În țara lui Ion legea o face Ivan Vasilievichi

De ceva timp aștept o rudă să vină la mine în România să-și depună actele pentru redobândirea cetățeniei române. Nimic deosebit până acum, doar nu-i primul basarabean care își dorește cetățenie. Lucrurile au început să se complice neplăcut acum o lună când mama persoanei respective avea două nume în două acte de stare civilă diferite - Liuba și Liubov. Așa că și-a făcut timp și a mers până în localitatea unde s-a născut ca să corecteze greșelile altora. La starea civilă a dat peste o doamnă țâfnoasă, înțepată și nemulțumită - de ce să schimbe actele? Explicații, încercări disperate de a rezolva problema într-o zi. Nimic. Reproșurile „specialistei” în schimonosirea numelor a fost că Liuba sună mai românește decât Liubov și să lase actele așa. Insistențe. Într-un final, după aproape două săptămâni, se rezolvă problema - mama rudei mele rămâne în acte Liubov. Mă întreb cu ce sună mai românește Liuba decât Liubov? Întrebare retorică și de neînțeles... Asta după ce a trebuit să plătească 500 de lei pentru 2 acte.
Cu gândul că, în sfârșit, s-au rezolvat problemele, merge la notar și acolo o altă surpriză - în buletinul de identitate, în coada numelui zace frumos și falnic un „Ivanovna” cât toate zilele. Notarul îi explică frumos că nu e normal (desigur că nu-i normal!) să apară patronimul rusesc și să schimbe buletinul, trecându-l pe tată Ion. Alți nervi, alți bani, altă distracție...
Întâmplarea de mai sus din nefericire nu-i una singulară. Îmi povestea mama că atunci când m-am născut eu, o doamnă de la starea civilă ținea morțiș să adauge în certificatul de naștere și patronimul Ivanovna. Sora mea chiar s-a pricopsit cu minunatul Ivanovna, iar mai târziu, când i s-a eliberat diploma de facultate la Timișoara, secretara bulversată de atâtea nume, a trecut pe diplomă Cazacu Ion Mariana Ivanovna... La școală toți profesorii mei erau Maria Vasilievna, Elena Petrovna, Stepan Vasilievichi sau Manole Nicolaevichi. Întreaga Basarabie e plină de nume „românești”. În cei aproape 20 de ani de (ne)independență nu s-a schimbat aproape mai nimic - în țara lui Ion legea tot Ivan Vasilievichi o face.
Identitatea și asumarea ei devine în Republica Moldova o chestie de o finețe absolută. Și periculoasă. Asumarea identității începe de la individ și se concretizează în colectivitate. Individul nu există fără grup. Dar, ce te faci, cu un grup bulversat care seamănă mai mult cu o turmă de oi care nu știe în ce direcție s-o apuce? Timp de mai mult de jumătate de secol, eliberatorii sovietici, prietenii și frații noștri de la est, nu doar că s-au instalat la noi acasă, comod și fără gândul de a pleca vreodată, dar ne-au și schimbat numele după bunul plac. Cred că li se încâlcea limba să ne strige Ion, Ștefan, Filip sau Alina așa că ne-au redenumit Ivan, Steopa, Filea și Aliona. Oameni deștepți sovieticii, au început de la identitatea fiecăruia în parte, terminând cu întreaga națiune. Configurația identitară s-a schimbat radical, iar astăzi suntem un popor de oameni redefiniți care nu vor și nu le pasă să se răzvrătească împotriva acestei nedreptăți și care nu-și doresc redobândirea propriei identități. Deși parcă fenomenul ivanilor s-a mai aplanat, în școala mea încă mai sunt o mulțime de profesori pe care-i cheamă Ivan Ivanovichi sau Stepan Grigorievichi.
Nu pot să-mi înfrânez indignarea atunci când știu și simt că numele meu, al părinților și bunicilor mei e călcat în picioare de niște venetici care n-au nici bunul simț să respecte cel puțin numele poporului care i-a primit cu sau fără voia sa la el acasă. Nu pot să nu închei cu gândul că, indiferent ce și-ar dori alții, că indiferent cât timp va mai trebui să se scurgă în clepsidră, BASARABIA RĂMÂNE PĂMÂNT ROMÂNESC!


Într-o zi gunoiul va acoperi planeta Pământ!

Prin parc de dimineață. Cu pași rari pe aleile înguste. O mămică matinală a ieșit cu băiețelul la plimbare. S-au așezat pe băncuța din fața mea, au scos niște chifle și două plăcinte să mănânce. Apoi, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din viața lor, au aruncat pungile și hârtiile jos, lângă băncuță. Desigur, lor nu le place murdăria și gunoiul - s-au mutat pe o altă băncuță, lângă care nu sunt pungi și hârtii aruncate... La nici 10 metri este un coș de gunoi curățat, gol și care aștepta deșeurile...

Atunci când mergi cu trenul, a absolut normal să mai bei niște apă pe parcursul călătoriei, să mănânci niște covrigi, să ronțăi niște dulciuri. Nu-i normal, în schimb, să arunci sticlele pe geamul trenului, motivându-ți gestul „Oricum suntem într-un sat și țăranii trec să strângă sticlele că au nevoie de ele”... Prostie mai mare încă n-am auzit, sincer.

Cred că nu sunt singura care a înjurat în gând sau cu voce tare pe nemernicul (sau nemernicii) care lipesc guma de mestecat de băncuța din parc, de scaunul biroului sau care o aruncă pur și simplu pe stradă...

Exemple de „omenie” și „educație” aș putea să vă dau cu duiumul. Voi înșivă ați trăit asemenea întâmplări, ați fost supărați când n-ați mai putut scoate guma de mestecat de pe pantaloni sau când vecinul din fața casei sufocă strada cu gunoaie. Toate acestea îmi aduc aminte de un film văzut de curând - Wall-E.

Filmul Wall-E este povestea ultimului robot de pe Pământ. Asta după ce oamenii nu mai locuiesc pe planeta  verde care, datorită consumului imens și necontrolat, s-a transformat într-o groapă de gunoi. Acțiunea are loc în anul 2700 când toată populația Pământului a trebuit să plece în spațiu și să lase în loc milioane de roboți care au misiunea de a curăța gunoaiele și să facă din nou locuibilă planeta.

Însă cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg, programul „bine pus la punct” eșuează, iar pe Pământ rămâne doar un singur robot, Wall-E, care continuă să-și facă treaba, clădind zgârâie-nori de gunoaie împachetate, bune de trimis în spațiu pentru a elibera planeta. Deși aveți impresia (și eu la fel am crezut inițial) că e un film SF, este mai degrabă o pildă, un semnal de alarmă. Încă de la primele minute ale filmului, scenele prezentate sunt deja o realitate. Mormane de gunoi, de lucruri de care ne-am putea lipsi în întreaga noastră viață au sufocat pământul, făcând viața imposibilă, dispărând orice plantă, copac sau iarbă... Printre nimicurile pe care le colectează robotul găsește o plantă, firavă, cu frunzulițe mici, tânjind după viață...


Povestea lui Wall-e este și una de dragoste care începe în momentul în care oamenii din spațiu trimit pe Pământ sonde care să caute viață. EVE este una din sonde, un roboțel alb și jucăuș de care Wall-e se cam îndrăgostește. Pentru ea se duce în spațiu, ducând cu ei și planta micuță care devine singura speranță a oamenilor de a reveni la viață. Ideea din film - trăim într-o lume super-robotizată și suntem dependenți deja de tehnologie. Iar oamenii din film sunt precum cei de azi - dependenți de mâncare fast-food, grași și neputincioși când vine vorba de a supraviețui. De fapt, ființe umane slabe, neputincioase, cărora robiții și comoditatea le organizează viața. Vă las pe voi să vedeți finalul filmului care merită văzut.

Ideea pe care vreau s-o punctez este că noi, oamenii, suntem atât de nepăsători față de natură și față de noi înșine. Suntem conștienți că poluăm excesiv planeta pe care locuim și, totuși, nu ne oprim. Ne mirăm și ne plângem că se produc tot mai des inundații, cutremure, cataclisme, acuzând Natura de ele, dar uitând că, de fapt, singurii responsabili suntem tot noi. Și pentru ce? Progresul tehnologic este ceea ce ne va distruge cu adevărat nu cutremurele. Suprasolicităm planeta, atmosfera. Priveam zilele trecute un documentar despre Indonezia și despre un trib de pe o insulă care își fac locuințele pe râuri, trăind mult mai fericiți decât noi, oamenii progresului tehnologic, fără rețea wirrles, fără calculatoare, telefoane mobile sau cine știe ce roboți care ne facilitează existența. Sunt lucruri de care ne-am putea lipsi și de care am devenit independenți. Dacă ne uităm din întâmplare acasă telefonul, stăm ca pe ghimpi, gândindu-ne într-una că poate ne caută cineva...

Inclusiv eu sunt o devoratoare de tehnologie modernă și de multe ori mi-aș dori să nu fiu, să nu mă simt vinovată de poluarea la care ne supunem singuri. Ce-am putea face să ne salvăm propriile vieți? Nu vreau să plec în spațiu, lăsând planeta pe mâinile lui Wall-e...



Ce nu a reușit Stalin, va reuși Dodon

Dacă aș avea putere, aș scoate Partidul Comunist în afara legii. Apoi mă gândesc - chiar de i-aș scoate, rămân suficienți comuniști în alte partide politice. Îi putem scoate pe toți în afara legii? Nu. Citeam în presa de dincolo de Prut că patriotul Dodon se promovează electoral cu acorduri muzicale. Mai mult decât atât - nu doar campanie muzicală, ci și una ideologică, una care mă face să plâng de mila moldoveanului și de a mea inclusiv. Cred că toți ați auzit deja faimoasa piesă Iubesc Moldova, cântată de „moldovenii” adevărați care, culmea, îmbrăcați în costume populare românești, la ceteatea Sorocii, construită de Ștefan cel Mare, promovează activ  moldovenismul.



Este acolo în videoclip o duduiță care cântă suav De ce să înveți o altă limbă în străinătate? Eu aș completa Când poți s-o înveți la tine acasă... mai ales că „nația moldovenească” se dovedește a fi o mare iubitoare a limbii și culturii lui Pușkin, dar când vine vorba de propria limbă și cultură se face că plouă... Limba noastră o vorbim stâlcit, dar avem grijă de alte limbi „străine”... 
Dodon, marele finanțator al camapniei ne asigură că aceasta este una „socială” și nicidecum politică (el ne asigură, nu eu!). Cred că doar întâmplător toți din videoclip sunt îmbrăcați în tricouri roșii, nu din considerente politice și electorale. Dar ce știu eu? Și tot întâmplător jumătate din melodie e în rusă. Mă întreb în care țară normală o minoritate de aproape 6% beneficiază de atâtea drepturi lingvistice? Eu nu pot da nici un exemplu similar, deși, se pare, că sunt sociolingvist. Poate știți voi?
Nu-mi mai adresez retorica întrebare de ce populația de rând nu se revoltă împotriva unei astfel de profanări a tradițiilor și simbolurilor românești? E stupid să vezi un tânăr în costum popular românesc, lătrând în limba rusă (scuzată fie-mi expresia!).
Așa că, draji moldojeni, ce n-a reușit Stalin, va reuși probabil Dodon. Națiunea și limba moldovneascî sunt pe cale de apariție...

P.S. Cât de idiot sună în rusă  „Ștefan Velichyi”... cred că sărmanul Ștefan i-ar ciurui pe toți de-ar putea să se trezească din morți.

NU

M-a întrebat de curând cineva de ce nu mai scriu articole „usturătoare” pe blog, de ce nu mai critic pe nimeni și cum de scriu mai mult articole pozitive, despre flori, liniște etc. Rezultatul a fost că scriu mai rar. Nu m-am săturat de blog, nici subiectele nu s-au epuizat, în schimb m-am apucat de scris la teză, scriu articole în reviste de specialitate, merg la conferințe, fac voluntariat, călătoresc... În ceea ce privește articolele ce au ca subiect Republica Moldova, sau limba română / moldovenească, prostia moldoveanului cea de pe urmă - m-am săturat de ele. Am ajuns la concluzia că e aproape inutil din moment ce omul NU vrea să știe, să se schimbe sau să accepte că nu are dreptate și că niște străini îl călăresc așa cum vor ei chiar la el acasă. Nu e vorba de o renunțare, nici de pesimism - e vorba de egosim. Sincer, prefer să fiu egoistă, aproape să nu-mi mai pese decât să mă scuipe o toantă la coada de la magazin doar pentru că în țara mea i-am cerut să vorbească limba mea. Nimic mai mult.
În timpul ultimei călătorii pe care am făcut-o de la Chișinău la Suceava, mi-a fost dat să mă „bucur” de prezența unui conațional. Din una în alta, de la o discuție banală despre localitatea Verești, am ajuns să mi se reproșeze intoleranța de care dau dovadă față de... rușii din Moldova. Mai mult decât atât - din moment ce există persoane ca mine care vrea să le impună minorităților să învețe limba română, nu vom ajunge niciodată să ne împăcăm și să trăim în relații de prietenie. Discursul tânărului de lângă mine, sincer vă spun, seamănă mult prea mult cu minciunile de altă dată despre „drujba norodov”. Diferența dureroasă e că el așa gândește la 20 de ani, iar noi trăim în anul 2011 și nu în 1950.
Reproșurile unui tânăr basarabean care, culmea, beneficiază de o bursă de studii în România, dar care, cu sufletul este moldovean și nu român, mai mult mă scârbesc decât să mă întristeze. Și iarăși ajung la concluzia că mulți studenți și elevi de dincolo de Prut nu merită șansa de a face studiile în universitățile românești, iar bursa nu o merită nici atât. Intoleranța de care am fost acuzată a fost, practic, o jignire pentru mine. Limba e un lucru de mare preț pentru mine. N-aș renunța la ea pentru nimic în lume. Limba mea este egală cu identitatea mea, iar cine nu mi le respectă în țara mea, la mine acasă, nu merită toleranța mea. Vreau să fiu foarte clară - nu sunt de acord cu îngrădirea drepturilor minoritare la limba maternă sau identitate, nimănui n-aș interzice să studieze în limba sa, dar în societate mi se pare un lucru de bun simț și de respect pentru poporul care te-a primit să-i vorbești limba, să-i respecți cultura, istoria și tradițiile. Din păcate, nu avem și nici nu vom avea parte de respect noi, basarabenii, în Republica Moldova. De ce? Pentru că în primul rând trebuie să ne respectăm pe noi înșine, determinându-i pe ceilalți să ne respecte.
Așa că de acum înainte nu voi scrie prea des despre limba mea cea română care e călcată în picioare de orice rusofon, nici despre multitudinea de panouri din Cahul sau Chișinău care ne îndeamnă să fim mândri că suntem moldoveni și nici despre vreo rusoaică înțepată care mă înjură „svolochi!” doar pentru că-i cer un bilet în românăp nu în rusă.... Prefer să scriu despre flori, albine, filme, cărți sau orice altceva...

Primăvară

            Au ieșit lăcrămioarele. Plecate rușinoase cu fața în mantia micuță a frunzei. Doar pe furiș aruncă priviri sfioase de fete mari. Cireșul de la poartă însă m-a fermecat din prima zi în care prima floare albă, a pocnit, desfăcându-se sub ochii mei. Ce mai! A doua zi altele i-au urmat exemplul, iar în cea de-a treia zi cireșul de la poartă a devenit un fel de lume mai mică a albinelor și a zecilor de insecte care-și băgau capul între petalele pline cu polen. Pragul casei, pe ici pe acolo ciobit încă de când eram noi baistruci obraznici, te cheamă îmbietor. Acolo, pe un țol de petice de la bunica m-am așezat într-una din zilele calde de aprilie. De pe prag se vede grădina ca în palmă. Floarea Paștelui, lalele, zambile, narcise, Mâna Maicii Domnului, iasomii, bujori – toate aceste flori își cer dreptul la viața, la soare, la libertate. Mi-s toate atât de dragi de-mi vine să deschid larg brațele și să le cuprind în imensitatea sufletului meu. Și știu că de le cuprind pe ele o cuprind și pe mama. Ea e zâna cea bună care are grijă de toate aceste minunății care ne bucură inima și ochii.


            Când eram o piticanie de om, liliacul din fața casei era unul din ascunzișurile cele mai sigure. Era des de ziceai că-i cine știe ce copac de prin junglă, iar la poale avea o sumedenie de pui printre care ne ghemuiam frumos, pândind ca mâțele care au linchit din borcanul cu lapte din bucătărie. De acolo vedeam și admiram cu bucurie aproape drăcească de copii obraznici toate chinuri și furia părinților noștri căutându-ne peste tot. Ce mai! În sinea mea eram atât de mândră de mine că uite bre! sub ochii lor și i-am păcălit! Stăteam acolo până când amorțeam din toate încheieturile sau până ni se făcea atât de foame încât nu ne mai păsa de pedepsele groaznice pe care le bombănea tata. Astăzi, mă uit cu drag la același liliac în floare, aplecat pe margini și parcă îmbătrânit. Și-mi vine un dor nebun să mă ghemuiesc iarăși ca un colac și să mă tupilez printre puii de la rădăcină…
            Ori de câte ori vorbesc despre copilăria mea afirm cu tărie că a fost cea mai fericită perioadă din viața mea. Dacă m-aș întinde pe aceeași prispă veche și pe același țol vechi de petice, închizând ochii, cu fața la soare mi s-ar derula cu precizie matematică amintirile calde ale vremilor apuse în iernile aprigi de prin zona noastră. Aș revedea oricând aceleași flori, frunzele galbene ale toamnei împrăștiate de vând prin curtea casei, cărarea singuratică mângâiată de lună în fiece noapte, greierii țârâind agale prin trandafirii de sub geamurile casei, cușca câinelui de la poartă, fluturii albi din grădină, lenevind pe frunzele gherghinelor înalte. Mi-aș aduce aminte până și pașii pierduți în colbul ulițelor, lanurile de mazăre la marginea satului unde mâncam până ne umflam ca niște bursuci, vacile pe care le mânam cu vărguța seară de seară când se întorceau de la păscut. Mi-aș aduce aminte lanurile galbene de grâne și apusurile roșii, mute revărsând foc de lumină peste sat, peste mine, peste copilăria mea…


            Mi-e dor de tata. Port în inimă gropițele din obrajii lui arși de soare, umerii lați, obosiți de munca grea de țăran, mâinile lui mari, muncitoare, dar care au știut întotdeauna să ne mângâie cu blândețe. Mi-aduc aminte de diminețile geroase de februarie când apăreau în ocolul din spatele casei primii mieluți, iar tu, tată, le legai la gât mărțișoare împletite din fire albe și roșii de lână și ni-i aduceai la marginea patului când Moș Ene abia ne dezlipea genele de somn. Deschideam ochișorii și ființa aceea minunată, cu urechiușe negre și privire speriată behăia subțirel. Pe aceeași margine de pat ne aduceai într-o căciulă veche primii pui galbeni de găină abia ieșiți din găoace. Le dădeai drumul pe patul alb, iar ei alergau bezmetici, neobișnuiți cu lumea aceasta mare, necunoscută… Acele clipe sunt mai prețioase decât orice jucării sofisticate, decât orice vacanțe la mare sau în tabere. Acele clipe de copilărie, de caldă liniște interioară, de echilibru sufletesc m-au făcut să apreciez oamenii, natura, primăvara. Azi te-aș strânge în brațe, tată, sărutându-ți ochii obosiți și mâinile crăpate pentru că tu mi-ai făcut copilăria caldă, duioasă…


            Primăvara mi-a bătut din nou la geam. I-am deschis bucuroasă una din ferestre, lăsând-o înăuntru ca pe un oaspete drag, mult așteptat. Mi-a adus din nou aceleași miresme dulci de cireși în floare, aceleași culori amețitoare amestecate armonios în grădină, aceleași amintiri dureros de dragi despre copilărie, despre primii pași, despre bunătate și iubire necondiționată. După iarna aspră ai reînviat, Primăvară, sufletul meu, natura întreagă și verdele crud al copacilor. Au ieșit lăcrămioarele. Plecate rușinoase cu fața în mantia micuță a frunzei. Doar pe furiș aruncă priviri sfioase de fete mari…


Satul basarabean - o imagine dezolantă...

            Primele zile cu adevărat calde, de primăvară m-au găsit acasă, în sudul Basarabiei. Nu departe de lunca Prutului, inundată încă din vara anului 2010, am revenit cu drag la căsuța cocoțată pe vârful dealului. Satul acesta, cândva plin de viață, animat, cu străzi mustind de copii îmbrăcați în maiouri și chiloței, bătând mingile, astăzi pare pustiu, gol, trist, părăsit. Vă spun cu sinceritate că m-a încercat pe tot parcursul vacanței de Paști o melancolie dureroasă. O imagine sumbră, dezolantă. Străzile goale în plină zi îmi creau impresia că toți locuitorii satului au murit de vreo boală sau molimă. Țipenie de om!
            Din grădina noastră se văd casele de pe două străzi. Număram într-o dimineață că vecinul Mihai e plecat în Italia cu familia, cumătrul Ion e plecat în Spania, tanti Maria e tot în Italia, moș Gheorghe a murit, Vasile s-a mutat cu traiul la Moscova, iar Mariana a plecat în România. Al cui a rămas satul? Cui rămân străzile unde ni s-a derulat copilăria, dar cireșii în floare, dar nucii în care căutam cuiburi de porumbei? La ușa bibliotecii sătești stă un lacăt mare și ruginit. Un geam cedează deja, iar altul e cârpit cu o scândură mare, bătută cu niște cuie mari, la fel de ruginite ca și lacătul.
            Dacă mergi de-a lungul satului vei rămâne mut de uimire. De câțiva ani încoace au apărut niște case mari, adevărate palate! Cu etaj întins, cu balcoane spațioase, cu acoperișuri roșii de țiglă scumpă, cu geamuri și uși de termopan, cu porți impresionante, înalte de parcă intri în curtea marchizului X și nu a lui Ion care n-a terminat nici măcar cele 9 clase obligatorii…
            Mă întreb dacă există popor mai idiot ca moldovenii. Săraci și totuși mai că nu încape fudulia în noi. Suntem atât de săraci încât ne târâm să supraviețuim, dar totuși imigrăm în întreaga Europă, muncim pe brânci și în loc să ne asigurăm o viață decentă, ne construim palate impresionante, ne cumpărăm mașini luxoase, haine scumpe și, neapărat, geacă de piele. Suntem atât de nebuni încât ne jertfim sănătatea muncind în condiții proaste și ne pierdem sănătatea, iar când avem bani îi dăm doar ca să o recuperăm. Este oare un fenomen reversibil?
            N-am să-mi fac ditamai casa doar pentru că așa au vecinii. Nu văd rostul din moment ce oricum voi  locui doar în două camere. N-am să dau sume exorbitante pe zeci de haine scumpe doar pentru a fi în pas cu moda, dar am să plec măcar o dată pe an să văd o țară pe care n-am mai văzut-o. N-am să mă întorc în Moldova pentru că, indiferent cât le-aș explica conaționalilor mei că viața merită trăită în decență și nu în lux, nu mă vor înțelege decât puțini. N-am să mă întorc pentru că mentalitatea moldovenilor rămâne neschimbată și dacă încerci să i-o schimbi ești „fașîst” nemernic și țigan nespălat din „Rominia”. Am să revin acolo doar pentru familia mea, pentru că ei merită și pentru că îi iubesc mai presus de orice. Și poate că gestul meu vi se pare egoist, dar decât să încerc să schimb un om incult și care, mai ales, refuză ajutorul și sfatul meu, prefer să trăiesc eu după principiile și regulile mele.