Începuturile...

           Întotdeauna mi-au plăcut începuturile, indiferent de natura lor. Fie că a fost vorba de un oraș nou, de terminarea liceului și începerea facultății, sau că am început să fac masteratul (deși în acest caz mai mult mi-a plăcut sfărșirea cursurilor!), noile emoții pe care le încer de fiecare dată sunt intense, mă fac mai optimistă, mai responsabilă. M-am mutat într-o altă casă, o zi și jumătate am făcut bagaje, iar altele două le-am desfăcut și aranjat. Am avut nevoie de insirație, de cumpătare (în cazul zecilor de cărți pe care, indiferent de cât de spațioasă mi-ar fi camera nu am loc suficient), dar și de plăcerea de a aranja totul, de a mă gândi că acolo voi trăi și că anume acolo vreau să stea reviste cu rețete și floarea de crăciunel primită în dar de la iubitul meu. Colțișorul unde voi lucra și voi scrie este cel mai intim, mai drag mie pentru că trebuie să mă umple de voie bună și să mă impulsioneze să lucrez. Cred că aici voi termina de scris și teza de doctorat, iar amintirile legate de această casă probabil vor fi unele foarte importante și dragi, dar extenuante. Aici locuiesc alături de sufletul meu pereche, amândoi împărțim spațiul și-l cedăm în favoarea celuilalt. Prin colțuri mi-am aranjat ursuleții de pluș prăfuiți deja care-mi amintesc de vremurile copilăriei și adolescenței, la geamuri mi-am aranjat florile dragi, iar pe birou o văcuță - pușculiță primită în dar de la o prietenă dragă.
         Mă simt de parcă am început o nouă viață. Nu știu de ce. Abia aștept să vină în vizită sora mea sau prietenii dragi. Pentru voi ușa e mereu deschisă, vă voi servi cu drag cu ceai și mere dulci. Azi sunt fericită!


Les invités de mon père sau rușinea de a fi basarabeancă...

               Lucien Paumelle, un medic pensionar strălucit, în vârstă de 80 de ani, văduv deja de mulți ani se hotărăște să ajute refugiații și imigranții veniți în Franța în căutarea unei vieți mai bune. Astfel, bătrânul se oferă să găzduiască în casa lui o tânără moldoveancă, Tatiana, și pe fiica acesteia, Sorina. Doar că aceasta chiar de la prima întâlnire cu familia lui Lucien pur și simplu șochează prin atitudinea obraznică, prin vulgaritatea limbajului, machiaj strident și lipsa aproape totală a bunelor maniere, fumând la masă, prin casă, în baie și în locurile publice. Imigrant fiind, dă dovadă de un rasism de neînțeles, alegând pentru fiica ei o școală privată, plătind studiile doar pentru că nu sunt chiar atât de mulți arabi și negri nespălați... Lipsa de cultură a scoandaloasă. Fiica lui Lucien, Babette, îi duce la un concert de Schubert, dar se pare că moldoveanca nu este chiar melomană, admirând mai mult decorul, sala, oamenii din jur, scotocind prin geantă, mestecând gumă Orbit ca o vită și, într-un final, alegând să iasă din sală pentru că se plictisea prea tare. Familia bătrânului medic încearcă să fie îngăduitoare cu ea, găsind tot felul de scuze – diferențele culturale, regimul comunist ca un factor împotriva integrării sociale, nivelul scăzut de trai etc. Întrebată cum este în Moldova și dacă acolo se vorbește româna sau rusa, Tatiana răspunde fără să mediteze prea mult – rusa. Discuțiile ei cu fiica toate sunt în limba rusă, iar atunci când se enervează nu se jenează să-i numească pe francezi „durak” sau „svolochi”, iar cuvântul ei preferat se dovedește a fi „merde”.

           Moldoveanca este menajată până în momentul în care copiii lui Lucien află că acesta s-a căsătorit cu străina și că îi dezmoștenește pnetru a-i lăsa acesteia întreaga lui avere. Babette și Arnaud se simt trădați de propriul tată, neglijați, jigniți că acesta îi îndepărtează de el pentru o femeie vulgară, profitoare și care la prima ocazie i-a administrat bătrânului „din greșeală” o supradoză de medicamente pentru cardiaci. Într-un final se hotărăsc să meargă la prefectură și s-o denunțe pe Tatiana, iar aceasta este repatriată în Moldova.

          Știam că filmul ieșise de mult timp în cinematografe, dar am ezitat să-l văd. Într-o zi primesc un mesaj de la o prietenă din Franța care mă întreabă dacă l-am văzut, căci ea îl vizionase cu o seară înainte și i s-a părut scandalos. Deși încerca să-mi demonstreze că părerea ei despre mine și despre moldovence nu se schimbase și rămăsese pozitivă, am simțit o urmă de îndoială în cuvintele ei. De două ori în viață mi-a fost rușine de originile mele. Prima dată acum 5 ani, în Franța, când un tânăr de la universitatea din Lyon și-a șters mâna cu scârbă când a auzit că sunt româncă din Basarabia strigând aproape sufocant „Sunteți țiganii aceia nenorociți care cerșesc pe la colțul străzilor și fură prin metrou din buzunare!” și a doua oară când am văzut acest film. Mă întreb dacă a fost corect din partea regizorului să împroaște cu noroi într-un popor, adunând la eroina Tatiana o multitudine de defecte. Mă întreb dacă noi, oamenii, mereu vedem la ceilalți doar defectele și de prea puține ori calitățile? Mă întreb câți francezi știu că lingvistul Eugen Coșeriu pe care îl respectă enorm este și el din Basarabia. Sau pur și simplu viața cotidiană, evenimentele zilnice, experiențele negative în care o moldoveancă în căutarea unui bătrân muribund are rolul principal sunt mai vii și mai marcante?



Până când și până unde?

     Astăzi poate că nici nu aș fi scris pe blog. Doctoratul îmi ocupă mai tot timpul. M-am săturat să scriu despre referendum-ul eșuat, despre veșnicile certuri politice din Moldova, de alegeri electorale. Citeam astăzi pe mai multe bloguri (teme tratată parcă la comandă sau sincronizată perfect) numeroase postări din care răzbate nemulțumirea cetățenilor față de ei înșiși. Lume incultă, necivilizată, sistem birocratic mai mult în dauna omului decât pentru el, învățământ corupt și superficial. Să le iau pe rând.
      Nerușinarea și incultura moldoveanului e ceva la modă. Cuvinte precum „mulțumesc” sau „mă scuzați” parcă au fost uitate. Astă vară, în Cantemir, stăteam la coadă la bancă. La un moment dat iese o doamnă val vârtej, călcându-mă destul de dureros pe picior. Urlă crispată „Iețî chișioru, fă! Și parcî ești toantî!” Rămâi fără replică pur și simplu. Să menționez și faptul că în Cantemir poți număra coșurile de gunoi pe degete? Pur și simplu nu ai unde să arunci un ambalaj de bomboană sau un șervețel. În zona pieței agroalimentare, în fața câtorva magazine mai răsărite sunt pubele legate cu lanț de gardul de fier. E normal? Unde mai întâlnești așa ceva? Mulți probabil îmi vor reproșa că nu știu sau nu vreau să menționez și lucrurile bune, frumoase din Moldova. Se poate, dar am ajuns la concluzia că acestea se reduc mult doar la momente petrecute acasă, cu familia. De ce suntem atât de needucați, unde ne este cultura și respectul pentru cel de lângă noi și pentru noi înșine?
      Citeam ieri pe Unimedia un articol despre incapacitatea Academiei de Științe a Moldovei și de banii consumați de această instituție fără a fi justificați. M-am întrebat de ce sistemul de învățământ a decăzut atât de mult. Tot astăzi citeam pe Hotnews declarațiile unui medic din Moldova care acum profesează în Germania. Aceeași situație ca în școlile și universitățile noastre. Un stat care nu acordă suficiente fonduri învățământului și sistemului medical, e una fără viitor. Indiferent ce ajungem în viață - politician, profesor, inginer, avocat - toți ne începem drumul din școli. Ca să avem economiști și jurnaliști competenți trebuie să ni se ofere multe încă din clasele primare. Fratele meu e medic în Chișinău și vă pot mărturisi cu rușine și cu tristețe că salariile acestora sunt mizerabile. Oricum, spuneți-mi cine câștigă bine în țara noastră?
       Stau și mă întreb - unde e viitorul nostru? Ce facem noi înșine pentru a îndrepta situația? Vrem să trăim mai bine? De ce mai degrabă așteptăm pomana altuia decât să ne suflecăm mânecile și să facem ceva constructiv din care să vedem și roadele în timp? Mă întristează aceste probleme și mă întreb dacă vina este numai a politicienilor noștri care n-au știut să ne conducă, dar au știut să-și umple conturile din bănci. Majoritatea dăm vina pe guvernanți, dar uităm că fiecare dintre noi participăm activ la tot ce se întâmplă în societate. Mii de studenți veniți la studii în România, preferă să rămână decât să se întoarcă în RM. Oameni cu minte lucidă, cu mari capacități intelectuale își părăsesc țara, considerând că nu mai au pentru ce luptă, dând dovadă de egoism (justificat și normal) încercând să își construiască viața altfel, în altă parte. Acestea și încă multe alte situații și aspecte ale vieții sociale sunt semnale de alarmă îngrijorătoare. Moldoveanul încă doarme. Se va trezi vreodată?


S-a terminat timpul?

Îmi place să scriu de mână. Pe foi albe, cu sau fără linii. Să aștern ușor gândurile, părerile, revoltele și supărările. Îmi place să scriu scrisori lungi, să le trimit prin poștă și să lipesc plicul alb pe care am scris caligrafic adresa destinatarului. Îmi place să scriu lucrări și teste cu stiloul cel nou cu cerneală albastră ce lasă dâre catifelate pe hârtie. Dar iată că, din păcate, scriem tot mai mult la calculator sau pe telefon. Ne afișăm viața pe rețelele de socializare pentru cei care „ne-au cerut prietenia” pe facebook sau pentru cei care „ne urmăresc” pe twitter. Căștigăm timp, nu? Și accesibilitatea e mare, nu?

M-am săturat parcă de viața asta trăită în viteză. Facem facultate și masterat la ID ca să mergem și la serviciu. Vai de capul referatelor de evaluare trimise profului pe mail la sfârșit de semestru. Nici măcar nu știm cum arată acest prof, nu? Între timp, ne înghesuim în program o dată pe săptămână sala de fitness sau o vizită la salonul de înfrumusețare că doar suntem femei moderne ce caută perfecțiunea, nu? Am luat și diploma de master deși nici nu prea știm cu ce se mănâncă specializarea respectivă pentru care suntem „specialiști”.

Avem timp să ne gândim la noi ca persoane? Să citim cartea aceea pe care o vedem în vitrina librăriei de la colțul străzii? Să mergem la operă sau la un concert pe care vrem să-l vedem de mult timp? Păi nu că avem job, lucrăm peste program poate vom fi premiați sau vom lua o mărire de salariu. Ajungem acasă seara pe la 6-7 și suntem frânți de oboseală încât atunci când soțul sau soția are chef de dragoste sau de o baie în doi, îi spui că ești obosit și n-ai chef. Nici copilul nu știi dacă și-a făcut temele OK. Păi nu, că suntem obosiți.

Mă întreb de ce. Cum de ajungem să fim niște mașini care doar muncesc și tot săraci rămânem? De ce nu alegem să gustăm din viață așa cum trebuie? De ce nu avem timp să greșim, să suferim din dragoste sau să ne certăm cu mama? Cum de nu mai avem timp?

De ce, Moldova?

          De ceva timp, evenimentele din Republica Moldova par a fi aceleași, trase la xerox parcă, aceiași oameni implicați în scandaluri, aceleași certuri interminabile, chiar și motivele lor sunt aceleași. Referendum-ul eșuat parcă a adâncit și mai mult întunericul în care zace țara aceasta. Acuzații dure, fiecare aruncă noroi în vecinul său, discuții interminabile și, mereu, aceiași politicieni „deștepți” ies în fața poporului cu „soluții” ideale pentru a ieși din criză, indiferent care-i aceasta pentru că avem mai multe tipuri: economică, socială, constituțională, dar cel mai mult ne lipsește demnitatea și responsabilitatea. Înțeleg de ce politicienii sunt așa cum sunt, căci, știți voi, e în firea lor să mintă oamenii, să promită și să nu-și îndeplinească promisiunile, să îndruge vrute și nevrute la televizor ca să ne prostească, dar, iată, nu înțeleg de ce omul simplu, de rând, profesorul, medicul, vânzătorul e atât de indiferent față de propria existență. De ce nu-i pasă cine e președintele țării, de ce nu-i pasă cui acordă votul, de ce?


          Mă întreba ieri un prieten mai mult în zeflemea cum de s-a făcut atâta tam-tam cu aceste alegeri, cum de unii (printre care și eu în persoană) și-au pus mari speranțe în referendum, iar prezența la vot a fost atât de mică? Și, sincer, nici nu știu ce să răspund unor întrebări, aparent, atât de simple. M-am săturat să le explic prietenilor din România de ce în Constituție vorbim moldovenește, iar manualele la școală sunt de limbă română, de ce încă mai supraviețuiește comunismul la noi din moment ce acest regim criminal ne-a deportat bunicii în Siberia și ne-au împușcat fără milă, de ce ne-am revoltat la 7 aprilie 2009, iar duminică la referendum am preferat să stăm crăciți în fața televizorului sau pe facebok, dar nu ne-am dus să votăm... M-am săturat să le caut scuze concetățenilor mei, să-i apăr și să explic necontenit că mentalitatea basarabeanului e încă tare înapoiată și că i-a fost spălat creierul în timpul Uniunii Sovietice. Pur și simplu a trecut deja prea mult timp, am avut suficient timp să învățăm istorie adevărată, suficient timp să învățăm că sandalele nu sunt „basanoști”, iar chifla nu-i „bulocică”, suficient timp încât să ne dăm seama că în 8 ani de comunism ne-am adâncit și mai mult în sărăcie și că ar trebuie să încercăm și democrația.


          Încep să devin ușor insensibilă la soarta moldovenilor. Chiar malițioasă. Un lucru e sigur – înapoi în Republica Moldova nu mă voi întoarce să locuiesc pentru că țara mea nu-mi oferă nimic. Poate că nici eu n-am făcut suficiente lucruri pentru ea, dar din moment ce nu există o democrație normală, o dorință sinceră a cetățenilor de a avea un viitor mai bun, nu văd de ce m-aș sacrifica. Poate greșesc, poate sunt egoistă, dar cred că a trecut suficient timp în care ar fi putut și moldovenii să dovedească faptul că VOR cu adevărat o altă viață.


Prostia moldoveanului сea de toate zilele...

       Toată lumea scrie despre referendum-ul de ieri. Bloggerii, presa, toți se dau cu părerea, toți se revoltă, critică, dau vina unii pe alții, ba că nu s-a făcut o campanie publicitară la nivel național pentru referendum, ba că de vină sunt comuniștii care au îndemnat poporul să boicoteze alegerile și „să se pregătească de iarnă”, ba că n-a existat coeziune politică etc. Eu cred că omul de rând, moldoveanul obișnuit să nu-i pese de viitorul lui e cel mai vinovat. Nu vreau să mă lansez în polemici inutile căci mulți vor fi acei care vor găsi scuze, dar mai comod popor decât moldovenii n-am cunoscut. Dacă ar decide alții pentru el bine ar fi (de altfel, așa și se întâmplă) exact ca în povestea aceea în care prostul vrea pesmeții să fie umeziți. Ce-ați așteptat, oameni buni, să voteze alții în locul vostru? Desigur, nu peste mult timp vă veți plânge că politicienii sunt niște hoți, că, iată, comuniștii v-au adus la sapă de lemn. Ați avut ocazia să schimbați ceva, să luați propria decizie, să fiți în rând cu lumea. Păcat că nu ați profitat, căci ocazii ca acestea nu ți se oferă cu sutele, ci doar una sau două. Păcat că un popor de adormiți le ratează pe toate cu nonșalanță.
       Cred că ar trebui să-mi văd de treabă. Ajung la concluzia că moldovenii sunt un popor bătut în cap. Rămâneți așa, fraților, dacă vă place. Spunea cineva că suntem „idioții utili”. Chiar că așa și este...

      P.S. Cetățenii care au fost la vot duminică merită felicitați, probabil sunt singurii cărora le pasă de viitorul lor, implicit de cel al copiilor lor.

Școala de vară „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, județul Prahova

În perioada 15 – 20 august, în pitorescul orășel Vălenii de Munte din Județul Prahova, s-au desfășurat cursurile Școlii de vară „Nicolae Iorga”. Plecasem de la Suceava într-o zi toridă, cu trenul, admirând câmpiile imense, satele pitite după dealuri, căutând parcă umbra pădurilor. Până am ajuns în Ploiești mi-am repetat de câteva ori că avem o țară minunată, pitorească, mult prea frumoasă pentru oamenii care trăiesc aici și își bat joc adesea de ea. La Văleni era ceva mai răcoare decât la Suceava, simțindu-se mirosul rece de munte.

Invitații începuseră deja de sâmbătă seara să apară. S-au reunit aici ziariști, scriitori, istorici, studenți, profesori, doctoranzi din România, Basarabia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Slovacia, Ungaria. Programul a fost foarte divers, îmbinându-se plăcut conferințe foarte interesante cu seri literare sau cu muzică folk. Chiar din prima zi, oaspeții au fost încântați cu o paradă a portului popular, cântece și dansuri populare din cadrul Festivalului folcloric „Stămăria Mare”. Am admirat o mulțime de copii și adolescenți în portul popular din diferite zone ale României, minunatele ii și bondițe, cosițe împletite cu flori de câmp, sârbe, hore și fascinantele dansuri populare Ciuleandra și Călușarii. În suflet mi se strecura un fel de amărăciune amestecată cu bucurie. Bucuria și mândria că avem ca popor un folclor extraordinar, o bogăție de neînchipui, dar și tristețea că astăzi mai mult la radio și posturile TV mai mult se ascultă manele și muzică de doi bani.

Casa memorială Nicolae Iorga                                                 Castelul Peleș


Pe parcursul celor cinci zile de manifestări culturale, la conferințele și mesele rotunde organizate s-au dezbătut teme importante precum România în 1940 – anul marelui dezastru național; România în politica externă a Poloniei; Mituri și simboluri bolșevice între Prut și Nistru; Situația presei de limbă română în țările vecine; Ortodoxia românească și spațiul învecinat României; Probleme majore ale comunităților românești din jurul României. Invitații au fost pe măsura problemelor discutate – acad. Eugen Simion, prof. Petre Țurlea, istoric Mircea Dogaru, diplomat Nicolae Checea, istoric Anatol Petrencu, publicist Vasile Tărâțeanu, acad. Alexandrina Cernov, scriitor Valeriu Matei, acad. Răzvan Theodorescu și mulți alți publiciști, profesori, tineri cercetători și studenți.

Serile ne-au fost înveselite de cântăreața de folk Zoia Alecu, dar și de Harry Tavitian cu un recital de muzică jazz, întrerupt de poetul Mircea Dinescu pentru a ne recita din când în când una, două poezii. Desigur n-au lipsit din program obiectivele turistice. Astfel, am vizitat cu toții mănăstirile Vărbila și Apostolache, aflate în resturare. În aceeași zi conferințele s-au ținut la Conacul Belu din localitatea Urlați – un loc minunat, pitoresc, unde ne aștepta o bibliotecă impresionantă, dar și un vechi conac aristocratic, cu tablouri, obiecte și picturi vechi. Mulți dintre invitați au avut ocazia pentru prima dată să viziteze Castelul Peleș, reședința regelui Carol I al României. Am admirat îndelung acest monument de arhitectură deosebit, cu toată splendoarea sa, dar și munții care se înălțau măreț spre cer.

Aflându-ne la Vălenii de Munte nu am putut să nu vizităm casa memorială Nicolae Iorga unde am cunoscut amănunte despre viața marelui istoric al neamului românesc, i-am admirat opera din imensa bibliotecă.

M-am întors de la această manifestare cu dorința de a reveni și la anul, cu bucurie în suflet că am cunoscut oameni deosebiți, cu mândrie în suflet că spiritul românesc n-a dispărut nici în Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, nici în Maramureșul istoric, dar mai ales că românii din România își îndreaptă adesea gândurile spre noi, românii vitregiți de soartă. Am revenit la Suceava cu sufletul plin de sentimente plăcute că folclorul, limba și tradițiile poporului meu nu s-au alterat, ci din contra sunt în floare, mai frumoase și mai dragi decât până acum.

                                                                   La Conacul Bellu