Despre simbolurile „naționale” ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești

           Căutând materiale pentru teza la care lucrez, adesea găsesc informații sau relatări în legătură cu Basarabia pe care nu le-am știut și nici nu am bănuit că există. Cu siguranță mulți dintre noi nu le cunoaștem. Astfel, am găsit relatări în documentele Academiei de Științe din Moldova despre referitoare la stema, imnul, drapelul RSS Moldovenească. Practic în arhivele Republicii Moldova nu se păstrează documente referitoare la elaborarea stemei RSSM. Nici istoriografii nu fac referințe. Se știe doar că autorul desenului a fost graficianul Evghenii Merega. Singurul cercetător care lasă impresia că totuși pe undeva există documente despre elaborarea stemei este istoricul moscovit Vladimir Poțeluev. În lucrarea sa Stemele Uniunii R.S.S. Din istoria elaborării, citează scrisoarea entuziasmată a unui oarecare elev Dimitrie Rudenko. Acest elev, cu ocazia anexării Basarabiei la URSS i-a scris Președintelui Sovietului Comisarilor Norodnici din Moldova: „Sunt bucuros, că în sfârșit popoarele Basarabiei, după jugul de 22 de ani sub cizma jandarmeriei române, au intrat în familia noastră sovietică a republicilor. Vă felicit, tovarăși, cu crearea RSS Moldovenești. Propun pentru republica dumeavoastră un proiect de stemă: Stema încadrată dintr-o parte cu spice de grău, iar din cealaltă cu spice de secară și ciorchini de struguri care cresc din abundență în RSS Moldovenească. În partea de jos a stemei un soare resărind pe un panou roșu. Acestea înseamnă că acum a sosit ora luminoasă pentru marea comunitate a popoarelor – Moldovei și Basarabiei. În mijlocul stemei – un ogor semănat cu grâu, iar mai sus – întinsul unei stepe. Ele arată că în RSS Moldovenească este larg dezvoltată agricultura și creșterea vitelor. În partea de sus a stemei – o seceră și un ciocan, care semnifică strânsa legătură dintre muncitori și țărani. Iar mai sus de seceră șio ciocan – o stea roșie, cu cinci colțuri, care emană raze peste toată stema.

      În continuare Poțeluev arată că „la elaborarea stemei de stat s-a ținut cont de observațiile școlarului DimitrieRudenko”. Altceva mă deranjează pe mine – poporul din Basarabia era privit doar ca un furnizor de grâu și struguri (vin). Mai mult decât atât – se pare că erau „recunoscători” că, în sfârșit, au fost „eliberați” de sub jugul românesc!

        Stema RSS Moldovenești a fost legalizată prin Constituție în articolul 122. Descrierea ei era: „Gherbu de stat a RSS Moldovenești constă din chipu sășerii și șiocanului în razele soarelui, care răsare, încadrate cu o cunună de schișe și popușoi. Partea de jos a cununii se încheie cu o ghirleandă din fructe și struguri de poamă. Cununa îi înfășurată cu o bindă roșie cu inscripția: „Proletari din toate țările, uniți-vă!” în linghile moldovenească și rusă cu inițialele „RSSM”. Deasupra gherbului este o ste cu șinși colțuri.” Mi se pare imposibil să nu observi distorsionarea cuvintelor. De fapt, limba moldovenească pe care o promovau sovieticii era de fapt limba populară (presurată de-a lungul timpului cu rusisme), ignorând limba română literară.

        Aceleași sentimente mă încearcă și atunci când citesc descrierea drapelului RSS Moldovenești: „Flagu de stat a RSS Moldoveneștiu constă dintr-o pânză roșie, în colțu stâng a căreia, sus lângă băț sunt puse sășera și șiocanu de aur și literele „RSSM”. Proporția lățimii la lungime 1:2” Desigur, originalul traducerii este în rusă și în română, iar eu le-am reprodus cu exactitate, necătând la faptul că textul are totuși greșeli de acord și de topică.

         Foarte interesant au stat lucrurile la vremea aceea în ceea ce privește imnul RSSM. Prezidiul Sovietului Supre al RSSM la Moscova din 1944 consideră „de trebuință” crearea imnului de stat și decide: „La alcătuirea textului imnului de stat al RSSM trebuie de avut în vedere că Imnul să corespundă:

- Rolului partidului comunist și marelui Stalin în eliberarea norodului moldovenesc de sub jugul boierilor și capitaliștilor;
- Dezvoltarea stării materiale și culturale a norodului moldovenesc pe baza socialismului în marea familie frățească a noroadelor sovietice;
- Izgonirea cotropitorilor fasciști de pe pământul sfânt al Moldovei;

         Mai mulți scriitori, poeți și compozitori au primit ordin să alcătuiască imnul. Din numeroasele variante pe care le-am găsit, redau parțial doar textele câtorva. Comentariile mele sau ale voastre sunt de prisos.

Emil Samoilă:
„ Cotropitorii fasciști au cutezat
Să înrobească al nostru sfânt pământ.
Din piepturi zid de oțel am ridicat.
Dușmanului noi i-am săpat mormânt!

Republică-suroră, în vecii să fii slăvită!
În armonie noroadele trăiesc!
Puterea lor îi astăzi însutită
și din izbândă, izbândă făuresc!”

Leonid Cornenanu:

„Noi veacuri întregi am zăcut în robir,
La Nistru și Prut ne doineam versul trist.
Dar Lenin și Stalin ne-au dat bucurie,
Ne-a dat-o iubitul partid comunist.”
Varianta propusă de Liviu Deleanu a fost respinsă cu agresivitate:
„Crescută sub spada lui Ștefan cel Mare
și slova înțeleptului Domn Cantemir,
Moldova renaște din noi în hotare,
călită în lupte și mari izbândiri.”

        Regret enorm că am fost nevoiți să trăim asemenea vremuri rușinoase, asemenea jignire și îndobitocire. Mă contrazicea acum câteva zile cineva, încercând să argumenteze că a trecut vremea acuzațiilor, condamnărilor și a urii față de poporul rus. Nu, n-a trecut din păcate. Până când nu ne vom cunoaște istoria, drepturile, până când nu ne vom recăpăta respectul de popor în fața „marelui popor rus” nu cred că au trecut acele vremuri. Un popor nu poate trăi în neștire și minciună. dacă nu ne cunoaștem adevăratul trecut cum putem oare să ne construim un viitor?


Avem nevoie de o zi a comemorării victimelor ocupației sovietice?

          Rareori mă încearcă un sentiment de mândrie națională și de mulțumire atunci când vine vorba de politica și deciziile luate dincolo de Prut. Rareori pentru că, deși s-au mai urnit lucrurile din loc după evenimentele din 7 aprilie, politica din Republica Moldova rămâne în continuare un haos, politicienii fiind într-un lung și continu război. Trebuie să înțelegem, fiecare vreau un fotoliu călduț în Guvern! Dar totuși m-am bucurat atunci când am ascultat decretul președintelui interimar Mihai Ghimpu prin care ziua de 28 iunie este una de doliu, zi în care „frații” noștri ruși ne-au supus „în mod pașnic” cu tancul și baioneta, o zi a comemorării victimelor . Desigur, reacțiile celorlalți politicieni au pe măsura decretului. știți voi, problemele identitare sunt sensibile și trebuiesc rezolvate ușor nu cu toporul. Dragi conaționali, le rezolvăm pașnic de mai bine de 20 de ani! Timp mult, pierdut cu dulcegării când puteam fi fermi, să nu cedăm teren în fața nimănui. E vorba doar de mândria noastră în primul rând ca oameni care au dreptul la istorie adevărată și la o identitate la fel de adevărată. Ori, eu nu am auzit sau văzut ca un popor să aibă două identități în același timp. E imposibil!

        De mult am ajuns la concluzia că Mihai Ghimpu e unul din cei mai mari români pe care i-a avut poporul român. Cred că e înscris în geneticul familiei sale, fratele său, Gheorghe Ghimpu și-a pierdut viața pentru acest popor și pentru că milita pentru cunoașterea adevăratelor noastre rădăcini.

        Revenind asupra decretului președintelui îl consider absolut firesc și necesar. Dacă există o zi în care s-au comemorat victimile fascismului de ce să ne existe și o zi comemorărilor victimelor ocupației sovietice? În acest sens e foarte interesantă (dar și rușinoasă!) poziția lui Mrian Lupu care amenință cu neparticiparea la eveniment. Asta spune un singur lucru (sau mai multe) – Lupu e un mancurt prefăcut, iar interesul său este doar fotoliul de președinte promis de AIE. Nimic mai mult. Nimeni nu vrea să supere Rusia, decretând o asemenea zi drept una de comemorare a oamenilor care au suferi și au murit în cele mai mizerabile și neomenești condiții. Credeți că URSS s-a gândit să nu ne supere pe noi după ce în 1944 ne-au rupt din trupul României? Nu s-au gândit decât ca la niște sclavi și niște nenorociți a căror viață nu a contat nici cât negru sub unghie.

       Mulți politicieni consideră că decretul lui Ghimpu e un dar pentru partidul comuniștilor, oferindu-le acestora ocazia de a acumula în electorat. Interesantă constatare doar că nicidecum nu va fi vina lui Ghimpu dacă se va întâmpla să câștige comuniștii alegerile, ci va fi vina unui popor neghiob și imbecil care va vota astfel. Ghimpu rămâne unul din foarte puținii politicieni care luptă pentru dreptatea acestui popor nu pentru un fotoliu în guvern. Luați aminte, soarta noastră e în deciziile pe care le luăm. Avem ocazia să ne-o schimbăm spre bine de ce nu profităm de aceste ocazii? Încep să cred că după 1990 întreaga existență a Republicii Moldova a fost o serie de ocazii de a ieși de sub jugul aspru comunist șiîn același timp constat că am ratat cu brio fiecare ocazie!

       P.S. Rusia a și reacționat la decretul președintelui, dând dovadă de nerușinare. Dar mă bucur încă o dată că în anii de ocupație nu au reușit să stârpescă conștiința națională a tuturor românilor. N-au reușit nici gulagurile, nici comunismul, nici baionetele sovietice. Nu vor reuși nici acum atâta timp cât încă mai avem mândrie personală și națională.

Și oamenii „obezi” au dreptul la fericire?

L'homme a dans le corps un habit d'arlequin : son âme.

         De multe ori îmi place să revin asupra temelor de discuție propuse, discutate sau pur și simplu expuse pe blog. Scriam acum ceva timp un articol despre femeile slabe. Sau, mai bine zis, despre femeile care slăbesc, considerând că a fi slabă este un etalon de frumusețe. De data aceasta mă preocupă o altă față a problemei – femeile plințe (nu-mi place să folosesc termenul „grasă”) sunt oare frumoase? Au dreptul la haine ceva mai strânse pe corp, la rochii fără bretele, la maiouri cu talie scurtă? Au dreptul să fie frumoase?

         Am descoperit întâmplător blogul Stephaniei Zwicky care se declară „big beauty”. Mai mult decât atât – demonstrează că și femeile plinuțe pot fi în pas cu moda, că au dreptul să poarte hainele care le plac, fără a se gândi la prejudecăți, clișee sau răutatea celorlalți. Am descoperit pe un alt site au articol referitor la această temă. Comentariile postate la acest articol erau mai mult decât răutăcioase. Cuvinte urâte precum „elefant”, „picioare de pod” etc. Sinceră să fiu, eu am fost deranjată de asemenea atitudine, chiar dacă eu mai degrabă fac parte din categoria femeilor „skiny”. Consider că fiecare din noi avem dreptul la fericire, la libera exprimare și la alegerea modului de viață. Adesea însă nici măcar nu alegem să fim obezi sau slabi. În schimb unele femei (majoritatea sunt femei, dar sunt și bărbați) reacționează agresiv, refuzând parcă să locuiască alături de oamenii cu mai multe kg decât consideră unii a fi normal. E un fel de rasism violent fără leac parcă.

        Cu siguranță fiecare din noi avem prieteni, colegi, cunoștințe, rude etc. care se confruntă cu problema kilogramelor. Trebuie să facem din aceasta un război? Cum reacționați și cum îi percepeți voi pe cei din categoria XXL?

Politica din Republica Moldova arată ca o piesă de teatru


            Cine spunea că teatrul absurdului a apus odată cu marele Ionesco s-a înșelat. Sau nu știa de existența Republicii Moldova. Politica aici e mai mult decât o simplă bălăcăreală dintre partide, lideri politici sau rivali. E o piesă de teatru unde absurditatea și stupiditatea sunt la ele acasă. Actorii chiar joacă bine, iar decorul e perfect. Voronin îl numește pe Ghimpu „bolnav la cap”, iar Chirtoacă nu-i decât un oligofren. Mai mult decât atât, Vlad Filat „are apucături”, iar AIE mai că seamănă cu Hitler, făcând uz de teroare și frică. Unii oameni nici măcar nu se aud când rostesc niște cuvinte și nici nu gândesc atunci când spun ceea ce spun. Adică s-a găsit tocmai Voronin să vorbească de guvernarea prin teroare și frică. Vorba aceea „prostul nu-i prost destul dacă nu e și fudul”. Întrebarea pe care mi-o adresez în acest moment e următoarea – unde pot duce toate aceste lucruri? Unde ne vor duce aceste acuzații reciproce, această vântătoare de greșeli a celuilalt, aceste împroșcări reciproce cu noroi? Nu prea departe, eventual înapoi, dar nici într-un caz înainte. Avem probleme mult mai spinoase, probleme ce necesită rezolvare, politicienii în schimb merg pe un alt principiu – mai întâi îl dobor de celălalt și apoi îmi fac ce mi-am propus (în cazul în care și-a propus să facă ceva!).

           Schimbările sociale din Basarabia de vreo doi ani sunt extrem de interesante de urmărit. Politica se schimbă, se transformă, are spasme. Societatea e însă din ce în ce mai confuză. Ba facem referendum, ba nu-l mai facem. Ba modificăm constituția țării (inclusiv articolul 13 care este una din nedreptățile din cele mai strigătoare la cer care i s-au făcut acestui popor), ba n-o mai modificăm căci ne dăm în cap singuri. Mai nou e la modă transhumanța dintr-un partid politic în altul. Ieri comunist, mâine liberal. Și tot așa. Cu alegerea președintelui e și mai dificil. Fiecare partid vrea să vină cu propriul candidat. Și AIE tot? Atunci, mă întreb, unde-i unitatea pe care o etalează fals peste tot? Nu ar fi mai înțelept ca blocul politic să propună poporului un singur candidat? Asta nu pentru că așa vreau eu, ci pentru că e mai sigur, mai înțelept, ar câțtiga mai multă încredere din partea electoratului. Dar, știți voi, orgoliile sunt mari și greu de potolit... Personal nu mi-aș dori ca AIE să-l propună pe Marian Lupu președintele țării. Nu e demn de încredere, e fals și e moldovean după cum a afirmat el însuși. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Nu m-aș mira să fie și el un al doilea Roșca și să ne vândă fără scrupule.

Pentru SpreVest
 
 

Ziua bilanțurilor

Aniversarea trebuie să fie cea mai frumoasă zi din an. Așa spun mai toți. De parcă destinele ar ține seama de răsturnările de situații, mi-am rezervat mereu în dimineața aniversării mele un moment pentru bilanțuri adesea copleșitoare sau spășite, dar și pentru planuri întotdeauna mărețe. Ce n-am apucat să fac anul acesta, rămâne pentru următorul... și-mi promit întotdeauna că voi fi mai bună, mai calculată, îmi voi vizita părinții mai des și voi citi toate cărțile pe care îmi doresc să le citesc. Primii care mi-au cântat „La mulți ani” au fost iubitul și fratele. Apoi m-a trezit de dimineață tata. Cu glas domol, blând și binecunoscut. Simțeam cum zâmbește dincolo de imensa distanță ce ne desparte. În acele momente îmi doream enorm de mult să-l strâng în brațe. Prelug. Cu mult drag. Cu mama am vorbit ceva mai târziu. Sufletul meu pereche. Născute la o zi diferență în caledar. Suntem ca două chipuri care se citesc reciproc într-o oglindă. Mi-a vorbit suav, mi-a sărutat ochii, nasul, fruntea. Apoi a vărsat câteva lacrimi. Eu eram fericită. Calmă. La aniversarea mea nu-mi doresc aproape decât oamenii pe care îi iubesc cu adevărat. Ei se bucură sincer pentru mine. „La mulți ani, amice!” am auzit în telefon vocea surorii mele. „Amice” a fost numele noastre încă de mici copii. De când ne uitam la ciocănitoarea Woody.

De ziua mea am primit cele mai frumoase urări. Cele mai calde îmbrățișări. Cele mai tandre priviri. Cele mai duioase conexiuni. Am îmbătrânit cu un an, dar tot „amice” am rămas. Mulți dintre noi ne dorim să rămânem la aceeași vârstă, să nu înaintăm pentru că timpul nu mai poate fi recuperat. Eu vreau să merg înainte. La următoarea aniversare vreau să trag o altă linie, să visez alte lucruri, să-mi propun alte vise, dar să iubesc viața, familia, copilăria cu aceeași dragoste inocentă de puștoaică.

Femeia scobitoare sau femeia... ?

Coadă mare la xerox. Cum se apropie sesiunea, studenții mai puțin conștiincioși împrumută cursurile de la colegii lor și le xeroxează pe ultima sută de metri. Aștept. În fața mea două fete ceva mai înalte decât mine discută. La început nici n-am atras atenția asupra dialogului. Nu-i frumos să tragi cu urechea. Dar ceva tot mi-a atras atenția... „Crede-mă, aș mânca și cu ochii de foame ce mi-e!” – „ Nu! ține-te tare! Mai avem încă 4 săptămâni de regim! Renunți acum când se văd rezultatele?” Nu am putut să nu remarc faptul că amândouă erau ca niște... scobitori. Slabe, costelive ceea ce le făcea să fie parcă mai înalte decât în realitate. Eu mă aflu undeva pe o poziție intermediară – între slabă și normală. Dar ele arătau bolnave.

Aproape toată ziua am fost preocupată de asta. Cum de am ajuns să gândim astfel? Cum de ne înfometăm ca să slăbim tocmai atunci când de fapt nu este nevoie? Care e raționamentul? Există ceva estetic în a fi scobitoare? De ce își doresc femeile să arate așa? Sunt puținele întrebări care mi-au roit în minte astăzi. La o adică eu probabil nu voi putea înțelege niciodată care a raționamentul. Mă îndop cu orice-mi dorește inima (sau stomacul) ca să nu mai amintesc de mania mea pentru ciocolată și înghețată. Cred că femeile scobitori m-ar condamna la moarte pentru asemenea răsfăț.

O altă întrebare – sunt frumoase aceste femei? Desigur, din start pornim de la ideea că frumusețea este ceva subiectiv, dar în termeni generali există totuși anumite trăsături care o definesc. Nu mai vorbim de culoarea părului sau a ochilor și nici de sânii mari sau mici, ne raportăm la a fi femei cu o greutate normală sau femei care se supun unui adevărat supliciu, înfometându-se doar pentru a fi slabe (sau foarte slabe).

Nu e prima dată când am asemenea dileme. Aș vrea să știu părerile altor oameni, bărbați și femei. Pro sau contra? Plus argumentele care să susțină una sau cealaltă opțiune.

P.S. Continuarea titlului o puneti voi.

Dragostea de limbă și patrie nu trece niciodată

Mama are o vorbă „dragostea de limbă și patrie nu trece niciodată”. O repeta adesea când mai vorbea la telefon cu o rudă apropiată, căsătorită în Rusia și care câteodată nu își mai aducea aminte unele cuvinte românești. Peste ani de zile am ajuns să-mi dau seama de ce spunea așa. Când am împlinit 15 ani am ales să fac studiile în România. Primele luni de „străinătate” au fost lungi, lungi, fiindu-mi dor și-n somn de casa părintească, de malurile verzi ale Prutului, de livezile de piersici, de cuibul rândunicii de sub streașină. Mi-l aminteam pe tata meșterind câte ceva prin curte imediat ce închideam ochii, meditând, dorindu-mi să fiu cât mai aproape de acele locuri îndrăgite. Adevăratul sens al acestor cuvinte l-am înțeles abia atunci când plecată fiind, îmi doream din nou să plec... spre sărmana Basarabie. Apoi, plecată în Franța, vorbind zilnic doar limba franceză, seara recitam poezii de Tudor Arghezi și Mihai Eminescu, rotungind frumos orice vocală, punând emoții și dragoste în orice rimă, fiindu-mi mereu dor de limba română. Cred că străinătatea e de zece ori mai grea atunci când ești despărțit de limba ta maternă și de universul care s-a țesut în juru-ți încă de mic copil.

Durerea mea cea mai mare iese la iveală nu atunci când plec în vreo țară străină, ci atunci când trec vama pe la Sculeni. În țara mea oamenii își uită limba. Mai mult decât atât – preferă să vorbească o altă limbă, rusa, pentru a părea mai elevați. Nu de puține ori auzi tineri pe străzile Chișinăului, prin parcuri sau magazine, vorbind rusa cu un puternic accent... „moldovenesc”. De ce? Încerc să înțeleg cum de alți concetățeni de-ai mei se simt mai bine într-o altă limbă decât cea a mamei. Sau și mai rău. Alții vorbesc o limbă păsărească, un amestec ciudat de cuvinte românești, rusești și altele inventate, neexistând nici într-una din cele două limbi. Un fel de limbă intermediară, însă pocită, care doare numai atunci când o auzi și simți în adâncul sufletului cum ești rănit, scuipat. Te simți bizar, neînțelegând aspectele acest fenomen social.

Moldovenii încă nu au înțeles nici până astăzi că vremea sovietică a apus, limba rusă nu mai este limbă de comunicare interetnică, iar limba română trebuie să-și reia locul și importanța în educarea națiunii. Au trecut vremurile când a vorbi moldovenești însemna a fi „țăran” și needucat. Și nu pot înțelege cum de o limbă atât de melodioasă precum româna nu trezește dorința de a fi învățată și vorbită corect?! A-ți iubi graiul înseamnă a-ți iubi patria, locul unde te-ai născut, locul care își lasă amprenta asupra personalității și a vieții tale. Cum putem oare trăi într-o țară a cărei limbă poartă două denumiri și este zilnic infectată cu rusisme? Vorbește-mi puțin în limba maternă și-ți voi spune cât ești de educat. Ecuația e valabilă oriunde și pentru oricine. Nu! Să nu credeți că etnicii ruși sunt de vină că noi vorbim pocit! Noi suntem principalii vinovați și trebuie să ne asumăm consecințele. Dacă părinții acasă nu-și învață copiii să-și iubească limba și patria, la maturitate devii un om fără patrie și fără limbă. Din păcate noi nu știm să trezim rușilor din țara noastră dorința și chiar necesitatea de a cunoaște și vorbi limba băștinașilor. Un simplu exemplu: dacă intri într-un magazin și ceri un produs, iar vânzătoare îți vorbește în rusă, imediat și noi trecem la rusă. De ce însă nu le răspundem în română? Vor fi obligați astfel de împrejurări să învețe măcar cuvintele ce țin de conversație. În familia lor, desigur, au tot dreptul să vorbescă limba lor maternă. Dar dreptul nostru e mai mare! În țara ta, vorbești limba ta nu pe a lui Pușkin.

Acestea sunt gânduri și păreri care nu intenționează absolut deloc să provoace disensiuni interetnice sau diverse conflicte, ci doar dorința de a te simți bine în țara ta. Aș vrea ca atunci când trec vama să aud peste tot dulcea limbă românească, să văd oameni zâmbind, răspunzându-ți politicos „Desigur, spre Cantemir este un autobus la ora 14. Dorinți un bilet?”

 

Care-i veriga slabă?

Pe la 5 ani voiam să fiu educatoare. Aliniam păpuşile frumos şi le puneam să recite poezii. Eram dură cu ele aşa cum se întâmpla să fie vreo educatoare de la grădiniţa unde mergeam eu. Pe la 7 ani voiam să fiu balerină. Cum pleca mama de acasă îi îmbrăcam rochiile, pantofii cu toc înalt şi mărgelele cele mai frumoase. Dansam şi cântam în faţa oglinzii, iar după „reprezentaţie” rupeam flori din grădină şi mi le făceam cadou. Apoi, deja prin clasa a 3-a începusem să scriu compuneri şi poezii. Erau apreciate de profesori şi mă pricepeam de minune la limba română. Adesea (şi o spun fără a suna a laudă) o corectam pe profesoara de română, demonstrându-i cu uşurinţă că subordonata analizată nu este completivă directă, ci subiectivă. Am continuat să scriu şi astăzi, dar după terminarea liceului am dat la facultatea de litere, specializarea română-franceză. Nu ştiam exact ce voi face după terminarea facultăţii, fiind pe zi ce trece mai decepţionată de meseria de profesor pe care în anul 1 o vedeam ca pe unica opţiune. Mama a lucrat toată viaţa profesoră, oare eu trebuia să-i continui meseria? Am început să lucrez în anul 4 de facultate cu jumătate de normă (în realitatea munca era pentru o normă întreagă).

Majoritatea colegelor mele însă au ales altă cale – profesoare. Abia după terminarea facultăţii începe aventura. Vrei să devii profesor, te duci la inspectoratul şcolar din judeţ. Umbli cel puţin o săptămână să strângi toate actele de care ai nevoie pentru dosar, aşteptând la cozi infernale. Calvarul însă nu se termină aici. Te duci la examenele de titularizare şi cel mai adesea rezultatul este invers proporţional cu ceea ce aştepţi şi cu ale tale cunoştinţe. Bătălia e cruntă. Mulţi studenţi, mai ales că în anul în care am terminat eu facultatea au absolvit două promoţii: ultima promoţie cu studii de lungă durată (4 ani) şi prima promoţie după sistemul Bolognia (3 ani). Deci, cererea era mult mai mare decât oferta. O parte din colegii mei au intrat în viciosul sistem al învăţământului preuniversitar, alţii după câteva încercări nereuşite s-au reprofilat. Eu am continuat studiile, ambiţionându-mă, dorindu-mi să fiu mai mult decât un profesor de care îşi bate joc statul, elevii. Poate că e o nebunie?

Zilele trecute însă m-a întâinit cu una din fostele colege. Una dintre cele mai dragi şi mai sârguincioase studente. Profesoară de vreo 2 ani. Salariul mic era şi până acum, însă dacă se scad cei 25% din salarii, ar mai primi 590 lei. Face naveta în fiecare dimineaţă trezindu-se la ora 5. Pentru ce? Vedeţi voi, guvernanţi dragi, un profesor pe lângă dragostea pentru elevi şi pentru meserie are nevoie să şi mănânce sau să se îmbrace. Da, are şi o familie de întreţinut sau de întemeiat. Fiind tânăr îşi doreşte să aibă şi casă, dar cum să faci oare căci salariul unui profesor nu reprezintă mai mult de jumătate dintr-o rată? Asta în contextul în care citeam în presa românească faptul că gunervatorii şi ambasadorii primesc un salariu mai mare decât deputaţii (9000 lei). Eu nu înţeleg cum pot trăi cu atât de puţin!

Pe lângă salariul mizerabil, plăcerea de a merge într-o clasă de elevi dispare. Interesul pentru carte s-a dus! În drum spre facultate trec pe lângă o şcoală generală şi un liceu – fetele sunt preocupate de coafuri, haine, accesorii şi de băieţi. Băieţii – coafuri excentrice (jaluzele, cum spune fratele meu), creastă pe vârful capului, pantaloni lăsaţi în joc, lăsând la vedere marginea chiloţilor, privindu-i ai impresia că îndată şi-i vor pierde pe stradă. Profesorul e tratat ca un oarecare ce e pus să stea în faţa clasei. E iubit doar acel care e „cool”, iese cu elevii la bere şi glumeşte cu fetele.

După anii de facultate, bani pe taxe şcolare, cămin, întreţinere de ce să munceşti pentru nimic? Prefosorii trebuie să fie temelia unei societăţi. Pe băncile şcolii se formeză medici, ingineri, politicieni, redactori, arhitecţi. N-ar trebui să fie una dintre cele mai respectate categorii sociale? Desigur, doar că nu în România, ţara unde în 20 de ani nu s-a schimbat aproape nimic... Sau poate greşesc eu. Lămuriţi-mă şi pe mine... care-i veriga slabă?

Versuri, ploaie și gânduri...

Plouă

Plouă... ce bine-i în doi,
din nou sub umbrelă-ți simt
                                pletele moi...
și trec printre stropii ce cad pe pământ
imagini divine strivite de vânt
străbat negre ziduri, copacii despică,
dispar fără urmă, la cer se ridică...

în mine te caut, în suflet și-n gând,
cu-a ploii tristețe te plâng și te cânt.
străpunge cel val de tăcere amară
și spune-mi, iubite, că plouă afară!

o! gând de lumină de-a pururi rămâi,
ești ploaie sau poate iubirea-mi dintâi?!
nu-mi spune! nu-mi spune că-s triști ochii mei,
destăinuie-mi dacă să plouă mai vrei!

***

Foșnește frunza-n arbori,
sub raza lunii rece,
cercând să se ascundă
de timpul care trece...

ci-o pasăre ce cântă
cu glasu-i fermecat
cu tot cu pini și cetini
în vreme a intrat...

Porția de bucurie și voie bună :)

       
          Azi sunt supărată. Vizitele la stomatolog încep să mă ruineze psihic. Afară plouă. De vreo 3 aăptămâni și nici nu mai țin minte de când n-am savurat razele soarelui. Totuși când nu mai speram să zâmbesc pe siua de astăzi, s-a găsit cineva care să mă înveselească. Soacra Mică!  A postat pe blogul ei mai multe link-uri utile, minunate chiar care mi-au înveselit ziua, dar alături de care am făcut o incursiune în trecut, în copilărie. Filme cu desene animate și tot felul de alte distracții. Apropos, am aflat cum va arăta viitorul meu bebe! :)) Iată câteva „opere”.
P.S. Acum mă delectez cu desene animate. Trăiască în veci copilăria!


Interviu cu Dumnezeu

           Astăzi, cum am deschis ochii, primul gând s-a îndreptat spre mama. Mi-e dor de ea. Mi-e dor să-i spun cât de mult o iubesc. Nu avem niciodată timp pentru cei dragi, nici pentru lucrurile importante sau pentru copilărie. În schimb avem timp pentru toate fleacurile sau lucrurile fără esență. Nu uitați să trăiți pentru că vom ajunge la sfârșitul vieții și ne vom dori cu durere să mai fim măcar pentru câteva minute copii sau îndrăgostiți...


- Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci...zise Dumnezeu.

- Daca ai timp...i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.

- Timpul meu este eternitatea...Ce intrebari ai vrea sa-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a raspuns:

- Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca, iar apoi tanjesc sa fie copii; ca isi pierd sanatatea pentru a face bani, iar apoi isi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea.

- Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp...

Apoi am intrebat:

- Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copiii tai ?

- Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc si ca dureaza mai multi ani pentru ca acestea sa se vindece;

- Sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin;

- Sa invete ca exista oameni care ii iubesc dar, pur si simplu inca nu stiu sa-si exprime sentimentele;

- Sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada in mod diferit;

- Sa invete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de asemenea, trebuie sa se ierte pe ei insisi.

- Multumesc pentru timpul acordat, am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie?

Dumnezeu m-a privit zambind si a spus:

- Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna.

Octavian Paler

Simbolurile comuniste? La gunoi cu ele!


      Comisia Cojocaru a propus interzicerea simbolurilor comuniste - secera și ciocanul. Și nu doar atât. Interzicerea prin lege a cuvintelor „comunist”, „comunism” precum și scrierea unui manual de „Istorie a comunismului” ca materie obligatorie în învățământul preuniversitar, iar în toate localitățile republicii să fie amenajate muzee unde să fie „reciclate” tot ce ține de comunism. Am o sumbră presimțire în legătură cu acest subiect. Să vă spun și de ce. Basarabia e un teritoriu „mâncat de carii” - conflicte identitare și conflicte teritoriale. Pe lângă acestea dialogul cu minoritățile etnice este inexistent. Cum credeți, care va fi reacția acestora când aceste măsuri vor fi adoptate prin lege? Vor organiza greve, vor picheta Parlamentul și Guvernul, vor striga în gura mare văietându-se că e dreptul lor să vorbească limba lor maternă, să fie adepții unei ideologii criminale etc.
       Nu știu ce credeți voi, dar eu nu prea cred că aceste măsuri vor fi aprobate legal. Să de-a Domnul să fie interzise! Ce sunt ele? Simboluri pentru care Armata Roșie intra glorioasă pe teritoriul Basarabiei, pașnic, călare pe tancuri... Simboluri care ar trebui  să ne aducă aminte că cei ce se aflau sub stindardul lor ne-au exterminat bunicii, i-au trimis în stepele Siberiei, cel mai adesea întorcându-li-se doar numele sau că mii de basarabeni (și nu numai) au murit de foame în timpul foametei organizate când soldații roșii, cu uniforme verzi și chipie cu secera și ciocanul în frunte îți luau și ultimul gărunte din podul casei, lăsând copii să moară de foame... Oare nu e suficient?
     Moldova e un „stat” tare ciudat! Conform Constituției adoptată în 1994, limba de stat e limba moldovenească (!), manualele de studiu se intitulează Limba și literatura română (!); Comuniștii „militează” de ceva timp împotriva „românilor fasciști”, iar în clasele tuturor școlilor învățăm Istoria Românilor! Înțeleg totuși că politicienii comuniști condamnă fascismul ca ideologie vinovată de moartea a sute de mii de oameni. Cum rămâne cu ideologia comunistă, domnilor? Alături de cea fascistă a cauzat suficientă durere. Cum de astăzi încă mai există un partid comunist în Republica Moldova?! Suntem oare singura țară, singura victimă care își iubește călăul?
     Aștept să văd cum evoluează lucrurile în ceea ce privește comisia Cojocaru și măsurile propuse. Dar cum în ultimii ani lucrurile în Moldova se urnesc cu pași de melc și cel mai adesea în direcția greșită, nu am prea multe speranțe și așteptări. Aș vrea să mă înșel. Măcar de data aceasta.



Copilăria nu are sărbătoare

      În suflet am rămas încă un copil. Fetița care fura cireșe de la vecini și care avea teribilul obicei să se ascundă în locuri tainice, delectându-mă prinvindu-i pe ai mei cum mă căutau disperați. Același copil care mânca merele verzi, făcând adesea intoxicație alimentară. Îmi mai plăcea să culeg frunze ruginii, roșii, galbene toamna și să fac ierbare sau echibane cu ele. Mă jucam de-a rațele și vânătorul în strada plină de praf, iar seara veneam acasă murdară ca un drăcușor. Odată am schimbat bicicleta pe o chiflă. Nu de foame, ci pentru că m-a rugat fetița aceea. Desigura, a doua zi m-am dus să-mi revendicând proprietatea. Toate acestea însă se întâmplau nu doar de 1 iunie. Niciodată n-am sărbătorit această zi. Nici eu, nici frații mei. Pentru mine copilăria se întâpla să fie zilnică, aproape la fel în fiecare zi - fericită, fără restricții stupide, fără bătăi sau înjurături. N-am văzut niciodată ca tatăl meu s-o lovească pe mama. Aș spune chiar că am un fel de familie model. Am avut o copilărie fericită, chiar dacă o parte a fost în URSS și altă în Basarabia independentă. Copii nu înțeleg aceste schimbări. Pentru ei nu au importanța care le-o acordă maturii. Aveam zeci de jucării, mă uitam la Povestea de seară, mai întâi la 7:45 la postul național rusesc, iar la 8:45 la Moldova1. Înghețata Plombir era delicatesea cea mai apreciată alături de zefire și bomboanele de la Bucuria.
        De multe ori mama îmi spune că sunt pe lume copii nefericiți care ar vrea să mănânce și să se îmbrace ca mine. Nu înțelegeam de ce și cum de e posibil așa ceva. Abia când am ajuns la vârsta adolescenței am început să înțeleg că nu toți copii sunt fericiți, nu pe fiecare tata îi duce cu sania iarna, sau în spate, jucând rolul căluțului. Unii la vârsta de 10 ani deja muncesc sau țin arma în mână, eu mă jucam cu păpușile. Începi să te simți vinovat de fericirea de care ai parte. Și nu ai puterea să te împotrivești, să schimbi ceva. Unii copii luptă doar cu lacrima, neavând altă armă.
       În urmă cu 10 ani scriam această poezie...

Azi e zi de sărbătoare
Pentru-ai lumii dragi copii,
Dar, copile, știi tu oare,
Fericit de ce să fii?

Știi că sunt pe-acest pământ
Și copii săraci, orfani
Ce n-au parte de-un cuvânt,
De-alinare și de bani?

Câtă vreme cineva îți mai dă o alinare,
Un surâs, o sărutare
Ah, copile alintat,
Ești bogat!

Când plângi c-ai tăi părinți nu-ți dau
O dragoste nemăsurată
Gândește-te ce alții n-au:
O mamă și un tată...



Limbă şi identitate. Care identitate?

Mi-a reproşat cineva că ştiu să vorbesc numai despre limba română şi identitate. Alte subiecte nu găsesc. Mai mult decât atât. Acum scriindu-mi disertaţia, tratând problematica discursului identitar din Basarabia, am primit replica „Ai scris şi lucrarea de licenţă despre identitate, acum şi la masterat... Încă nu ţi-ai găsit identitatea?!” (Desigur, tonul era unul ironic şi în bătaie de joc). Eu, om întreg la cap, nu bag în seamă asemenea remarci care nu pot decât să-mi confirme superficialitatea unora, cât şi lipsa de interes pentru un asemenea subiect (sau lipsa de interes pentru orice subiect). Şi, da, acest subiect mă interesează mult, fiind una din preocupările mele. Şi nu pot spune că nu mi-am „găsit” identitatea pentru că nu am pierdut-o niciodată! Însă, din păcate, în Basarabia persistă (de cât timp oare?) o gravă criză identitară.


Legătura dintre limbă şi identitate este una extrem de strânsă. În general, sentimentul naţional ia naştere cel mai adesea din apărarea limbii şi din lupta dusă împotriva ocupantului care, de obicei, îşi impune limba sa. Alături de limbă, istoria şi religia joacă un rol foarte important în definirea naţiunii, a conceptului de naţionalitate şi a identităţii, atât individuale, cât şi colective.


Termenul de naţionalitate apare destul de târziu, la sfârşitul sec. al XIX-lea în lucrarea „Despre Germania” scrisă de Madame de Staël, având sensul de „condiţia unei comunităţi umane care formează în mod real sau doreşte să formeze o naţiune diferită de celelalte, în virtutea originilor, tradiţiilor şi intereselor comune.” În anumite privinţe, termenul de naţionalitate a suferit modificări, însă îşi păstrează sensul global.

În Republica Moldova, decretarea limbii populaţiei băştinaşe în calitate de limbă oficială a noului stat independent a fost un factor unificator pentru populaţia românofonă. Nu putem afirma însă acelaşi lucru şi despre controversata problemă a denumirii oficiale care determină totuşi identitatea acestei populaţii. Din păcate acestea sunt rădăcinile unui conflict latent, care nu a apărut în anul 1992, ci cu mult timp înainte. Spunea Silviu Berejan, un excepţional sociolongvist, simplul fapt că Stalin a pomenit de existenţa unei limbi moldoveneşti, a făcut să apară discuţii atât de aprige şi de... inutile în realitate!


Pentru orice observator atent al societăţii basarabene este cât se poate de clar că în Moldova dintre Prut şi Nistru există două discursuri identitare: moldovenesc şi românesc. Astfel, o parte a populaţiei asociază evenimentele din 1991 cu renaşterea naţională, revenirea la românitate (reabilitarea alfabetului latin, decretarea limbii române ca limbă oficială). Alţii (cu precădere, respondenţii minorităţilor etnice sau cei care au căsătorii mixte), dimpotrivă, consideră că obţinerea independenţei este un prilej de afirmare a unei noi naţiuni – moldovenii, naţiune care ar avea o istorie şi o identitate aparte şi care a presupus mixajul polietnic (basarabeni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.).


Aici se impune totuşi distincţia între identitatea etnică şi identitatea naţională. Specialiştii, cercetătorii preocupaţi de aceste probleme societale au păreri împărţite, unii considerând că identitatea nu este ceva imuabil, ea fiind construită şi reconstruită – identitatea fiind o funcţie a diferenţelor. Alţii, din contra, sunt de părere că identitatea se imprimă în structura genetică a individului.


După părerea mea, identitatea etnică întruneşte mai multe condiţii – o istorie comună, o cultură comună (limbă, obiceiuri, religie)un teritoriu strămoşesc pe care locuieşte populaţia respectivă. Identitatea naţională implică o organizare socială omogenă, o educaţie şi o cultură standard, precum şi obiective politice comune. Or, în Republica Moldova multe din aceste „condiţii” lipsesc sau sunt suficient de haotice încât să bulverseze sau să fie substratul unor grave conflicte înăbuşite. Datorită evenimentelor istorice nefavorabile, chiar nefericite aş spune, în timpul celui de-al doilea război mondial Basarabia nu mai face parte din spaţiul românesc, fiind supusă unui amplu proces de rusificare. Astăzi mulţi reproşează faptul că basarabenii se consideră moldoveni şi nu români. Nici nu mai sunt români sută la sută! Interferenţele, fie ele lingvistice, fie în orice alt domeniu au lăsat urme adânci, adesea de nerecuperat. Cei care ar fi trebuie să ne lumineze, să ne reînveţe istoria, limba au fost exilaţi, împuşcaţi, deportaţi – profesorii, scriitorii, oamenii de ştiinţă. Locul lor a fost ocupat cu „savanţi” sovietici care ne-au inoculat o nouă identitate, o nouă limbi – mincinoase, din păcate. A trecut timpul... ani, decenii... istoria se uită tocmai atunci când nu trebuie, atunci când e indispensabilă, precum aerul! Vrem sau nu, minorităţile etnice locuiesc cu noi, în aceeaşi ţară. Dialogul cu ele este aproape inexistent, dând vina pe ruşi că nu ne dau voie să ne vorbim limba. De fapt vinovaţii suntem noi, românii basarabeni care preferăm să vorbim ruseşte pentru a părea mai „elevaţi”, denotând, de fapt, şi mai multă prostie. Încă mai plecăm capul ca în timpul URSS, crezându-ne inferiori.


Într-adevăr, identitatea basarabenilor trebuie (re)construită. Pe ce principii? Cu cine ne identificăm? Români? Ruşi? Moldoveni? Un mixaj poate? Întrebări dificile. Geneticul nostru românesc a suferit o mutaţie serioasă, gravă în însăşi fiinţa noastră. Mai poate fi recuperată? Îi simţim lipsa? Sunt întrebări la care încă nu ne-am răspuns. Poate colega mea are dreptate... suntem încă în căutarea identităţii. Fără ea nu putem trăi, ne este indispensabilă şi, în grabă, adesea o alegem pe cea greşită.