Frânturi din noi

Copilărie
Copilărie,
Tărâm minunat.
Dăruit de Dumnezeu - 
Te păstrez, mereu
Ancorat, 
În sufletul meu!


Descoperire
O părticică din Univers
Formează o Lume.
Iar numai
O părticică din mine
Formează un Univers - 
Asemeni punctului
Ca parte din întreg.


Ce rost are...
Ce rost are
O culoare,
Dacă nu-i văzută?

Ce rost are
Dragostea, oricât de mare,
Dacă nu-i mărturisită?
Ce rost au toate
Dacă rămâi
O jumătate
Necuprinsă- roată
Să duci mai departe
O viață deșartă?



Albume vechi, cărți din podul casei, bomboane din fructieră...

          Îmi aduc aminte cu drag de duminicile călduroase când zăpușeala de afară ne împiedica pe noi, copiii, să batem mingea pe ulițele pline de colb ale satului. Mereu îmi căutam altă ocupație și aveam multe preferințe. Într-un colț din podul casei mama depozitase într-o ladă veche o mulțime de cărți, caiete și reviste. Lada aceasta însă nu-i o ladă obișnuită, ci un „sunduk”, adică ladă în care se dădea zestrea fetelor pe vremuri. Îmi plăcea mereu să răscolesc amintirile din acest „sunduk”, deși știam pe de rost orice carte, fiecare revistă sau caiet. Așa am văzut cum scriau frații mai mari în primele clase. Așa am aflat că și „Lenin a fost cândva copil” din cartea de citire de clasa a III-a. Tot din lada fermecată din podul casei am citit scrisori vechi de la colegi de clasă de-ai mamei și tot de acolo l-am recuperat și pe Pușkin pe care mama l-a aruncat în timpul unei „crize” și supărări împotriva comunismului și a vechilor timpuri. Eram copil și-mi plăcea să citesc orice. Tot acolo, în lada prăfuită, am găsit până și o carte despre albine pe care am citit-o pe nerăsuflate. Nu mai țin minte nimic din ea, însă fotografiile din carte, cu prisăcari îmbrăcați în costume, scoțând mierea din stupari, și acum e vie în mintea mea.



            Atunci când nu eram cocoțată în podul casei mă găseai în ultima cameră a casei unde se află biblioteca familiei. Într-unul din sertare erau aranjate frumos albumele cu fotografii. Cred că mulți dintre noi mai păstrăm încă pe acasă acele albume mari, roșii pe care scrie „album” cu litere chirilice. Știam că cel roșu e al mamei din timpul studenției. Cel mov era al tatei din timpul armatei. Cel gri avea tot felul de poze, inclusiv de la înmormântarea bunicilor mei în care o priveam cu jale pe sora mai mare, pe atunci copil, cum plângea de ți se rupea inima. Îmi plăcea să răsfoiesc aceste amintiri, aceste pagini din viețile noastre. Simțeam o adevărată invidie când găseam poze cu mama și cu prietenii sau colegii de facultate. Din acest motiv i-am decupat cea mai mare parte din fotografii. Când au descoperit trăsnaia era prea târziu, iar eu am primit interdicție să mă mai ating de fotografii. Cu toate acestea cred că nici astăzi mama nu știe că-i priveam fotografiile fascinată. O tânără frumoasă, cu privire caldă, duioasă din fotografii era mama mea, iar eu eram fericită, egoistă. și astăzi, în albumul roșu o mulțime din poze sunt ciuntite de mine doar dintr-un exces de zel.

            De obicei mă sprijineam de perete sau mă așezam în fotoliu să privesc albumele pe îndelete. Pentru cei care nu cunosc, vă spun că ultima cameră a casei mele părintești este una spațioasă, cu multe cărți, cu un „servant”, adică dulap imens plin cu reviste și ziare la care a fost mama abonată întreaga viață, dulap pe care l-a primit drept zestre când s-a măritat. Partea de sus este din sticlă, iar în interior, într-o fructieră erau aproape întotdeauna bomboane „de sticlă” cum le spuneam noi. În aceeași cameră, pe perete erau cândva prinse trei pene de păun pe care le-a adus tata de nu știu unde. Bine spus „erau” pentru că într-o duminică le-am pârlit nevinovata de mine cu o brichetă…
           
Abia aștept să merg acasă și să revăd ultima cameră. Să scot albumele colorate și vechi din sertar și să frunzăresc aceleași fotografii de familie vechi, calde. și-aș mai vrea în aceeași fructieră portocalie să găsesc bomboanele „de sticlă”…

P.S. Fotografii vechi, îngălbenite...


Spania – încă un vis împlinit


 Când eram doar un pui om și mă retrăgeam pe furiș în cel mai dosnic loc din grădină pentru a savura lectura vreunei cărți, îmi imaginam mereu cum și unde voi călători când voi fi mare. Cred că toate fetițele de vârsta mea erau pasionate de cărțile lui Alexandre Dumas și de marchizele sau contesele de la curțile regale. Întotdeauna mi-am dorit să văd cum arată în realitate locurile, casele, străzile unde au trăit marii scriitori, unde s-au petrecut evenimente importante sau unde au avut loc bătălii și evenimente istorice memorabile. Dacă în cele câteva călătorii în Franța, am văzut pentru prima dată extraordinarele sculpturi ale mitologiei grecești și egiptene în Muzeul Louvre sau celebra insulă unde se află Castelul d'If unde a stat prizonier Contele de Monte-Cristo, primul lucru care îmi vine în minte atunci când vorbesc despre Spania este celebrul Don Quijote.

Palacio de Comunicaciones

Am ajuns la ora 2 noaptea. Aeroportul Barajas din Madrid era în fierbere de parcă ar fi fost miezul zilei și nicidecum trecut de miezul nopții. Puțin dezorientați am luat un taxi până la hotelul unde eram cazați. Primul contact cu frumoasa capitală iberică a fost noaptea. Plaza Puerta del Sol, Plaza Colombo, Puerta de Alcalá se derulau sub ochii mei de la geamul mașinii. Lumini, străzi largi, curate, clădiri cu o arhitectură superbă, veche ca o mărturie a istoriei locurilor, dar și a iscusinței oamenilor care au lucrat.



Dacă vrei să cunoști cu adevărat un oraș trebuie să-l străbați la picior dintr-un capăt în altul, atât în lung, cât și în lat. Unii dintre noi preferă să cunoască toate cluburile de noapte, restaurantele și magazinele luxoase care pun la dispoziție mii de articole de îmbrăcăminte sau încălțăminte și alte plăceri și distracții. Eu am vrut să văd Museo del Prado unde am regăsit cu bucurie picturi celebre de care auzisem și pe care le văzusem doar în albumele de artă sau în cărțile de istorie și de artă plastică. În sălile lungi stau la dispoziția vizitatorilor picturi de El Greco, Rafael, Goya, Rubens, Velazquez și mulți alții. Le-am privit fascinată, regăsind undeva prin amintiri istoria vreunei picturi celebre, citită cândva într-un album sau pe internet.

În Grădina Botanică

Ceea ce m-a uimit în această țară iberică foarte călduroasă și prietenoasă este curățenia străzilor, multitudinea spațiilor verzi, a parcurilor foarte primitoare, respectul pe care și-l poartă oamenii de pe stradă unul altuia. Alături de Muzeul Prado se află Grădina Botanică Regală. Întinsă pe opt hectare și găzduind 5 mii de specii de plante, arbuști și arbori din diferite colțuri alte planetei. Aici am văzut fascinată și uimită pentru prima dată în viață Pin Himalayan, Sequoia, Eucalipt, dar și zeci de camelii înflorite, lalele care îți încântau ochii prin coloritul și forma lor interesantă, narcise și nenumărate plante exotice sau carnivore. Grădina a fost nființată în anul 1755 de către regele Fernando al VI. În acest imens paradis se regăsesc numeroase plante aduse de către exploratorii spanioli din marile expediții din America și din întregul ocean Pacific.  


În Grădina Botanică Regală

Cele câteva zile petrecute în capitala Spaniei au trecut ca gândul. Dimineața plecam de la hotel și reveneam seara târziu după ore bune de cutreierat. Situat în apropierea Grădinilor Sabatini, Palatul Regal se înalță falnic, ca o mărturie a tumultoasei istorii a țării. La poarta extraordinarei construcții stă garda regala, îmbrăcată în haine albastre. Câțiva soldați din garda regelui călăresc niște cai roibi superbi cu o coamă bine pieptănată și deosebit de îngrijiți.

Palatul Regal
 Nu departe se află Plaza de Espana unde se află monumentul lui Miguel de Cervantes și a lui Don Quijote și a lui Sancho Panza. Don Quijote stă călare pe mârțoaga lui Rosinanta, deșirat și caraghios (așa cum era și în celebra carte), iar Sancho, ceva mai în spate, călare pe micuțul său măgăruș. Într-o clipă s-au derulat în minte paginile cărții citite cândva în copilărie. 

 După patru zile petrecute la Madrid ne-am îndreptat spre vestitul oraș Toledo – una din vechile capitale ale Spaniei. Dacă Madridul te orbește cu străzile curate și spațioase, cu parcurile și muzeele pe care le deține cu mândrie, Toledo te întâmpină cu străduțe înguste, din piatră, cu niște clădiri vechi, dar cu o arhitectură superbă.


În centrul orașului se află celebra Catedrală din Toledo, construcție începută în anul 1226 și finisată în anul 1493. Aici au fost încoronați mulți dintre regii și reginele Spaniei. Unul din turnurile imensei construcții are o înălțime de 90 de metri, iar în interiorul acestuia se află faimosul clopot „Campana Gorda” care are o greutate de 17 tone. Cu o lungime de 120 de metri și cu o lățime de 59 metri, interiorul catedralei te lasă mut de uimire. Cele 88 de coloane susțin imensa construcție și cele 22 de capele situate pe lateral. Deși nu este permisă fotografierea și filmarea în interior, în memorie încă mai dăinuie minunatele sculpturi și picturi. În interiorul locașului sfânt se află un muzeu care pune la dispoziție vizitatorilor obiecte de cult vechi de peste 700 de ani din aur, fildeș, coral roși sau cristal, dar și numeroase picturi ale celebrului pictor El Greco care a pictat majoritatea tablourilor sale aici, în Toledo unde a și murit. Ferestrele Catedralei sunt în număr de 750, toate cu vitralii. Printr-o nișă special construită într-una din bolți pătrunde lumina soarelui la răsăritul acestuia, luminând întreaga Catedrală în albastru azuriu.


Toledo

Toledo este unul din vechile orașe care reunește armonios trei culturi: creștină, evreiască și maură. Elemente din fiecare se regăsesc în construcțiile impunătoare, în casele obișnuite, dar și în monumentele istorice. Orașul este unul din fostele fortărețe ale cărei ziduri mai dăinuie și astăzi. Printre ziduri se înalță semeț numeroase porți ale vechiului oraș. Puerta del Sol (Poarta Soarelui) este deschisă publicului, uimind prin arhitectură și trăinicie. Orașul Toledo este celebru și prin Muzeul Armelor care a conservat în interiorul său ruine romane. Astfel, scările care urcă și coboară spre subsol sau spre etajele superioare sunt pe lateral în timp ce în mijloc pot fi admirate ruinele unei foste construcții romane.


Pictură de El Greco

După Toledo am poposit la Segovia, oraș situat la o jumătate de oră de mers cu trenul de Madrid. Deși credeam că am rămas suficient de uimită la Toledo de vechea Catedrală și de minunăția orașului, aici am rămas stupefiată de o altă minune a omenirii – Apeductul din Segovia. Acesta a fost construit în sec. I-II după Hristos de către romani.

Acesta este păstrat într-o stare perfectă, fiind considerat o minune deoarece a rezistat vreme de 2000 de ani fără a se altera și fără a fi construit cu mortar sau ciment. Cu o lungime de 800 metri și cu o înălțime de 30 metri, apeductul aducea apă în oraș din râu. Există chiar și o legendă locală care spune că Diavolul ar fi construit acest apeduct pentru o tânără din cetate care a preferat să-și vândă sufletul decât să care apă de la râu.





Dacă mergi printre străduțele înghesuite vei ajunge la Alcazar – cetate care datează din sec. XII, reconstruită un secol mai târziu din cauza unui incendiu ce a distrus o bună parte din cetate. Arhitectura extraordinară a inspirat Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită de la Disneyland. Alcazar are o istorie interesantă, aici fiind încoronați regele Ferdinand și Ana de Austria. Turnul cetății a fost construit de către Juan Pablo al II-lea și are 129 trepte care duc spre vârfui acestuia. De sus, din turn, se vede ca în palmă orașul, vechile ziduri ale orașului medieval, catedrala din Segovia. Cu uimire și bucurie nemăsurată am observat că în copacii din curtea cetății erau nenumărate cuiburi de berze care ciuguleau sau își făceau penajul.




Catedrala din Segovia, o construcție impresionantă prin dimensiuni, dar și prin stilul gotic extraordinar, a fost construită în anul 1525 pe ruinele unei alte biserici romane, distrusă în anul 1520. Interiorul este orbitor, fiind totuși diferită de Catedrala din Toledo, dar, de asemenea, de o frumusețe ieșită din comun.



Ar fi încă atâtea de spus! Spania este o țară minunată care întrunește atât cultura europeană, cât și cea maură. Orașele au un aspect aparte, nobil, auster, dominat de tradiții și de istoria păstrate cu sfințenie. Dacă vei vizita vreodată Toledo sau Segovia vei regăsi case și castele care mai au imprimate pe uși sau ziduri blazoanele conților și ale ducilor spanioli. Dacă Madrid este unul din cele mai moderne orașe europene, în Toledo te așteaptă un păienjeniș de străduțe înguste, cu balcoane mici unde vei vedea mușcate roșii. Vei vedea biserici construite de Templieri, muzee generoase, picturi celebre sau vei gusta din mâncărurile și băuturile tradiționale absolut delicioase.
Grădina Botanică Regală

Ceea ce m-a impresionat mult este respectul oamenilor pentru natură și spațiile verzi. Pe câmpuri poți vedea dropii în paradă nupțială, niște păsări mari, cu un penaj extraordinar și care par a nu se sfii de prezența oamenilor. Dacă ridici ochii spre cer nu fără uimire ai putea rotindu-se la o înălțime considerabilă acvila imperială sau vulturul negru. Pe turlele vechilor cetăți medievale, dar și pe cele ale bisericilor și caselor sunt foarte multe cuiburi de berze. Peninsula Iberică e unul din locurile unde berzele cu picioare lungi și cioc portocaliu cuibăresc, iar prezența acestora nu este un motiv de uimiri, ci chiar o obișnuință.
Sangria - băutură tradițională


Deși relativ aproape de România, nu pot să nu mărturisesc cât de mult am fost impresionată de această călătorie. Spaniolii sunt un popor prietenos, cald, iar țara acestora rămâne pentru mine o carte de istorie care mai are încă multe de oferit culturii mele.


Paella - mâncare tradițională

M-am întors cu regret acasă, gândindu-mă la numeroasele locuri pe care aș mai fi vrut să le vizitez, la numeroasele monumente pe care aș fi vrut să le văd, la minunatele orașe pe care sper să le revăd nu doar o singură dată.