Două limbi în Constituție?


Sursă foto: rgnpress.ro

Recent Marian Lupu, politician indecis, a declarat că partidul pe care-l conduce, Partidul Democrat, are un principiu solid, pe care-l respectă și-l va respecta – dreptul la autoidentificare în R. Moldova. Aparent, principiul se dovedește a fi unul de apreciat, însă cei care cunosc (veșnica!) problema denumirii limbii și dualitatea discursului identitar din Basarabia, știu că acest principiu al democraților moldoveni este unul periculos. Mai mult decât atât, Marian Lupu, din dorința de a „apăra” acest principiu democratic, dorește ca Republica Moldova să aibă în Constituție două limbi oficiale. Toate bune și frumoase, dar este cel puțin aberant să introduci în Constituția țării două limbi oficiale când, în realitate, e una și aceeași. Dar cum să convingi o turmă de oameni inculți dacă există specimene ce promovează moldovenismul lui Stalin sau când există un dicționar român-moldovenesc?

Marian Lupu se dovedește a fi un politician care afirmă vrute și nevrute încât, adesea, îmi creează impresia că vorbește numai ca să nu tacă. Soluția lui este să avem în Constituție două limbi – moldoveneasca și româna, cumva după modelul Spaniei. Ideea în sine mi se pare aberantă și revoltătoare. Cum e posibil să mergi până la a declara oficial două limbi de stat aceeași limbă?! Cu toate variațiunile dialectale adevărate sau inventate, limba moldovenească nu poate deveni o limbă de sine stătătoare, față de limba română. În general, în orice țară civilizată și normală, decizia de a oficializa o limbă sau mai multe prin Constituție nu revine niciodată în totalitate clasei politice. Mai ales într-un stat ca R. Moldova, unde se știe că denumirea limbii etniei majoritare a creat și încă mai creează conflicte sociale, este iresponsabil să se facă astfel de declarații. De aceea există Academia de Științe și, în special, Institutul de Filologie. Aceasta este sarcina oamenilor de știință, a dialectologilor, sociolingviștilor, lingviștilor, nu a politicienilor care nu dețin pregătirea și studiile necesare pentru a decide ce limbă avem voie să vorbim sau nu.

Pentru a oficializa o limbă prin Constituție, e necesară întreprinderea unor studii sociolingvistice ample, serioase care să rezolve, măcar parțial, această problemă controversată, stringentă și conflictuală. În acest scop se organizează anchete sociolingvistice la nivel național, cu oameni pregătiți adecvat, obiectivi care să culeagă informații ce ar trebui să reflecte voința și necesitățile unei societăți. Aceste chestionare trebuie prelucrate de cercetători care să concluzioneze și să prezinte societății date exacte, procentual, care să reflecte opțiunile cetățenilor.

Republica Moldova nu poate merge după modelul spaniol. În Basarabia, și așa părăsită de locuitori, împrăștiați prin toată Europa, a mai rămas o mână de oameni care s-au săturat de problemele de ordin lingvistic și identitar. Indiferent dacă ar fi oficială limba română sau limba moldovenească, un segment al populației ar fi nemulțumită pentru că suntem o societate polarizată și e nevoie de timp și de stabilitate pentru (re)echilibrarea societății. Politicienii noștri, din dorința de a atrage de partea lor o categoria sau alta (adepți ai românismului sau adepți ai moldovenismului) jonglează periculos și imatur cu problema lingvistică identitară. Cetățenii ar trebui să fie cei care decid ce limbă vor să vorbească. Dar să oficializeze două limbi când, în realitate, e una și aceeași, devine un scenariu demn de teatrul absurdului sau, mai pe moldovenește, de râsul curcilor.

Pentru InfoPrut
  

Mândria de a fi... moldovean?

Sursă foto: www.infoprut.ro
Azi toți moldovenii se bat cu pumnii în piept, mândrindu-se că sunt moldoveni. Eu mă întreb mai exact, cu ce se mândresc? Și, oare, în realitate avem motive să ne mândrim atâta? Eu nu mă pot mândri cu o țară care în 20 de ani n-a reușit să înlăture lepra comunistă de la conducere, nici n-a reușit să-și dea seama dacă vorbește limba română sau moldoveneasca lui Stati, n-a reușit nici să crească generații de tineri care să-și vorbească limba maternă corect și nici să să realipească la trupul României în tot acest timp. Nu mai vorbesc de sărăcia și de mentalitatea sovietică care persistă. Despre ce fel de mândrie poate fi vorba totuși? Am mai citit pe undeva de mândria de a avea pașaport albastru. Ei și ce-i cu el? De când un pașaport îți definește naționalitatea și apartanența etnică? Îți poate oferi cetățenia unui stat, dar nu-și garantează alte lucruri.

Acum 2 decenii în urmă părinții noștri s-au revoltat tocmai împotriva acestor lucruri de care astăzi moldovenii sunt mândri. Părinții noștri au vrut atunci să-și poată vorbi limba maternă, să-și cunoască istoria, să-și poată afirma public identitatea. Nicidecum lupta pentru redeșteptare națională n-a fost pentru a crea un stat nou (Republica Moldova indentificându-se, din punct de vedere istoric, doar cu o parte din istoria României și anume cu a principatului istoric Moldova), nici să susțină invenția odioasă și aberantă sovietică ce poartă numele de „limba moldovenească”, n-au luptat nici să-i suflăm în fund pe ruși sau găgăuzi. Dar moldovenii de azi sunt mândri de limba lor vorbită stâlcit, cu rusisme, sunt mândri de istoria lor, furată pe bucăți din istoria vechiului principat al lui Ștefan cel Mare.

Eu nu pot fi mândră de aceste lucruri. Nu mă pot mândri cu pașaportul albastru. Eu mă mândresc cu alte lucruri. Sunt mândră că m-am născut dincolo de Prut, într-un sătuc simplu care a fost  un loc unde ostașii români au luptat până la ultima suflare pentru a recâștiga Basarabia, mă mândresc că vorbesc limba română pentru că „trăim într-o limbă, nu într-o țară”, mă mândresc cu oamenii minunați, mari pe care i-a oferit românității acest teritoriu greu încercat de istorie, mă mândresc cu Grigore Vieru, cu Eugen Coșeriu, cu Nicolae Dabija, cu soții Doina și Ion Aldea Teodorovici, cu Alexe Mateevici și cu mulți alții. Mă mândresc cu părinții mei care ne-au învățat că orice om, indiferent dacă s-a născut la sat ori la oraș trebuie să aibă cultura comunicării, că suntem români, că nu trebuie niciodată să uităm de rudele deportate în Siberia, că România a fost și va rămâne patria noastră cea adevărată. Pentru mine Republica Moldova este o invenție politică. Deși inițial independența ar fi trebuit să fie doar o etapă premergătoare reunirii, a devenit instrument politic de manipulare și control pentru alt stat. Cu ce mai exact ar trebui să mă mândresc?!

Mereu copil

www.magicfm.ro
Știm cu toții vorba aceea - undeva în suflet, cu toții păstrăm o fărâmă de copilărie, de inocență și de naivitate. Eu, tu, noi. Cred că de la această fărâmă de naivitate ludică mi se trage obsesia de a colecționa tot felul de fluturi de diferite culori. O parte i-am agățat de perdele, o parte de veioză, pe frigider... Ca fetițele mititele care colecționează desene cu prințese în rochii roz. Un timp am avut o pasiune pentru ursuleții de pluș. Mai ales pentru acei care gângăvesc ceva pe sub nas. Azi, un urs mare, numit cândva Sexy Bear stă pe-o noptieră, prăfuit de amintiri, aproape uitat. Noroc de el că-s gospodină și sâmbătă de sâmbătă și îi șterg praful, îl mângâi oleacă, îl strâng de lăbuță să cânte

Pe vremuri, de 1 iunie tot timpul primeam de la mama bani de înghețată. Ziua coincidea și cu prima zi de vacanță așa că recompensa era direct proporțională cu notele luate pentru un an întreg. Într-un an am primit o bicicletă verde. Altădată, am primit rochițe, papucei de Alice (erau asemănători cu cei pe care-i purta în film Alice din Țara Minunilor).

Toți păstrăm copilăria în suflet, nu-i așa? Astăzi aș reciti Cușma lui Guguță de Spiridon Vangheli, dar casa copilăriei e departe, biblioteca a rămas în amintiri, iar eu mă voi mulțumi de data aceasta cu Povestirile Evei Luna de Isabel Allende. Îmi mai amintesc gustul caramelizat al acadelelor din zahăr ars pe care le făceam pe bețe de chibrituri. Neapărat când nu erau părinții acasă ca să nu ne tragă pielea pe spate când ardeam tigăile și afumam toată casa. Mi-amintesc de merele mâncate de verzi și de vacile pe care le așteptam seara la marginea satului în timp ce ne bălăceam în apa canalelor pline când Prutul dădea din albii. Un fel de Ozană mai mică, mai nămoloasă, dar la fel de plină de copilărie ca cea din Amintirile lui Ion Creangă.

Printre zâmbete aruncate ștrengărește în timp ce-mi amintesc toate aceste lucruri, mă gândesc cu tristețe la miile de copii din întreaga lume care sunt lipsiți de cele mai elementare și mai neînsemnate bucurii ale acestei vârste. Copii care îndură foame, sete, frig, lipsuri, care muncesc pentru a supraviețui... Simt că în sărăcia noastră, pe lângă ei am fost o mică prințesă răsfățată căreia nu i-a lipsit nimic... Pentru toate acestea le mulțumesc părinților mei că mi-au oferit un somn liniștit în fiecare seară, că nu i-am auzit niciodată înjurându-se, jignindu-se, că fericirea și nevoile noastre au fost întotdeauna prioritare. Îi mulțumesc tatei că a fost mereu blând, grijuliu când am fost bolnavi sau sănătoși, că ne-a îndulcit copilăria cu bomboane, că a rupt de la gura lui când multe lucruri nu erau suficiente pentru toți, renunțând la multe pentru a ne vedea zâmbind. Îi mulțumesc mamei pentru nopțile nedormite când eram bolnavi și pentru toate sacrificiile pe care le-a făcut pentru ca noi să simțim copilăria...

Și ca să nu devin melancolică, doar vă urez tuturor La mulți ani! copilului din voi :)

P.S. Și bonus, o melodie veche, fredonată de mii de ori când eram puștoaică :)



Iar despre... limba rusă și limba română?

karadeniz-press.ro


Azi toată lumea a dat share la știrea (senzațională!) că noul ambasador al Federației Ruse la Chișinău a promis să învețe limba română într-un an. Ei și? Ce e oare așa spectaculos? În fond, un diplomat, trebuie să fie, pe de o parte, imaginea și reprezentantul țării de unde vine și, de pe altă parte, un model pentru ceilalți etnici ruși în ceea ce privește respectul pentru poporul și țara în care stau pe ospețe. Însă mass-media face o știre bombă din declarația diplomatului de parcă a promis că va aduce luna la Chișinău.

Aș vrea să cred că spusele ambasadorului sunt mai mult decât niște cuvinte și mai degrabă o promisiune. Și poate că la orele de limbă română ar trebui să-l invite și pe bașkanul găgăuz, Mihail Formuzal, care, în ultimul timp este un fel de rebel de la Comrat. Un politician care se răzvrătește cu motiv sau fără motiv împotriva Chișinăului ori de câte ori are ocazia și plăcerea. Pe mine m-a intrigat declarația sa conform căreia în Republica Moldova, drepturile lingvistice ale vorbitorilor de limbă rusă sunt încălcate grosolan. Am rămas fără cuvinte. Mai întâi m-am întrebat dacă nu cumva e o glumă proastă, apoi m-am întrebat dacă acest politician are nițel respect de sine și oleacă mai mult pentru cetățenii acestui stat.

Un lucru n-am să-l înțeleg nicidecum – pentru ce au vrut găgăuzii autonomie teritorială? Aș vrea să cred că au vrut-o pentru a-și putea păstra limba și identitatea strămoșească găgăuză, însă realitatea e alta. Majoritatea găgăuzilor vorbesc limba rusă, fac studii în limba rusă și sunt mari apărători ai comunității rusofone din Moldova. Și iar mă întreb – pentru ce au vrut autonomie? Să poată vorbi mai bine rusește? Mai devreme sau mai târziu această minoritate va fi asimilată… de o altă minoritate! Paradoxal, nu?

În timp ce ambasadorul Federației Ruse învață limba română, Formuzal instigă găgăuzii și rușii la conflicte interetnice. Oare în țara aceasta nici măcar niște lucruri simple nu pot fi normale? Mi se pare normal ca populația majoritară, titulară a țării să aibă dreptul să vorbească limba română oriunde pe teritoriul țării. Numiți-o cum vreți, chiar și moldovenească, numai vorbiți-o! Dar nu mi se pare normal ca minoritățile să ceară drepturi lingvistice egale cu cele ale populației majoritare. Am fost asupriți 200 de ani de ruși și de limba rusă, iar acum ei au nerușinarea să vrea oficializarea limbii ruse? Dacă s-ar întâmpla acest lucru, limba română ar muri dincolo de Prut și îmi aduc aminte de un proverb kirghiz „soarta limbii e soarta poporului care o vorbește”. Am muri și noi. 

Pentru InfoPrut

La Cantemir se obțin „acte rominești”

Mulți moldoveni vorbesc stâlcit limba română. Majoritatea o și scriu stâlcit. Nu are rost să amintesc tona de rusisme pe care mulți le folosesc în comunicarea de zi cu zi. Și nici cuvintele inventate de moldoveni nu are rost să le amintesc, căci numai moldovenii le înțeleg semnificația. Dar încă de mici ne învață la școală că România și întreaga familie de cuvinte care sunt derivate de la cuvântul român se scriu cu â și nu cu î. Cred că nu-i prima dată când întâlnim această greșeală. 


Anunțul respectiv l-am văzut pe un geam al unei clădiri în care este un birou notarial. Probabil sunt businessman-i care oferă caziere și acte rominești contra unor sume „minuscule”de bani. În România, să scoți un cazier judiciar te costă 12 RON (aproximativ 40 lei MD). Am auzit zvonuri că la Consulatul de la Cahul, unii îți fac acest serviciu la modesta sumă de 100 euro. Interesantă treabă și moneda asta: tot mai mulți afaceriști pun prețurile în euro. De când s-a schimbat moneda moldovenească și nu știu eu?

România, românismul și limba română sunt deranjante pentru Rusia, rusofoni și limba rusă


Chiar ieri scriam la teza de doctorat despre complexele de inferioritate lingvistică și etnică pe care sovieticii le-au sădit în conștiința basarabenilor și, ulterior, le-au exploatat la maxim. Încet sau cu forța, bolșevicii ne-au „garnisit” limba cu rusisme, ne-au înjosit ca pe sclavi și ne-au indus faptul că limba noastră maternă este una țărănească, incultă, neprestigioasă. Astăzi vorbim o limbă amestecată datorită bilingvismului „armonios” rus-român care, în fond, a fost practicat numai de românii basarabeni, comunitatea rusofonă rămânând în continuare unilingvă. Din cauza unei prezențe permanente, continue și chiar supărătoare a limbii ruse în societatea de dincolo de Prut, vorbitorii de limbă română au fost constrânși să devină bilingvi, mai ales că până în 1990 cunoașterea limbii ruse era obligatorie la angajare, dar mai ales era considerată superioară, prestigioasă din punct de vedere cultural și social. Azi încă mai plecăm capul în fața multora care ne înjosesc în propria țară, continuând să folosească limba lor, nu limba noastră. Totuși, de la un timp încoace nu mai suntem atât de docili și asta îi supără mai mult decât pasivitatea și umilința de până acum.

Foto www.basarabia91.net
Marșul de la Chișinău de ieri, 13 mai, marș ce a marcat 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Țarist a trezit supărările unor demnitari sus-puși. În afară de Cremlinul veșnic nemulțumit și mofturos și a Tiraspolului întotdeauna suficient de războinic, găgăuzii au ridicat vocea și ei cu destul de mult tupeu. Anul trecut au fost nemulțumiți de dezastrul examenului de bacalaureat la limba română care a lăsat fără diplome mai mult de jumătate din elevii găgăuzi, acum câteva săptămâni, au fost deranjați de denumirea obiectului Istoria Românilor, apoi de faptul că scrisorile oficiale sosite de la Chișinău nu sunt în limba rusă, apoi de denumirea limbii noastre, iar acum de „românizarea forțată și artificială” a Republicii Moldova, amenințând chiar că vor renunța la drapelul național în semn de protest.  Vreau să înțeleg un lucru - pentru ce au cerut găgăuzii autonomie? Ca să-și păstreze identitatea etnică și lingvistică pe cale de dispariție sau ca să vorbească mai bine, nestingheriți limba rusă? Învățământul în autonomia lor e în limba rusă, vorbesc zi de zi în rusă, sunt rusofoni declarați, atunci de ce au mai vrut autonomie? 

Unele probleme din societatea noastră sunt doar probleme noastre și ele nu trebuiesc discutate la Cremlin sau la Comrat. Dacă îl comemorezi pe Lenin ești aplaudat, dacă protestezi împotriva anexării unui teritoriu cu forța, ești anti-statalist și trădător de patrie. Adepții moldovenismului se plâng că nu li se permite afirmarea identității, când însă vorbitorii de limbă română își cer dreptul la identitatea românească, imediat sunt catalogați drept fasciști, țigani sau cuceritori. Unde-i democrația cu care ne tot lăudăm?!

Nu pot să nu mă bucur de evenimentele de la Chișinău din ultima vreme. Societatea noastră începe să (re)învețe ce înseamnă mândrie etnică și națională, să ne revoltăm împotriva unora care ne-au ținut cizma murdară pe gât aproape sugrumându-ne timp de 200 de ani. Și dacă n-am dispărut ca națiune și dacă nu ne-a dispărut limba în 200 de ani, cu siguranță nu vom dispărea nici astăzi când armele noastre au devenit mai bune. Ne-am lăsat intimidați 200 de ani și astăzi când ne cerem drepturile unii ar vrea să ne cenzureze la fel cum o făceau acum mult timp. Cred că de la un timp încoace oaspeții noștri (indiferent de etnie) au devenit nițel... incomozi și cu prea multe pretenții. Dacă s-ar trezi și politicienii noștri să dea dovadă de mai multă inteligență, respect pentru națiunea pe care o conduc și fermitate în privința etniilor minoritare, cu siguranță am redeveni poporul mândru de limba, istoria și etnia sa.

P.S. Sunt impresionante fotografiile de la Marșul de ieri din Chișinău și-mi pare rău că n-am ajuns și eu. 

De ce nu e „Let's do it, România” în fiecare zi?

S-a umplut facebook de poze cu voluntari echipați cu mănuși, pozându-se în spatele mormanelor de saci de gunoi plini cu mizeria noastră ce-a de toate zilele. Pe mine mă intrigă acest lucru. Mă intrigă faptul că pentru o zi putem fi atenți, curați, civilizați și ne prefacem că ne pasă de lumea în care trăim. Doar o zi pe an, căci, în rest, majoritatea dintre noi aruncă hârtii, pungi, țigări, sticle de plastic în grădinițele din fața blocurilor sau în parcuri. De ce nu putem fi onorabili și civilizați în fiecare zi?

Fără să mă laud, cei care mă cunosc știu că eu nu arunc nici măcar o ață pe străzi sau pe geamul apartamentului cum fac vecinii mei ce locuiesc cu un etaj mai sus. Port cu mine biletul de autobuz și un kilometru, până găsesc un coș de gunoi. Dacă nu găsesc îl arunc în coșul de acasă. Și vreau să cred că mai sunt oamenii ca mine, care gândesc la fel. Știu că mai sunt, dar, cel puțin în România, balanța coboară îngrijorător de dureros în direcția opusă. E o adevărată crimă ce mizerie rămâne pe marginea pădurile după grătare și alte petreceri în aer liber!  Și nu numai după grătare. Unele străzi sau locuri din apropierea râurilor sunt transformate în adevărate gropi de gunoi. În mijlocul unui oraș! Despre un astfel de dezastru a scris Lucian, sesizând și Garda de Mediu, Suceava. Ce s-a rezolvat? Nimic. Pentru că nu ne pasă. Și pentru că indiferent de ce se întâmplă, românii au o vorbă tâmpită „trăim în România și asta spune totul”. Evident, e mult mai comod să dai din gură decât să respecți propria țară.

Nu spun că proiectele gen „Let's do it, România” nu sunt utile, din contra, sunt un real exemplu că în țara asta se poate face curat cu puțină mobilizare. De ce să nu fie organizate mai des așa campanii sociale? Însă noi ne oprim aici. Când, de fapt, ar trebui să facem niște campanii de sensibilizare a oamenilor, a copiilor, educându-i că nu orice colț de stradă poate fi groapă de gunoi. Chiar ieri, de la balconul apartamentului observam un grup de copii de vreo 9-12 ani care și-au cumpărat cu toții înghețată de la magazinul de pe stradă.Toți, fără excepție, au aruncat ambalajele pe jos. Tind să cred că părinții acestor copii nu le-au explicat niciodată că nu-i bine să facă așa.

Am călătorit în câteva țări din Europa. Nu spun că la ei poți mânca de pe jos pe străzi, căci, evident, au și ei mizeria lor. Însă la ei balanța înclină în partea bună, majoritatea străzilor fiind foarte curate, iar coșurile de gunoi la fiecare 10 pași. Ce înseamnă totuși să fii civilizat... 

Războiul panglicilor la Chișinău


Cum vine luna mai, la Chișinău, se declanșează un adevărat război al panglicilor. Cu fiecare an ce trece, acesta devine tot mai acerb, mai îndrăzneț, mai molipsitor. Și deși întreaga Europă sărbătorește pe 9 mai Ziua Europei, Chișinăul nostru cel românesc este colorat în culorile sfântului Gheorghe, celebrând Ziua Victoriei. Astăzi, la Complexul Memorial din capitală li s-a mulțumit veteranilor de război pentru victorie, pentru eliberarea patriei de fasciști. Mă întreb oare nu suntem conștienți că războiul n-a fost provocat doar de germani? Oare nu cumva pactul Ribentropp-Molotov a fost unul semnat între sovietici și germani? Sau poate pe Molotov l-au adus cu de-a sila? Și tot cu de-a sila i s-a dat Uniunii Sovietice Basarabia și Bucovina de Nord? Uneori istoria poate fi relativă, însă niciodată un război nu va purtat doar din vina unuia sau a altuia.
În R. Moldova cei mai aprigi susținători sunt cei din Liga Tineretului Rus. Au împânzit străzile capitalei cu panglici bicolore, sfidând și călcând peste amintirile celor care au avut bunei ce au luptat în Armata Română. Ei sărbătoresc eliberarea „Patriei” de fasciști. Păcat însă că n-a avut cine ne elibera de bolșevici… În replică, mulți basarabeni luptă cu panglica tricolorului românesc. Un adevărat război al panglicilor!
Mă întreb câți din cei care și-au prins cu mândrie panglica Sf. Gheorghe în piept îi știu adevărata semnificație? Câți din cei care o poartă au bunei care au murit în al doilea război mondial ca ostași ai armatei române? În fapt, nu panglica în sine este adevărata problemă, ci atitudinea unei minorități care continuă cu nerușinare să facă legea în țara noastră. O minoritate puțin numeroasă, dar cu atâtea privilegii!
La Complexul Memorial din Chișinău astăzi majoritatea oficialilor noștri i-au felicitat pe veteranii rămași în viață. Ei își aduc aminte de foștii soldați numai de 9 mai. În rest acești bătrâni, indiferent în a cui armată au luptat, trăiesc o viață mizerabilă cu pensii și mai mizerabile. La noi recunoștința se măsoară în florile primite de 9 mai, nu și în susținerea materială. Pe strada mea locuiește un veteran de război care are o pensie de 170 lei (MD) în condițiile în care o butelie de gaz costă 200 lei.
Eu nu vreau să lupt cu panglica la mână, indiferent de culoarea ei. Eu vreau ca în școli copii să cunoască adevărul integral, nu doar ororile fascismului. Și comunismul a făcut tot atâtea victime ca și fascismul. Dacă nu i-a trimis pe fronturile sale, conducerea sovietică i-a trimis în Siberia, i-a înfometat sau i-a executat ca pe animale, cu un glonț în ceafă. Eu nu văd nici o diferență între cele două doctrine, eu văd doar milioanele de oameni care au murit. Și dacă Germania și-a asumat de mult timp rușinea trecutului său, rușii din întreaga lume sărbătoresc ziua Victoriei, lăudându-se cu victimele unui război odios și inutil.
Au murit oameni pe toate fronturile, provocând durere indiferent de țară, indiferent de doctrina politică. Au murit oameni lăsând familii în durere. Lor nu le pasă de culoarea panglicilor, lor le pasă de golul pe care-l simt în inimi. Îi respect pe germanii de astăzi care și-au asumat trecutul și crimele comise de predecesorii lor, dar îi disprețuiesc pe rușii care sărbătoresc o victorie care a fost scăldată în sânge nevinovat.
Pentru InfoPrut
Sursă foto: cafeluta.md

Eveniment – Sesiune de omagiere „Taras Șevcenko – Olga Kobyleanska” la Suceava


            Pe 22 martie, în Sala de Artă „Elena Greculesi” a Bibliotecii Județene „I. G. Sbiera” din orașul Suceava a fost organizată Sesiunea de omagiere a scriitorilor Taras Șevcenko și Olga Kobyleanska. Evenimentul face parte dintr-o serie de manifestări și acțiuni derulate în cadrul proiectului cu finanțare europeană „Bibliotecile – Porți deschise spre cunoaștere”, proiect derulat  în parteneriat cu Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, Biblioteca Științifică Universală Regională „M. Ivasiuc” din orașul Cernăuți, Consiliul Județean Suceava și Muzeul Bucovinei. Printre principalele obiective ale proiectului se numără întărirea cooperării româno – ucrainene dintre instituțiile publice, societăți culturale, scriitori, biblioteci cu scopul cunoașterii reciproce a moștenirii culturale și spirituale comune din această zonă transfrontalieră.


            Sesiunea de omagiere a celor doi scriitori ucraineni a debutat prin vizita unui grup consistent de bibliotecari din regiunea Cernăuți, Ucraina la bustul lui Taras Șevcenko de la Negostina (județul Suceava) și la bustul Olgăi Kobyleanska de la Gura Humorului (județul Suceava). Luându-se în considerare încărcătura istorică și creștină a Bucovinei prin celebrele mănăstiri pictate din această regiune, prin această activitate a fost pusă în valoare moștenirea culturală românească, prin vizitarea lăcașelor de cult Umor, Voroneț, Moldovița, Sucevița, Putna, a Casei Memoriale „Ciprian Porumbescu” și Cetatea de Scaun a Sucevei.
Omagierea lui Taras Șevcenko și a Olgăi Kobyleanska la Suceava nu este deloc întâmplătoare. Opera lui Taras Șevcenko, un fel de Eminescu al literaturii ucrainene, a fost tradusă în limba română de poetul sucevean Ion Cozmei. La eveniment a fost lansată cartea lui Șevcenko „Cobzarul” în traducerea lui Ion Cozmei. De altfel, o bună parte a carierei poetului a fost dedicată traducerilor și analizei critice a operei lui Taras Șevcenko.
Scriitoarea Olga Kobyleanska, născută la Gura Humorului, în județul Suceava, numită de ucraineni „Prințesa Bucovinei” a fost și ea omagiată în cadrul evenimentului. Cu rădăcini românești, scriitoarea a locuit inițial la Gura Humorului și, ulterior, s-a mutat cu familia în regiunea Cernăuți.
La eveniment au participat numeroși oameni de cultură din Suceava și din regiunea Cernăuți, scriitori, bibliotecari, oficialități, dar și Consulul General al Ucrainei la Suceava, Vasyli Boeciko. În cadrul manifestării discuțiile s-au axat în jurul colaborării dintre cele două țări, despre întărirea relațiilor culturale dintre instituții de învățământ, universități, biblioteci etc. Totodată, au fost menționate legăturile strânse pe care le-a avut marele poet român Mihai Eminescu și orașul Cernăuți unde a urmat și cursurile școlii primare. În acest context, pe data de 29 martie va fi organizată o sesiune de informare pe tema valorilor culturale și istorice comune, intitulată „Eminescu la Cernăuți”. Acțiunea se va desfășura în cadrul Bibliotecii Științifice Universale Regionale „M. Ivasiuc” din Cernăuți. Astfel, un grup de bibliotecari din județul Suceava vor vizita pe 29-30 martie instituții culturale și școala unde a studiat Mihai Eminescu, casa unde a locuit poetul și unde a scris primele sale poezii, a muzeului și a Universității din Cernăuți, a Mănăstirii Fântâna Albă, a cetății Hotin și a orașului Herța.


Sesiunea de omagiere „Taras Șevcenko – Olga Kobyleanska” de la Suceava este considerată un pas înainte în ceea ce privește întărirea relațiilor culturale în zona transfrontalieră România – Ucraina. Realizarea unui șir de evenimente din cadrul proiectelor de cooperare transfrontalieră permite valorificarea potențialului cultural comun, punerea în valoare a acestuia. Totodată, apropierea relațiilor dintre instituțiile de învățământ și bibliotecile din Ucraina și România din regiunea bucovineană contribuie la apropierea comunităților din zonele limitrofe ale graniței comune, la înlăturarea barierelor culturale, etnice, lingvistice precum și la formarea conștiinței că valorile comune  stimulează identitatea apartenenței la un spațiu cultural mai larg și anume la cel european.

P.S. Mi-a plăcut evenimentul în sine pentru că a fost unul cultural, s-au recitat poezii, s-a discutat despre literatură. Importantă e legătura dintre oameni, iar cultura nu trebuie și nu poate fi clasificată, criticată, citită după criterii de rasă, etnie, limbă sau frontiere geografice. Poate că ar trebui mai întâi să ne cunoaștem unii pe alții prin literatură, muzică, dans etc. și apoi să ne judecăm. Am făcut această paranteză pentru că în România (poate că și în Ucraina) relațiile româno-ucrainene nu sunt văzute chiar cu cei mai buni ochi.

Iubim femeile doar de 8 martie?

De ani buni n-am mai îmbrățișat-o pe mama de 8 martie. Suntem departe una de cealaltă, dar ne întâlnim adesea pe skype sau vorbim la telefon. Deși tehnologia modernă simplifică mult comunicarea la distanță, nimic nu se compară cu o îmbrățișare și cu o mângâiere. Zilele trecute am scos dintr-un sertar ață roșie și albă și-am împletit mărțișoare așa cum m-a învățat Ea în copilărie. Sincer, erau mult mai frumoase decât sutele de mărțișoare de pe tarabele comercianților. Mi-aș fi dorit să i-l prind ușurel mamei la haină, dar era prea departe... l-am dăruit celei mai bune prietene...

Astăzi, florăriile și magazinele erau invadate de bărbați mai tineri sau mai în vârstă care cumpărau flori, eșarfe, mici cadouri. De ce femeile primesc totul într-o singură zi și, majoritatea dintre noi, nu mai primim decât rareori cadouri pe tot parcursul anului? De ce suntem copleșite de atenție pe 8 martie, dar în celelalte zile rareori partenerii, prietenii, soții se gândesc ce surpriză frumoasă ar fi să ne lase pe pernă un trandafir sau să ne întoarcem de la serviciu iar pe noptieră să stea cartea pe care dorim de ceva timp să ne-o cumpărăm? 

Darurile nu se dau într-o zi anume. Și nici 8 martie nu e singura zi în care ni se spune - te iubesc... Aprecierea, respectul, prietenia, dragostea ar trebui să facă parte din viața noastră în fiecare zi, în fiecare oră și în fiecare clipă. Mă bucură întotdeauna darurile pe care le primesc, dar cel mai mult mă bucură lucrurile mărunte, gesturile mici, dar care au o însemnătate enormă pentru mine. Mai degrabă mă încântă o floare dăruită din suflet decât o bijuterie scumpă, dar oferită din obligația unei zile internaționale a femeii ca născocire a societății în care trăim.

Bărbaților, iubiți-vă mamele, surorile, prietenele, soțiile, prietenele în fiecare zi prin prietenie, sprijin, înțelegere, compasiune și lăsați-le adesea ultima pătrățică de ciocolată, luați-le câte o floare simplă, oferiți-le o plimbare în parcul preferat sau petreceți timpul așa cum își dorește ea. Suntem mai impresionate de gesturile simple, venite din inimă decât de surprize pompoase. Nu ezitați niciodată să le spuneți cât de mult contează ele pentru voi, cât le apreciați și cât de norocoși sunteți că le aveți alături. Și cel mai important - nu uitați niciodată de Mamă. Ea trebuie să fie prima răsfățată, apreciată, iubită pentru că ceea ce ați devenit, ceea ce aveți și ceea ce veți avea i se datorează în primul rând ei și apoi vouă.

În încheiere le urez tuturor femeilor să fie iubite, apreciate, respectate nu doar de 8 martie, ci întreaga lor viață. La mulți ani nouă!

Mai avem nevoie de președinte?


Politica e o mocirlă în care, dacă ai intrat, ai slabe șanse să ieși nepătat. Într-o țară normală, cu cetățeni normali, cu legi normale și politica e normală. Sau, mă rog, în mare parte normală căci pădure fără uscături nu există. Dar într-o țară anormală, cu legi anormale sau inexistente, cu cetățeni indiferenți și politica aduce mai degrabă a circ, decât a politică. Cam așa arată Moldovioara noastră – circ ieftin jucat de politicienii noștri, iar noi, spectatorii / cetățenii, ne-am cam plictisit de același număr de circ și ne revoltăm. Unii din ei încearcă să ne impresioneze cu „ingenioase” mutări de șah, trecând dintr-o tabără în alta, crezând că noi nu prea ne dăm seama, că suntem nițel cam proști și n-o să înțelegem de ce Dodon a trecut de partea socialiștilor și Lupu de partea democraților. Și mai cred că noi nu ne dăm seama că e tare jinduit fotoliul moale de președinte și că nici unul nu vrea să cedeze, deși ne asigură întotdeauna că nu-i așa, că pentru ei toți, pe primul loc e interesul și binele poporului…
Politica moldovenească seamănă cu o haită de câini înfometați care rânjesc unul la altul, arătându-și colții, mușcându-se unul pe celălalt. Unii dintre guvernanții noștri au obrazul atât de gros, ca tureatca cizmei de soldat, încât nici nu mai știu ce e acela sentiment de rușine, de milă. Îl iau de exemplu pe Dodon, fost comunist, actual socialist care „militează” pentru drepturile și identitatea „moldovenească”, dar care dă dovadă de o înverșunare teribilă împotriva Partidului Liberal și a lui Mihai Ghimpu. Păi… de asta avem pluralitate politică, să fie acceptate mai multe formațiuni și să le fie acordat tuturor dreptul de a-și expune părerile! De asta, ar trebui să respecte faptul că Mihai Ghimpu se identifică drept român, pentru că este dreptul lui, precum și el, Igor Dodon, se identifică drept moldovean (nu că aș fi de acord cu existența unei astfel de națiuni, dar să-l lăsăm să fie ce vrea).
Și ca să fie teatrul cât mai frumos, iată că și Cartea recordurilor așteaptă să ne alegem președintele ca să poată să ne treacă la catastiful lor. Și zic eu că nu-i chiar un lucru de care să fim mândri. Dar… la urma urmei, oare mai avem nevoie de președinte? De trei ani nu-l avem și, slavă Domnului, am supraviețuit cu toții, am avut și teatru gratuit de la politicienii noștri, dar lucrurile au mers mai departe. Mai are rost să cheltuim resurse, timp, bani, nervi, așteptând să fie ales un președinte?

Când stăpânul nu-i acasă, limba rusă joacă pe masă...

Zilele acestea au fost inițiate nenumărate discuții pe rețelele de socializare, dar și în ziarele online din R. Moldova în ceea ce privește oficializarea limbii ruse ca o a doua limbă în stat. În plus, discuțiile au fost generate și de recentul referendum din Letonia unde majoritatea
populației a spus NU limbii ruse. Cu toții știm însă că letonii, estonii și lituanienii au fost primele națiuni care s-au „trezit” după căderea Uniunii Sovietice, națiuni care și-au apărat drepturile lingvistice, culturale, politice și identitare mai mult decât toate celelalte țări membre ale ex-URSS.
De fapt, această „problemă” este vehiculată de ceva timp în societatea din Rep. Moldova, mai ales că unele partide politice militează pentru această „reformă” lingvistică. Printre acestea e suficient să amintesc Partidul Social cu care s-a împroprietărit recent Igor Dodon, dar și Partidul Comuniștilor, formațiune politică ce face uz în proporție de 90% de limba rusă. Ca să nu mai aduc aminte numeroasele declarații și apropouri ale lui Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse la Chișinău. După cum bine vedem, limba rusă n-a plecat niciodată din Basarabia și, probabil, nici nu va pleca degrabă.
Un lucru mă intrigă mult în legătură cu acest subiect – în timpul URSS limba rusă n-a fost niciodată, în nicio republică, limbă oficială, de ce am face acest lucru acum? De ce să mai păstrăm statutul de „limbă de comunicare interetnică”, din moment ce procentul etnicilor ruși este, practic, nesemnificativ față de cei peste 70% de etnici români din Rep. Moldova? De ce să nu fie limba română, limbă de comunicare între români, ruși, ucraineni, găgăuzi și bulgari? Și dacă o minoritate atât de redusă numeric din Rep. Moldova beneficiază de atâtea drepturi lingvistice, de ce Italia nu declară a doua limbă oficială limba română că doar avem o micro-societate acolo?
Ideea de a oficializa limba rusă mi se pare de o absurditate dureroasă. De abia sunt câteva semne că începem să vrem să ieșim din mocirla în care ne „bălăcim” de vreo 20 de ani și, iată, vrem să revenim fie la ce-a fost, fie la ceva și mai rău. N-am să-i înțeleg niciodată pe concetățenii mei care au uitat ororile și crimele pe care le-a înfăptuit națiunea rusă împotriva Basarabiei, care și-au uitat buneii deportați și îi tolerează și venerează pe ruși și limba lor.
Încep să cred că ne place mult prea mult statutul de victime și că le iertăm prea multe călăilor. Când mai e câte o situație din asta, mama are obiceiul să replice „Națiune de boi!” și tind să-i dau dreptate tot mai des.
De-am fi măcar 5% letoni cred că s-ar schimba multe în societatea noastră, dar cu așa conducere politică, așa societate avem. Nici un politician din Rep. Moldova nu are suficient curaj să se răzvrătească împotriva prea multelor drepturi de care beneficiază etnicii noștri ruși. Și mă tem că dacă s-ar organiza un referendum la noi pentru oficializarea limbii ruse, rezultatul ar fi unul dezastruos. Știu că sunt mulți tineri care s-ar răzvrăti, cărora le pasă de limba și de calitatea limbii pe care o vorbesc, dar mai știu că sunt o mulțime de „moldoveniști” care se bat în piept că sunt patrioți adevărați, care îl „venerează” pe Ștefan cel Mare, dar editează ziare, site-uri web sau organizează mitinguri în limba… rusă! Oare de când „moldavskii iazîk” e limba lui Ștefan cel Mare?! Mi-e teamă că societatea noastră nu are cultura și educația necesară încât să inițieze și să meargă fără frică la un astfel de referendum. Mi-e teamă că învățământul nostru defectuos nu educă tânăra generație, ci mai
degrabă o îndobitocește. Mi-e teamă că prea mulți dintre noi suntem „legați” de un trecut „glorios” al Uniunii Sovietice, nostalgici după o epocă de aur care a fost, de fapt, o perioadă ce ne-a transformat din români în moldoveni și în care ne-am înfrățit cu rusul mai mult decât cu frații noștri. Mi-e teamă că de s-ar oficializa limba rusă în Basarabia acest lucru ar însemna cu siguranță moartea limbii române din acest spațiu românesc greu încercat de soartă…
Pentru InfoPrut

Republica Moldova tradusă (mereu) în limba rusă?

Sursă foto: răzvanpascu.ro


Urmăresc de câteva luni campania pe care a demarat-o redacția „Jurnal” din Chișinău – „Cheamă taxiul în limba română”. Sinceră să fiu, este una din acțiunile sociale din Rep. Moldova care are un scop încă de la bun început – respectul pentru limba română. Cei care au beneficiat cel puțin o singură dată de serviciile companiilor de taxi din Chișinău știu bine că limba de comunicare este limba rusă și doar foarte rar ai privilegiul de a ți se vorbi într-o “moldovenească” nițel stâlcită. Eu personal m-am certat acum vreo câteva luni cu un taximetrist care a înțeles în loc de Gara de Nord, unde trebuia să ajung, Gara de Sud.
Știm foarte bine că nu doar serviciile de taximetrie sunt în limba rusă, ci multe alte sfere sociale și administrative din toată Rep. Moldova. Începând de la magazine și terminând cu starea civilă sau afișajul public invadat de publicitate în limba rusă. Într-o republică având o majoritate de aproximativ 80% de etnici moldoveni / români, o limbă minoritară, o limbă care nici măcar nu are statut de limbă oficială a acaparat o bună parte din funcțiile sociale ale limbii române. Este un paradox pe care, eu ca lingvist, nu l-am întâlnit nicăieri în lume, cu excepția spațiului ex-sovietic. Și această anormalitate este întreținută de lipsa unei legislații lingvistice adecvată și de lipsa interesului de care dă dovadă clasa politică în ceea ce privește rezolvarea unor probleme ce țin de limbile care sunt vorbite în Rep. Moldova.
Independența din 1992 ar fi trebuit să însemne și eliminarea încet, etapă cu etapă a tot ceea ce ține de comunism și de perioada sovietică. Desigur, nu ne putem aștepta să ne descotorosim de mentalitatea sovietică, de influența lingvistică în doar câțiva ani, dar atunci când starea anormală se întinde deja de 20 de ani… cred că se ridică niște semne de întrebare. Despre limba română și limba rusă cred că se discută peste tot în societatea din Rep. Moldova. Mai mult, discuțiile se poartă astăzi și în spațiul virtual, pe bloguri, Twitter, Facebok, etc. Și totuși puțini dintre noi știm că R. Moldova este țara care n-a avut și încă nu are o legislație lingvistică, ultima legislație lingvistică adoptată fiind în anul 1989 când, practic, eram încă parte componentă a Uniunii Sovietice. Și tot puțini dintre noi știm că degeaba ne revoltăm împotriva vorbitorilor de limbă rusă pentru că, din punct de vedere legislativ, conform Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești, etnicii ruși și chiar moldovenii au dreptul să folosească în administrație, în comunicarea cotidiană și în orice altă sferă socială, ori limba “moldovenească”, ori limba rusă, alegerea aparținând cetățeanului.
Unde s-a mai văzut asemenea legislație? Care țară mai acordă atâtea privilegii unei limbi minoritare când, din punct de vedere oficial, Rep. Moldova este țară unilingvă? Și mă mai întreb eu, până la urmă care limbă devine minoritară – româna sau rusa – în condițiile în care în țara mea, unde limba română (numiți-o și “moldovenească”) este marginalizată de limba rusă?
Revin la campania celor de la „Jurnal” – „Cheamă taxiul în limba română”, e o acțiune demnă de laudă pentru că în 20 de ani de (ne)independență e prima care mă face să sper că totuși moldovenii nu vorbesc la ei acasă o limbă minoritară. Totodată, această campanie este un semn că în spiritul civic al moldovenilor se trezește umilința că nu-și pot vorbi limba maternă în casa lor, pe străzile lor și în școlile lor. Mă bucur că în sfârșit ne dăm seama că Rep. Moldova are nevoie de o nouă legislație lingvistică pentru că cea adoptată în anul 1989 este depășită și neadecvată societății noastre. Mă bucur că și unii politicieni conștientizează că limba rusă domină spațiul public și televiziunile din Basarabia și aici mă refer la Proiectul privind amenzile pentru cei care nu respectă limba română, propus de o echipă a Partidului Liber, proiect ce sper să fie aprobat în Parlament.
Nu știu cum cred și gândesc alți concetățeni de-ai mei, dar eu m-am săturat ca Republica Moldova să fie o țară mereu tradusă în limba rusă. M-am săturat să văd în spațiile publice și pe pancartele unor „patrioți” fraze întregi scrise cu alfabet chirilic. Dacă s-ar iniția mai multe campanii sociale și dacă am ține la prestigiul limbii noastre materne i-am convinge (mai cu de-a sila sau mai cu binișorul) pe rușii noștri că a trăi în țara noastră include și respectarea nației și a limbii noastre.
Pentru InfoPrut


Moldoveni, veniți acasă!



Eu nu ascult muzica artiștilor din Republica Moldova. Ca să nu jignesc pe nimeni spun doar că prea puține voci de la Chișinău merită ascultate. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre un subiect mult mai sensibil. Azi, pe Facebook, am văzut postată pe contul mai multor persoane aflate în lista de prieteni o melodie aparținând lui Igor Cuciuc – „Moldoveni, veniți acasă!”. Melodia în sine mi-a trezit nostalgia locurilor unde am copilărit, iar mesajul transmis de aceasta m-a făcut să scriu câteva rânduri. Avem un plai minunat, o țărișoară de rai cum îi spune și cântărețul întrebându-se oare ce s-a întâmplat de-au plecat toți… Păi ce să se întâmple în afara faptului că nu putem avea o viață decentă în țara în care ne-am născut?
„Moldoveni veniți acasă că avem o țară frumoasă…” cu siguranță nu-i argumentul forte pentru a rechema vreo 2 milioane de moldoveni risipiți în lumea largă. Niciunul din cei plecați n-a plecat pentru că nu mai putea de bine în țara lui și s-a hotărât să vadă cum se trăiește și-n Spania, Franța sau Germania. Fiecare a plecat împins de sărăcie, de nevoia de a supraviețui, din dorința de a oferi copiilor o copilărie normală, studii decente, șansa de a avea un viitor mai bun decât ceea ce au avut părinții lor… Puțini sunt cei care se întorc acasă după 10 – 15 ani de muncă în Italia, găsind cel mai adesea o familie destrămată, niște copii a căror copilărie au ratat-o, fiind plecați atunci când aceștia au avut prima zi de școală, ultimul sunet sau primii pași…
Vina nu e a oamenilor pentru că instinctul de supraviețuire e mai puternic decât dragostea de câmpii verzi, sărăcia e un argument mai bun decât pădurile noastre frumoase, iar lipsurile de zi cu zi ne determină să facem sacrificii pe care ni le asumăm ca pe o povară, renunțând la familii, la bucuria de a ne vedea părinții mai des, de a ne strânge în brațe soții. Majoritatea celor plecați au lăsat în urmă prinți bolnavi cu pensii mizerabile, copii ce cresc singuri cu o personalitate răzvrătită și, cel mai adesea, întorși acasă, părinții nu-și mai recunosc odraslele…
Pentru ce să venim acasă? Pentru aceeași sărăcie ca și acum 20 de ani? Pentru aceeași viață chinuită și pentru aceleași salarii mizerabile? Pentru a vedea din nou „pioșenia” politicienilor noștri care, vorba lui tata, se „screm” de 2 ani să aleagă un președinte și nu reușesc? Să ne întoarcem la aceeași societate care nu evoluează din punct de vedere cultural pentru că dascălii noștri îngrijesc bătrânii bolnavi de Alzheimer în Italia, iar sălile de clasă devin tot mai goale? Poate că gândirea mea ar putea fi catalogată drept una arhaică și egoistă, dar m-am uitat toată copilăria mea la părinții mei care s-au zbătut ca peștii pe uscat să ne ofere șansa de a face carte, la adolescența mea marcată de lipsa tatălui care a plecat în străinătate, la amintirea fratelui mai mic care, în lipsa jucăriilor, se juca cu niște dominouri jerpelite, la hainele modeste pe care le-am purtat întotdeauna. Îmi mai amintesc zilele lungi de iarnă când aveam lumină doar 2 ore pe zi, la lipsa lemnelor de pus în sobă, la frigiderul gol, la lacrimile mamei și la zbuciumul ei sufletesc atunci când fiecare dintre noi avea nevoie ba de un caiet sau de cizme sau de palton în prag de iarnă… Sărăcia și degradarea umană în care trăim e rezultatul hoției pe care o practică politicienii noștri, e mentalitatea noastră învechită, e lipsa culturii în societate care seamănă mai mult cu o turmă de oi fără conducător care merge orbește prin câmpuri…
Să le mulțumim guvernanților noștri că ne-au adus pe onorabilul prim loc al celor mai sărace țări din Europa, să le mulțumim că-și bat capul pentru bunăstarea buzunarelor lor decât pentru pensiile bătrânilor ce îngheață iarna prin case, să le mulțumim pentru că studiile costă mii de lei anual, iar calitatea acestora adesea lasă de dorit, să le mulțimim că mii de copii cresc fără mamă alături și că atâtea familii se destramă anual.
Cântecele sensibilizatoare transmițând ideea întoarcerii acasă sunt binevenite, dar mai binevenită ar fi implicarea conducătorilor noștri, dorința de a ne educa mai mult decât o facem și acțiuni concrete în crearea unei vieți normale, decente și atunci, cu siguranță, moldovenii vor veni acasă.