pe profesoară, doar că ceea ce gângăveau ei acolo era un fel de cotcodăcit de cocoș. Erau atât de amuzați și amuzanți! Și eu chiuleam. Într-o perioadă prinsesem gustul libertății. M-am trezit cu dirigintele în fața mea pe stradă odată și m-a implorat să vin la școală. Mi-a fost atât de rușine că nu am mai chiulit câteva luni bune deloc.

Școala te maturizează. Nu doar cunoștințele pe care le acumulăm, dar și experiențele trăite în clasă, alături de colegii noștri. Se crează un fel de microsocietate unde oamenii se susțin unii pe alții, își înțeleg nevoile, problemele. Școala, inclusiv chiulul sau notele de 4, ne fac să privim lucrurile altfel, să ne maturizăm pe cont propriu, fără ajutorul și dădăceala părinților. Și pedepsele primite fac parte din educație. Faptele au întotdeauna și consecințe, aici învățăm să le suportăm și să ni le asumăm.

Astăzi depăn amintiri, răsfoiesc fotografii și simt gustul libertății din liceu...



 

Incursiune prin copilărie


          Întotdeauna mi-e dor de Basarabia. Revin în aceste locuri de parcă m-ar chema o voce tandră semănând cu a mamei. Mirosul e diferit de orice altă regiune sau țară în care am fost. Miroase a ACASĂ. Cunoașteți și voi acest miros? Primăvara aduce a liliac și lăcrămioare, vara a grâne coapte și cireșe, toamna a gutui și struguri, iarna a crivăț aspru de stepă. Casele sunt... mari și prietenoase. Cele bătrânești încă mai sunt văruite cu alb, iar sub streșine cuiburi de rândunele. Multe. Prietenoase. Totul e atât de familiar încât mi-e teamă să văd ceea ce s-a schimbat în acest sătuc din lunca Prutului. Da, s-au schimbat multe. Lângă primărie a apărut o cruce mare, frumoasă în cinstea eroilor români căzuți în cel de-al doilea război mondial (nu Marele război pentru apărarea Patriei cum îi spun mincinoșii!), alături sunt niște băncuțe vopsite grijuliu în verde. Pâlcuri de flori. E frumos. Parcă și drumurile sunt mai bune. La marginea satului au fost plantați copăcei. Mulți! arată ca o mică oaste de plăieși.

          Și totuși... Casa părintească parcă a îmbătrânit și ea. Pe ici pe colo se vede câte o crăpătură. Cireșul din poartă e muuult mai mare decât în copilăria mea, nucul s-a uscat, iar rândunelele și-au făcut cuib anul acesta în altă parte a acoperișului. În chimb liliacul miroase la fel de frumos! Lăcrămioarele sunt mult mai multe, iar lalelele și-au schimbat culoarea. Prima incursiune de cum am ajuns acasă – biblioteca. Am zâmbit minunatelor cărți din copilăria mea, am strâns cu drag la piept Legendele și miturile Greciei Antice. Eu am avut o copilărie fericită. O mică parte, chiar primii pași a fost sovietică, iar mai târziu oare de care a fost? Nu erau cărți în limba română. Nu foarte multe. Dar învățam din ce era. Citeam ce aveam. Ne mulțumeam cu puțin. Cred că în fiecare casă erau enciclopediile Vreau să știu în chirilică. Aici găseai aproape orice informație. De la geografie, literatură până la astronomie, matematică și fizică. La orele de biologie îmi plăcea să citesc din Enciclopedia tânărului naturalist. Câte nu se găseau acolo! Despre orice plantă, orice mușchi, cum să faci căsuțe pentru păsări sau cum să faci butași.

        Fratele meu mai mare avea abonament la revista de fizică – Sigma. Mie îmi plăcea suplimentul revistei Făclia – o broșură mică de cam 10 pagini despre viața și activitatea unui personaj istoric. Să știți că l-am cunoscut pe Ștefan cel Mare și înainte de a fi „independenți”. Desigur, cenzurat, dar era cunoscut. Ce să mai spun de Cartea pentru fetițe? Fiecare mică femeie o avea, învățând din ea cum să coase un nasture sau să-și croiască propriile șorțulețe. M-am reîntâlnit cu frumoasa, dar ferfenițata mea carte – Peter Pan și Wendi. Unde au rămas toate acestea? Doar într-o bibliotecă pe care acum n-o mai deschide nimeni? Eu le-am luat cu mine oriunde am plecat, dar adesea mi-e atât de dor de copilăria petrecută între cărți, citind ghemuită lângă sobă, la sania grea și la cireșele coapte...




Călătorind prin Dobrogea


            București. Dimineață. 7:30h. Aproape am vărsat toată cafeaua pe mine din cauza somnului. Mașina gonește spre Tulcea. N-am văzut niciodată Dobrogea. Am ațipit ușor și m-am trezit la o frână mai bruscă. Un galben orbitor, dulce precum mierea de albine se întinde în stânga și în dreapta mea. Lanuri lungi de rapiță, tivite cu primii maci roșii ca focul și dantelate pe margine cu primele flori de câmp. Uimirea pune stăpânire pe mine. Nici nu-mi imaginam că există atâta frumusețe în România!

            În zare au apărut primele stânci ale bătrânilor Munți Măcin. Atât de bătrâni că pe vechile pietroaie se pot citi veacurile, istoria, bucuriile și durerile unui mare popor. Licheni galbeni și roșiatici au decorat stâncile, dându-le din culoarea și veșnicia lor. Însoțitorii mei fiind ornitologi de la Societatea Ornitologică Română mi-au răspuns la nenumăratele mele întrebări cu multă răbdare, dar și cu îngăduința unor oameni care-i înțeleg pe cei ce nu au făcut studii de biologie. Scopul călătoriei noastre fiind observarea păsărilor din zona localității Greci, eram dotați toți cu binocluri, lunetă, aparate de fotografiat, determinatoare de păsări, dar și plasă pentru fluturi și determinatoare pentru aceste minunate ființe zburătoare.

            Zona este absolut uimitoare, fiind un amestec perfect de stânci, dealuri înalte, părăiașe, pajiști și crânguri cu arbori scunzi. Fauna însă te lasă fără grai. Nu ai ăutea să nu observi pietrarii țopăitori care își alegeau drept „scenă” cele mai înalte stânci pentru a oferi adevărate concerte, atrăgând astfel femelele și pentru a le arăta că el este cel mai atrăgător păsăroi. Pupăza trufașă cântă aproape neîncetat, cucul surpins într-o aprigă luptă cu o altă pasăre care-și apără cu îndârjire cuibul de invadatorul nepoftit ce voia să lase acolo un ou, popândăii sperioși, alergând dezorientați spre vizuinile lor la cel mai mic zgomot, șopârlele verzi, lucioase, cu ochii dilatați și inima aproape să le iasă din piept de spaimă. Însă cel mai mult m-au impresionat răpitorii cu aripi uriașe, zburând impunători până în creștetul cerului, rotindu-se parcă agale, dar coborând ca glontele atunci când zăresc o posibilă pradă. M-a uimit penajul lor în armonie cu natura, cu mediul unde locuiesc, penaj sculptat în culori de camuflaj, dungi întunecate alternând cu porțiuni deschise la culoare parcă trase cu penelul de un pictor desăvârșit.

             În inimă mi-au rămas și broaștele țestoase pe care le-am văzut – subspecie unică în lume, întâlnită numai în Dobrogea - brosca țestoasă dobrogeană. Coborau malurile abrupte pentru a ajunge la apă. Încet fără grabă parcă își mișcau carapacele tari, negre cu auriu care le sunt atât casă cât și adăpost și scut de apărare împotriva dușmanilor. M-a uimit blândețea din ochii acestor încete ființe, spaima și implorarea din ochii lor atunci când m-am apropiat să fac niște fotografii. Privirea lor parcă striga „Ce vrei să faci? Te rog, nu!”

            Știu de la însoțitorii mei că în această zonă niște „oameni” vor să construiască un parc de eoliene. Anume aici vor să aducă mașini mari, distrugătoare, să facă drumuri. Anume aici vor fugi înnebunite animalele, vor muri țestoasele și-și vor părăsi cuiburile păsările, încercând să supraviețuiască.

            În scurta și egoista noastră viață care ne stoarce zi de zi de energie, ne îndreptăm tot mai rar pașii, sufletul și privirile spre natură. Percepe frumusețea ei uimitoare ca pe un decor banal. Uităm că pădurile pot fi pentru noi doctori, sfetnici și prieteni, refugiu, loc de regenerare trupească și sufletească. Tot ce trebuie să facem este să privim cu atenție în jur într-un moment de liniște sufletească, să conștientizăm că Dumnezeu ne-a dat aceste minunății pentru a trăi frumos, în armonie, nu pentru a distruge.

           De multe ori atunci când mă rup de grijile noastre cotidiene și petrec măcar puțin timp în natură, mă încearcă sentimente de solidaritate și dependență. Nu sunt singură, sunt o verigă dintr-un mare lanț, verigă ce împarte viața cu alți semeni, dar și cu fiecare copac, fluture sau floare. Ochii, auzul și mirosul ne-au fost date nu doar pentru a vedea marile dezvoltări tehnologice ale societății, nici să inhalăm noxele și gazele emise de transportul în comun și să strâmbăm nasul la fumul otrăvitor al uzinelor și fabricilor de la marginea orașelor. Nu, aceste simțuri sunt pentru a ști cum miroase iarba verde, florile de iasomie, rășina coniferelor. Ochii sunt și pentru a fi închiși de fericire în mijlocul unui mare lan de maci roșii. Auzul ne-a fost dat nu doar pentru a fi asurziți de șuieratul locomotivelor sau de motoarele tractoarelor. Câți dintre noi știu cum cântă mierla, ciocârlia sau aud zumzetul gâzelor, vuietul cascadelor, clipocitul izvoarelor?

         Oamenii sunt conduși de lăcomie și indiferență. Facem oare ceva ca să-i oprim? Mă tem că într-o zi copii noștri ne vor acuza că suntem vinovați că nu mai există țestoase, fluturi și ulii...



Gagauz-Yeri sau Комратский Район

         După o perioadă în care am visat și noaptea ceea ce scriam pentru teza de doctorat, simțeam marea nevoie să am o vacanță. Nicăieri nu te simți mai odihnit și fără griji ca acasă. Înainte de a ajunge în Basarabia, am trecut prin Dobrogea – o regiune a României încă necunoscută mie, minunată, o regiune unde nu vei vedea niciodată o natură mai plastică și mai colorată. Munții Măcin m-au fascinat și mi-am propus să revin acolo cu prima ocazie. După o zi lungă petrecută prin tot felul de mijloace de transport și chinul vamelor moldovenești, am ajuns în sfârșit acasă. Mama ne aștepta cu un zâmbet scurt, dar care trăda nerăbdarea de a ne strânge în brațe și de a ne săruta cu drag pe obraji. Când am intrat în curtea casei, curtea unde mi-s cele mai dragi amintiri din copilărie, am simțit că amețesc. Mi-era atât de dor de locurile acestea! De florile gingașe de primăvară, de parfumul de liliac și de rândunelele care se giugiulea pe marginea cuibului. Cerul – mai albastru și mai limpede ca niciodată. Până și pătrunjelul miroase mai frumos acasă. Cele câteva zile au trecut ca gândul, eram îngrozită de gândul că trebuie să mă întroc la Suceava și că voi lăsa în camera cu pereți verzi somnul dulce și fără griji de acasă.

           Deși e la doar 41 km de localitatea în care locuiesc, n-am fost niciodată în raionul Comrat sau, mă rog, Gagauz-Yeri. Când mi-a spus mama să mergem la Comrat, în mintea mea deja mă gândeam că e ocazia perfectă de a observa și analiza aspecte foarte importante pentru viitoarea teză de doctorat. Eram curioasă. Din Cantemir am plecat pe la 9h. Îmi spuneam amuzată în gând că după ce vom intra pe „teritoriul” așa-zisei Republici autonome Găgăuzia drumurile vor fi mai bune, cu mai puține gropi. Trebuie să recunosc că în anumite privințe sunt adesea naivă. Voiam să găsesc dovezi palpabile că găgăuzii vorbesc limba română și nu rusa, că această minoritate e perfect integrată în societatea moldovenească. Vise...
           Drumurile sunt la fel de proaste ca în restul republicii. Pe marginea șoselei ne-a întâmpinat un afiș mare „Комратский Район” (Raionul Comrat). Satele sunt îngrijite, frumoase, câmpurile arate, semănate, iar casele moderne alternează cu cele decorate cu motive tradiționale moldovenești. Orașul Comrat, sau cum îi spun unii capitala Găgăuziei e un fel de sat mare, doar în centrul acestuia găsești blocuri mari, moderne și tot felul de firme. Găgăuzilor le place autonomia. Multe afișe de genul „Comrat – capitala noastră”. Am cercetat atent să văd în ce limbă sunt scrise reclamele, afișele etc. Surpriză?! Din 10, 1 maxim 2 sunt scrise în limba română și găgăuză și, respectiv, limba rusă și găgăuză. Restul – în limba rusă. Și încă un paradox – denimuirea firmelor, a magazinelor e în română, iar datele de contact, adresa – în rusă!
         Am intrat în 6 magazine. Am atenționat-o pe mama că vreau să experimentez și am rugat-o să mă lase pe mine să vorbesc. Salutul meu „bună ziua” era întâmpinat oarecum cu reținere. Într-un singur magazin mi s-a vorbit în română, în altele două eu am vorbit româna, iar vânzătoarele în rusă (ceea ce demonstrează că înțelegeau bine limba română), iar în celelalte 3 mi s-a spus din start „говорите по русски”.

          În centrul orașului veți găsi Parlamentul. O clădire care arată aproximatic ca și căminul cultural din satul meu. Drapelul Găgăuziei este arborat alături de cel al Republicii Moldova (mă așteptam să-l văd și pe al Federației Ruse!), iar stema aduce izbitor de mult cu stema fostei Uniuni Sovietice. Ceea ce m-a șocat însă e marea statuie a lui Lenin care tronează nestingherită în fața Parlamentului. Mama când a văzut statuia a exclamat „Bată-l Dumnezeu să-l bată! Animala!” M-a amuzat, dar un gust amar mi-a inundat sufletul. Cum de e posibil ca statuia unui criminal care e vinovat de moartea a milioane de oameni și de viața nefericită a altor câteva milioane să fie atât de venerată?! Desigur, strada principală se numește Lenin.

          Nu știu dacă voi merge din nou în „Комратский Район”. Ceea ce am văzut acolo m-a întristat. A fost o experiență foarte utilă pentru teză, dar aș fi vrut să scriu altceva decât ceea ce am observat. De multe ori am vrut să merg în Transnistria în același scop, acum stau pe gânduri... Am auzit în ultimul timp din ce în ce mai des că bulgarii vor autonomia raionului Taraclia. Am să le propun consătenilor mei să facem raionul Țiganca, văd că e la modă!