Simbolurile sovietice încă mai dăinuie...

Foto: Ion Urușciuc

Citeam zilele trecute un articol de pe blogul lui Ion Urușciuc despre simbolurile comuniste păstrate cu sfințenie în nordicul oraș Bălți. Vă mărturisesc că am rămas chiar uimită - în sudul republicii, în raioanele Cantemir sau Cahul rareori vezi așa ceva. Mai sunt pe ici, pe colo câteva rămășițe ale „epocii de aur”, dar nu atât de evidente încât să-ți sară în ochi ostentativ. N-am fost niciodată în Bălți deși am rude acolo. Cu toate acestea, cred că aș sta cu gura căscată admirând aceste fosile, vechi și totodată noi, păstrate cu vădită grijă de către nostalgicii comunismului. 

O senzație asemănătoare m-a încercat la prima vizită în Găgăuzia. Statuia lui Lenin străjuiește în centrul orașului, chiar în spatele parlamentului. Tot acolo, stema teritoriului autonom, izbitor de asemănătoare cu cea a fostei Uniuni Sovietice. Majoritatea panourilor publicitare în limba rusă, prin magazine, pe străzi auzi limba rusă (aveam impresia că sunt undeva într-o suburbie rusească) și rareori româna și / sau găgăuza. Ceea ce mi se pare însă mai alarmant este că limba lor maternă a fost abandonată în favoarea unei alte limbi minoritare din Republica Moldova. Paradoxal și atipic aș spune. De obicei, limbile minoritare sunt subjugate de limbile mari, ale etniilor majoritare. Dar cum spațiul dintre Prut și Nistru este un spațiu unde se materializează orice paradox, imaginabil sau real, nu ar trebui să mă mai mir.

N-am fost niciodată dincolo de Nistru, în Transnistria. Cred însă că nu voi greși prea tare dacă voi afirma că această entitate politică închipuită nu este decât o miniatură distorsionată și prost plagiată a fostei Uniuni Sovietice. Mi-aș dori să ajung pe acest teritoriu românesc (doar teritoriu că populația numai românească nu este) să văd Tighina, vechea cetate a lui Ștefan cel Mare și să ignor statuia lui Lenin, tancurile și diferitele slogane care slăvesc așa-zisa republică autonomă.

Republica Moldova este o unghie de pământ. Suntem o societate măcinată de probleme, conflicte identitare și lingvistice, nu există dialog între etniile conlocuitoare, sărăcia ne mănâncă de vii, degrabă vor rămâne în satele moldave doar bătrânii. Cu toate acestea moldoveanul dacă nu-i fudul nu poate dormi noaptea. Cu cât fast se sărbătoresc sărbătorile sovietice (un simplu exemplu ar fi 9 mai), dar niciodată nu ajung bani pentru manuale școlare normale. Tot timpul să găsesc fonduri pentru tot felul de manifestări aproape inutile sau de care ne-am lipsi fără să ne fie afectată viața, dar niciodată nu se găsesc suficienți bani pentru realizarea unor programe sociale pentru conștientizarea populației (orice fel de conștientizare: lingvistică, identitară etc.). Și întotdeauna se vor găsi unii cu gura mare sau cu mâinile lungi care să vandalizeze piatra comemorativă a victimelor comunismului, dar niciodată suficient curaj să punem piciorul în prag...

Revin la articolul lui Ion. Cât timp vom păstra astfel de rebuturi în memoria colectivă și personală, nu vom putea avansa. Mi-aduc aminte de o boală (nu știu exact cum se numește) care se manifestă astfel: oamenii strând de-a lungul vieții tot felul de obiecte, fără a vrea să renunțe la ele, adunându-le în casă până aceasta arată ca un imens tomberon. Aceste obiecte păstrează cumva conservată, la nivel psihologic, importanța fiecărui obiect. Încep să cred că moldovenii suferă de această tulburare.