Câți dintre noi, basarabenii, merităm cetățenia română?



Luna trecută prietena prietenei mele m-a rugat să-i fac invitație să vină „la România” să-și depună actele pentru cetățenie română. Rugămintea ei a fost oarecum îndreptățită – majoritatea basarabenilor își doresc redobândirea cetățeniei române. Mi-aduc aminte însă de ziua în care am depus eu actele la București. Erau acolo și persoane care abia dacă legau coerent două – trei cuvinte în limba română. Era o doamnă din Chișinău care avea „cetățenia” Republicii Moldovenești Nistrene, dar, după cum s-a exprimat chiar ea „ nici cea românească nu strică s-o ai”… Mă întreb în astfel de situații câți dintre noi, basarabenii, merităm cetățenia română? Și mai dureros este că știu o mulțime de studenți din Republica Moldova care au depus dosarul sau care deja au cetățenia română, dar se consideră moldoveni, diferiți de români. Pentru ce să ceri cetățenia unui stat dacă nu te identifici cu societatea respectivă?
Chiar dacă sunt născută în Basarabia îi disprețuiesc pe conaționalii mei care se dovedesc a fi niște ființe duale, mâncând din două farfurii, beneficiind de burse la universitățile românești, obținând cetățenia română, dar cărora, la o „pivă” le place să vorbească în rusește cu „pațanii”. Cred că sistemul de acordare a cetățeniilor este unul care are încă multe defecte. De ce nu se dă măcar un examen de competențe lingvistice? Știu, unora li se pare jignitor să dea un examen la limba maternă. Dar mai cred că cei care își cunosc limba, nu au de ce să se teamă pentru că vor dovedi că merită cetățenia română.


Nouă, basarabenilor, ne place mult postura de victime. Ne victimizăm că am fost ocupați de sovietici, că ni s-a luat cetățenia română, că ni s-a mutilat limba, că am fost trădați de România și lista poate continua. Acestea nu sunt motive solide și reale pentru a justifica acest comportament pe care-l afișează astăzi societatea moldovenească. România e țara care ne acordă sprijinul cel mai substanțial, iar dacă după 20 de ani de libertate și independență, când știm că limba noastră cea adevărată este româna, dar o numim moldovenească și preferăm să folosim numeroase rusisme, nu suntem capabili să ne asumăm identitatea și să ne schimbăm mentalitatea sovietizată, mă întreb pentru ce ne mai zbatem să fim „europeni”?! Europeni suntem și așa, fără să facem parte dintr-o structură politică precum UE, dar din punct de vedere al mentalității am rămas comuniști și sovietici îndoctrinați. Patriotismul basarabenilor, de multe ori, nu se mai măsoară după cozile interminabile de la ambasada României, ci mai degrabă după vizele de tranzit spre Europa.
E interesat cum fiecare problemă pe care o are spațiul dintre Prut și Nistru are legătură una cu cealaltă. Limbă – istorie – identitate – cetățenie e un lanț care, dacă se rupe, indiferent de la ce verigă, nu poate fi refăcut fără una dintre ele. Cetățenia presupune identitate, identitatea determină limba, iar limba își are originile în istorie. Indiferent dacă luăm aceste variabile de la stânga sau în sens invers, rezultă aceeași ecuație – cetățenia română nu poate fi decât a celor care simt, trăiesc și vorbesc românește.


Pentru InfoPrut
Foto: Vize.ablog.ro

Basarabia pământ... moldovenesc?!


Dacă la începutul anilor ’90 militam pentru limbă, identitate, alfabet latin, românism – astăzi e în trend să militezi pentru moldovenism. Chișinăul și celelalte orășele din Republica Moldova au fost împânzite de panouri roșii pe care scrie ostentativ ,,Mândriți-vă că sunteți moldoveni!”. Și, din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Fostul candidat la primăria capitalei, Igor Dodon, a lansat campania ,,Iubesc Moldova!”, promovând un „naționalism” distorsionat, o identitate alternativă, un moldovenism mai periculos decât cel promovat de Stalin acum mai bine de jumătate de secol. O astfel de campanie socială riscă să zdruncine din ce în ce mai tare (in)stabilitatea societății din R. Moldova în contextul în care populația este împărțită, practic, în două categorii – susținătorii identității româneşti și susținătorii identității moldovenești.
Această situație nu este decât o altă dovadă că, în loc să evoluăm spre stabilitate, spre mai bine, noi, de fapt, rămânem în aceeași mocirlă, mutându-ne doar dintr-un loc în altul. Mă întreb pentru ce am ieșit în ’90 în Piața Marii Adunări Naționale cerând limbă, identitate, alfabet latin dacă 20 de ani mai târziu renegăm limba și identitatea pentru care am ieșit în stradă? Nu vi se pare paradoxal totuși? Mă întreb pe unde s-a produs vreo greșeală? A cui vină este? Și de ce nu ne mai pasă? Am luptat pentru niște idealuri, iar câțiva ani mai târziu nu ne mai pasă cum se numește limba pe care o vorbim, care ne este identitatea, cum ne numim –români sau moldoveni, popor distinct de cel de pe actualul teritoriu al României.
Consider că nu este absolut deloc întâmplătoare această intensă campanie de promovare a moldovenismului. Nici panourile publicitare marca moldoveni.md nu au fost plasate întâmplător în orașele noastre. Nici multe alte acțiuni pe care le întreprinde clasa politică din Republica Moldova, indiferent de culoarea politică. Am ajuns să nu mai cred în niciunul din ei pentru că Marian Lupu vorbește limba română cu accent bucureștean, dar se declară moldovean, Vlad Filat este pragmaticul care nu face parte din nicio tabără, Voronin a rămas același comunist devotat cauzei nobile de a promova ideologia sovietică, Igor Dodon se folosește de Ștefan cel Mare, de identitatea regională moldovenească pentru a justifica și pentru a răspândi virusul moldovenismului într-o societate și așa mult prea încrezătoare și cu o mentalitate sovietizată. Cu așa clasă politică, mai punând în calcul și sărăcia excesivă, educația precară, corupția la scară largă… e aproape firesc să nu ne pese ce identitate abordăm, cum se numește limba noastră maternă și dacă rușii din țară de consideră țărani.
Promovarea moldovenismului este un pericol pe care nu-l conștientizăm cu adevărat. Ne revoltăm din când în când, mai protestăm pe Facebook sau pe Twitter, comentăm articole pe Unimedia, dar nu facem aproape nimic. Dacă vom ignora adevăratul pericol în ceea ce privește moldovenismul, peste 10 ani limba română va ajunge să fie doar o amintire. Vom vorbi aceeași limbă împestrițată cu rusisme și moldovenisme inventate, istoria românilor va fi înlocuită cu istoria moldovenilor etc.
Mă deranjează atunci când mi se bagă pe gât moldovenismul pe care l-a născocit Stalin doar pentru a ne face să ne îndoim de legăturile de sânge cu românii de dincolo de Prut. Și mai mult mă deranjează că noi nu conștientizăm gravitatea acestui curent în societatea noastră. La final mă mai întreb dacă Basarabia este în continuarea românească sau doar pământul a rămas românesc, iar oamenii sunt moldoveni?!
Pentru InfoPrut
Foto: Romanism.ro

Limba noastră cea... română?



         Citesc tot mai mult în presă, pe forumurile de discuții, pe rețelele de socializare nenumărate articole despre discriminarea la care e supusă limba română în Republica Moldova. Mă miră și mă bucură aceste discuții. Mă bucură pentru că, în sfârșit, parcă majoritatea dintre noi conștientizăm că există o problemă. Chiar una gravă. Mă miră că aceste discuții și controverse iau amploare abia acum când, de ani buni, situația e aceeași. A conștientiza că există o problemă gravă în ceea ce privește prestigiul și utilizarea limbii oficiale a statului înseamnă să și accepți această problemă. Să fim realiști, din 1990 n-am evoluat prea mult, mai bine zis am înaintat la pasul melcului rănit. Etnicii ruși nu se sinchisesc nici în 2011 să învețe, măcar la nivel de conversație, limba țării în care trăiesc. Cine e vinovat de această stare a lucrurilor? Eu cred că noi, autohtonii pentru că le permitem să ne trateze în continuare ca pe oamenii a căror țară au cucerit-o și care nu merită respectul lor. Statul Republica Moldova nu are o politică lingvistică viabilă mai ales în ceea ce privește minoritățile. Și, ca să răsucim cuțitul în rană și mai adânc, independența noastră e doar pe hârtie.
            Într-o țară în care a fost imposibilă alegerea președintelui, unde discursul identitar este incert și dual, unde minoritățile au pretenții teritoriale și privilegii exagerate, populația autohtonă nu va beneficia niciodată de respectul pe care îl merită. De fiecare dată când ajung în Chișinău mă simt debusolată. Lumea vorbește o limbă păsărească, utilizează rusa amestecată cu româna și diferite cuvinte care nu există în nici una din cele două limbi. E o situație anormală și alarmantă. Oare nu o conștientizăm cu toții?
            În timpul unei călătorii pe ruta Chișinău – Suceava, din discuție în discuție am ajuns să conversez cu un tânăr basarabean, student la științe politice, despre relațiile interetnice din Moldova și despre problema limbii române. Încercând să-mi expun părerile mele de sociolingvist în devenire, acesta mi-a reproșat agresiv că sunt o rasistă și o șovinistă dacă privesc lucrurile astfel. Mai mult, din cauza oamenilor ca mine relațiile cu rușii din Basarabia sunt tensionate pentru că nu-i lăsăm să-și vorbească limba și să-și afirme identitatea. Am rămas stupefiată de această abordare și mă întreb cum va acționa acest viitor politician care, student la o universitate românească, ia apărarea unei minorități care încet și sigur încearcă să asimileze limba etniei majoritare?
          Lucrând la teza de doctorat am citit multă literatură despre contactele și conflictele lingvistice din diferite țări ale lumii, despre politicile de asimilare și despre afirmarea identitară teritorială, dar nicăieri n-am întâlnit un exemplu mai paradoxal decât cel al țării noastre. Nicăieri o minoritate la fel de mică numeric precum cea din Republica Moldova nu beneficiază de atâtea privilegii. Cred că ar fi timpul să strigăm în gura mare „Regele e gol!” cât încă nu e prea târziu. Să recunoaștem că relațiile interetnice și „prietenia popoarelor” nu e chiar raiul pe pământ. Mai mult decât atât, o altă latură a paradoxului este faptul că celelalte minorități naționale sunt rusificate. Găgăuzii și bulgarii își abandonează limba în favoarea limbii ruse. Nu, nu e ceva normal, din contra e anormal, iar politica lingvistică (inexistentă) a Republicii Moldova într-adevăr nu protejează drepturile minoritare de afirmare a limbii, culturii și identității acestora. Ce legături de rudenie există între găgăuzi, populație turcică, și frații noștri slavi de la răsărit? Nici una și totuși, iată, statuia lui Lenin tronează liniștită și protectoare la Comrat, reclamele publicitare sunt toate în limba rusă, iar pe străzi auzi foarte rar limba găgăuză. De ce nu se aude româna? Suntem totuși pe teritoriul unui stat care are ca limbă oficială limba română, chiar dacă răuvoitorii îi mai spun în bătaie de joc „moldovenească”? Le-am oferit oare la începutul anilor '90 independență găgăuzilor doar ca aceștia să fie asimilați de o altă minoritate?
            Se apropie sărbătoarea Limbii Noastre. De ce a „limbii noastre” și nu a limbii române? Ne este frică oare să-i spunem limbii materne pe nume ca nu cumva să-i supărăm pe frații mai mari? Ne este oare frică să ridicăm steagul românesc doar pentru a nu fi numiți în derâdere naționaliști? Și ce dacă? A fi naționalist nu este un lucru negativ, din contra înseamnă să-ți iubești patria, limba, istoria, cultura, strămoșii. Eu îmi iubesc limba maternă mai mult decât orice pe această lume pentru că e limba mamei și această dragoste se accentuează și mai mult atunci când știu cât este de prigonită chiar la ea acasă și că denumirea ei este schimonosită doar de dragul unor considerente politice stupide. Nu accept pragmatismul unor politicieni care preferă să folosească „limba noastră”, „limba oficială”, „limba de stat”, „limba moldovenească” când e foarte ușor și frumos să-i spui pe nume – LIMBA ROMÂNĂ... Unde ne este mândria națională, frați basarabeni?

Pentru revista Natura