Vacanţă, în sfârşit ai sosit!

Vara aceasta parcă nici nu a existat pentru mine. Cel puţin până acum, la mijlocul lunii iulie. Îngropată (la figurat) în cărţi n-am avut timp să observ natura din jurul meu, să mă delectez cu vreo carte de literatură artistică. Am observat doar că a plouat. Mult. Am terminat şi masterul, mi-am susţinut lucrarea şi cred că pot pleca în vacanţă. Aşa că mâine iau drumul spre casă, în Basarabia mea dragă. Şi cu toate că locuiesc de 11 ani în România, cu siguranţă voi simţi aceleaşi emoţii când voi trece Prutul şi când mă voi gândi că îndată voi zări căsuţa pe străduţa mea. Da, şi cireşul de la poartă şi cuiburile de rândunele şi câinele care dă din coadă fericit că am venit.

Vouă vă doresc o vară minunată, plăcută şi petrecută aşa cum vă doriţi. Ne revedem după ce mă întorc bronzată, fericită şi cu bateriile pline de energie pozitivă! Vacanţă placută tuturor!

Foştilor mei colegi...

Am intrat pe blog rar de tot în ultimul timp. Mi-era dor să scriu, să fac altceva decât să citesc şi să scriu despre identitate. Astăzi mi-am susţinut lucrarea de disertaţie. Doi ani de masterat în care am fost aproape întotdeauna studentă conştiincioasă, mergeam la cursuri şi duminica, analizam pliante, afişe publicitare, scriam proiecte. Astăzi însă, mi-am dat seama că-mi va fi dor să mai merg la cursuri, să am colege (un singur băiat în grupă) să beau câte 3 căni de cafea ca să pot rămâne trează să învăţ pentru examenele grele.

Mulţi probabil îmi veţi spune că masteratul nu-i chiar atât de important şi că mă implic şi mă stresez degeaba. Ce am învăţat totuşi în aceşti doi ani? Mi-am dat seama că profesorii şi studenţii sunt diferiţi. Ei pot fi înţelegători, interesaţi să-şi facă orele cu pasiune sau cu pasivitate, că o parte din ei te-au apreciat şi ţi-au admirat uneori referatele şi proiectele. Alteori se poate întâmpla să nu fi fost chiar mulţumiţi de cele scrise de tine. Că din timp în timp mai primeşti câte o notă de 8 şi-ţi propui ca data viitoare să fii mai atent, să înveţi mai bine şi să te implici mai mult.

Serile de iarnă când aveam ore erau posomorâte. Drumul până la facultate uneori era anevoios, gerul era cumplit. Dar de ce alegeam să merg la ore? Pentru că nu de puţine ori cursurile erau interesante, intram în polemici, aduceam argumente şi ne contraziceam unii pe alţii. Drept, nu erau prezenţi prea mulţi, dar întotdeauna erau suficienţi încât să dezbatem teme interesante.

Singurul bărbat din grupă e un tip spiritual. Spunea glume, dar este probabil cel mai conştiincios student pe care l-am cunoscut. Fetelor, mai ţineţi minte cafelele băute pe holurile întunecate? Dar cursurile domnului Bratu? Glumiţele, întâmplările ilare de la examene sau cursuri? Eu mi le amintesc cu mult drag. Şi cu toate că n-am fost noi o grupă prea unită aşa cum se întâmplă în facultate, eu mă bucur că v-am cunoscut pe fiecare dintre voi, că am avut aceleaşi examene şi aceleaşi preocupări. Mă bucur că astăzi fiecare din noi a încheiat o etapă din viaţa noastră şi că am plecat de la facultate mulţumiţi şi zâmbind.

Da, îmi pare rău că nu am reuşit astăzi să-mi iau la revedere la fiecare dintre voi şi să vă urez mult succes mai departe, realizări frumoase şi că mi-ar plăcea să vă mai întâlnesc măcar din întâmplare.

Ne învățăm minte vreodată?

România e o țară cu multe râuri, unele din ele fiind ape de munte, năprasnice și care la orice cod galben lovesc cu furie satele ce sunt prin apropierea lor. În zona Moldovei râurile Suceava, Siret, Moldova, Prut s-au răvărsat, apele lor crescând considerabil, inundând nemilos localități întregi. Toate televiziunile, fie ele locale sau naționale, transmit de la „fața locului”, iar reporterii cu glasuri terifiate amplifică parcă situația, prezentând-o cât mai disperată. și nu spun că nu este, dar românul e învățat să facă din țânțar elefant.

Cred că județul Suceava n-a fost atât de vizitat de „personalitățile notorii” ale României nici în campanie electorală. Ba președintele, ba primul ministru, ba Udrea își fac apariția. Vin, se uită și pleacă. Un fel de „veni, vidi, vici”. Un lucru mă intrigă însă cel mai mult dintre toate. Nu e primul an când România trece prin potopul inundațiilor. Nu-i primul an când politicienii fac promisiuni cu nemiluita și când se promite întărirea digurilor, a barajelor și de luare a măsurilor necesare pentru ca nenorocirile să nu se mai repete. Cum e vorba aceea „apa trece, promisiunile se uită”. Și digurile rămân aceleași, mai primesc oamenii câte ceva să li se ungă ochii și gata. Anul viitor alte inundații, aceleași localități, aceiași oameni, aceleași promisiuni.

Mă întreb cum ar reacționa domnii miniștri dacă în loc de casele oamenilor sărmani de la sate ar fi inundate casele lor? Dacă ei ar fi cei care ar fi nevoiți să se cațere pe acoperișurile caselor sperând să vină cineva să le salveze viețile... Sunt o naivă, nu-i așa? Noi nu ne învățăm minte niciodată, parcă ne-ar plăcea enorm să avem statutul de victime, de parcă an de an am fi supuși unui test de normalitate și de fiecare dată l-am pica cu brio.

Despre decretul lui Ghimpu, respectul de sine și dilemele identitare


Când am citit în presa din Moldova că președintele interimar al țării, Mihai Ghimpu, a decretat ziua de 28 iunie ziua comemorării victimelor ocupației sovietice, m-am bucurat mult. M-am bucurat pentru că acest om este unul din puținii care nu se rușinează să recunoască istoria Basarabiei așa cum este aceasta. Și de ce ne-am rușina? De ce am trece cu vederea peste evenimente atât de dureroase? Cât timp vom ignora că totuși teritoriul Basarabiei a fost ocupat și nu „eliberat”? Cât vom mai promova un „moldovenism” fals și rușinos? Vai! și ce reacții a creat acest decret! Politicienii au luat foc. Ceilalți membri ai Alianței l-au acuzat pe Ghimpu, i-au reproșat că pune paie pe foc sau că nu era momentul potrivit. Într-adevăr, momentul nu e în anul 2010, ci trebuia să fie măcar acum 19 ani. Blogosfera nici ea nu s-a lăsat mai prejos. „De ce să condamnăm actualul popor rus pentru ce au făcut „alții” acum 70 de ani. Chiar erau „alții”? „O mână de oameni i-au impus pe sovietici să facă aceste grozăvii”. Chiar erau doar „o mână”? Și ce-au făcut? Le-au pus cumva kalașnikov la tâmplă celorlalți și i-au obligat să invadeze un teritoriu care nu era a lor sau să ia grâul și porumbul din casele oamenilor, lăsându-i să moară de foame ca niște animale?

Eu îl respect pe Ghimpu. Așa l-aș fi respectat și pe bunicul meu dacă n-ar fi fost deportat sau măcar dacă s-ar fi întors acasă în Basarabia. În timpul Uniunii Sovietice moldovenii au fost calificați drept un popor prost, un popor marginalizat. Nici astăzi nu-i văzut mai bine. Cum ne vedem pe noi înșine atunci când ne uităm în oglindă? Avem respect pentru propria persoană? Cum de permitem ca alte popoare să ne dicteze cine suntem noi, ce identitate avem și ce limbă să vorbim?

Sunt convinsă că lipsa respectului față de noi înșine va face în așa fel încât și peste 20 de ani să avem aceleași dileme identitare ca și până acum. Și peste două decenii ne vom întreba dacă suntem moldoveni sau români. Până când nu vom începe să ne stimăm ca oameni și popor, până când nu ne vom recunoaște greșelile, dar și meritele, până când nu ne vom asuma trecutul dureros, dar și glorios, nu vom înainta nici măcar cu un pas. Viitorul societății noastre se decide prin numărul voturilor. De ce acesta nu s-ar decide prin faptele noastre?

Cred că mulți din cei care condamnă decretul lui Ghimpu ar gândi diferit dacă ar fi pierdut pe cineva drag în urma acestui trist eveniment - deportarea moldovenilor în „Siberiile de gheață”.



Cum să fii „atacat” cu ouă...

             Ieri în drum spre dentist mi s-a întâmplat ceva ce nu mi-am imaginat că mi se va întâmpla vreodată – am fost „atacată” cu... ouă! Da, în Suceava. De niște puști care se amuzau împroșcând ouă în trecători. Și nu în toți, doar în domnișoare, femei mai în vârstă sau bătrâne. Se distrau copios, iar ce e mai rău e că toată tărășenia se întâmpla pe bulevardul G. Enescu, loc, zic eu, destul de aglomerat si circulat. Deciiii... Puștii aveau „muniția” cu ouă pregătită lângă un bloc de unde își pândeau victimele. Am prins și eu câteva, 4 sau 5. Eram confuză, murdară și furioasă. Cum e posibil așa ceva la vărsta de 13-14 ani? Cred că aș fi fost mai înțelegătoare dacă erau la grădiniță, dar ei erau deja mari.

          Clocoteam de mânie și am sunat la ușa unuia din infractori. Mi-a deschis tatăl, umflat de băutură, o namilă înaltă și la acuzația mea a răspuns uimit: „Da, e copil, doamnă! Trece abia în clasa a 8-a! Ce, dumneavoastră n-ați fost copil?” – „Sigur că am fost, dar nu aruncam cu ouă în oamenii de pe străzi, domnule!” – ”Ei, na, fetele sunt mai sensibile, nici nevasta mea nu arunca cu ouă, dar eu, ca toți băieții, aruncam... N-ai ce-i face, asta e generația noastră...” – „Dacă asta e generația noastră sunt o societate de plâns. Și apoi, așa tată, așa copil!” Am ajuns la concluzia că nu mai are rost să-mi bat gura degeaba cu părintele grijuliu.

          Mă frământă altceva. Dacă astăzi atacă lumea cu ouă pe străzi fără nici o jenă, mâine, probabil, nu-i va fi frică să folosească un cuțit. Chiar aceasta să fie „generația noastră”? Ne caracterizează pe toți? Educația primită acasă (dacă o primește) își face efectul? Ajung la concluzia că nu vom putea ține piept „noii generații”. Aș vrea să cred că acești băieți au procedat așa din distracție și nu din răutate voită. Sincer, mie nu mi-a trecut prin cap să mă distrez astfel atunci când eram de vârsta lor. Iar dacă aș fi făcut asemenea ispravă cred că tata m-ar fi snopit în bătaie.