Cetățenia română - de la drept la merit

Am citit astăzi o știre care m-a bucurat mult. M-a bucurat atât de mult încât, copilărește, m-am apucat să scriu pe messenger și să dau telefoane prietenilor, spunându-le că cetățenii moldoveni care nu cunosc limba română nu vor putea obține cetățenia română. Sună aproape bizar, dar realitatea din afara ambasadelor și consulatelor în lungile cozi care se fac la porțile acestora e cu totul alta. De fapt, nu sunt la primul articol în care îmi exprim nemulțumirea față de moldovenii care, bolborosind rusește, depun actele pentru „redobândirea” cetățeniei române, dar înainte de a intra în incinta consulatelor întreabă „kto krainii la cetățenie?” sau îi numesc țigani pe angajații care le primesc dosarele. Vorba aceea – „dă-i voie în casă lui Ivan, că se urcă pe divan!”

În sfârșit și-au dat seama și oficialii români că cetățenia română a fost acordată cam ca la taraba din piața de la colțul străzii – oricui vrea și oricui are bani. Nu spun că n-a fost acordată și pe bună dreptate. Mulți basarabeni și-au revendicat un drept pierdut fără vină lor acum câteva zeci de ani, dar printre aceștia s-au strecurat nenumărați lingăi care vor cetățenie „țigănească” pentru a merge la muncă în Italia. Mai mult decât atât – sunt și moldoveni care în viața lor poate că n-au rostit o vorbă românească, care nu vor să cunoască istoria și identitatea românească, dar în cozile de la consulat vocile lor sunt cele mai ridicate, cerându-și „drepturile”…

Sincer, mă bucur că autoritățile române au luat această decizie, chiar dacă este încă ambiguă și aici mă refer la afirmația că cetățenia română poate fi acordată celor care scriu românește cu grafie chirilică. Acest lucru mă face să mă gândesc la invenția lui Stalin – limba moldovenească cu grafie chirilică. Mi se pare o stupiditate, mai ales că în afara Transnistriei nicăieri în Republica Moldova, nici într-o școală, nu se mai utilizează alfabetul chirilic. Nu văd rostul acestei decizii și mi se pare că cei 20 de ani de când limba română din Basarabia a revenit la alfabetul latin sunt aruncați pur și simplu la gunoi. În nici o altă țară care oferă cetățenia sa altor etnici nu există atâtea beneficii, atâtea lucruri peste care se trece cu vederea. România e statul care acordă cetățenia sa, deci, indiferent că vrei sau nu vrei, că poți sau nu să vorbești limba acestui stat, trebuie să te conformezi cu aceste reguli. Tu ai nevoie de cetățenia română, nu ea de tine. Mofturile, apucăturile și fițele de basarabean oprimat căruia i se trece cu vederea totul, trebuie lăsate acasă atunci când stai la coadă la consulat.

Obținerea cetățeniei unui stat presupune cunoașterea limbii acestuia și respectul pe care trebuie să-l arăți țării respective. Mă bucur că România nu mai este atât de tolerantă ca noi, care avem jumătate din deputați care nu au scos întreaga lor existență două cuvinte românești arătând cât de mult respectă „poporul moldovean”!

Noi, basarabenii, ne-am obișnuit atât de mult cu statutul de victime, de oprimați, încât ne folosim de acest lucru în orice situație fără scrupule. Desigur, nu-i bag pe toți moldovenii în aceeași oală, dar, dragi conaționali, încercați să aveți ceva mai multă mândrie și respect de sine, depășiți acest statut de frați mai mici, învățați-vă limba maternă, respectați-i pe cei care vă întind o mână de ajutor și nu aruncați cu noroi în aceștia. Cetățenia este un drept al nostru, dar în contextul actual a devenit ceva ce trebuie meritat, ceva ce necesită respect.

Pentru InfoPrut

Prima mea călătorie – Franța – dragoste la prima vedere

            Deși prima mea călătorie - o călătorie adevărată - a fost în 2006, iar noi suntem acum în 2011, am acceptat cu drag și plăcere invitația lui Iulian Sîrbu și am scris despre acest frumos eveniment din viața mea. Și astăzi revăd cu drag acele amintiri și retrăiesc cu aceeași intensitate momentele petrecute în locuri frumoase cu oameni frumoși.

            Eram fascinată de „r” franțuzesc încă din clasele primare când am început să învăț primul cântecel „La cloche sonne…”. Iar atunci când dansam în fața oglinzii din sufragerie pe ritmuri de Edith Piaf sau când citeam suferințele bietului Edmond Dantes, Conte de Monte-Cristo, evadatul din Castelul d'If, îmi doream să văd măcar o dată în viață locurile, statuile, străzile despre care citeam. Visul mi s-a îndeplinit abia în 2006 când am aplicat pentru o bursă ceva mai neobișnuită decât cele de studiu. Printre aspiranții la cele două burse oferite de asociația ASAP (Association Sevriolaine d'Aide et de Partage) eu eram un fel de paria, studenta fără cetățenie română, venită din Republica Moldova. Așa cum era și firesc, s-au ferit să mă aleagă pe mine pentru că lipsa cetățeniei române însemna viză, iar viza însemna complicații, iar lor nu le trebuiau complicații. Nu știu cum am reușit, cred că dorința mea febrilă de a vedea Franța, dar i-am convins, i-am câștigat de partea mea și alături de Monica, pe 28 septembrie 2006, zburam spre Lyon. Luna august și jumătate din luna septembrie am pierdut-o sprijinind pereții ambasadei Franței de la Chișinău unde pe lângă teancurile de acte necesare mi s-au mai cerut facturi de la curentul electric și de la telefonul fix. Mai călătorisem în Ucraina când eram mică, dar din taberele la mare sau la munte nu mai țin minte decât un bizar incident când un câine lățos și negru a sărit pe mine și mi-a înfulecat înghețata din mână…

            Am aterizat pe aeroportul Antoine de Saint-Exupery la Lyon într-o zi caldă și însorită de toamnă. Era mult mai cald decât în România, iar prietenii noștri francezi ne-au întâlnit cu brațele deschise și cu zâmbete prietenoase. N-am zăbovit prea mult la Lyon și am pornit spre orășelul Annecy sau, mai exact, spre sătucul Sevrier unde am stat o lună de zile. Bursa de care beneficiam era de fapt un Sejur de aprofundare lingvistică și culturală, oferită an de an studenților de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava de către o asociație din Sevrier, A.S.A.P. Programul era încărcat, aproape că nu aveam timp să dorm mai mult de 6 ore pe zi. De fapt, era așa pentru că prietenii noștri de acolo ni l-au aranjat în așa fel încât să reușim să vizităm cât mai multe locuri frumoase, cât mai multe muzee, școli, universități, biblioteci, orașe etc.

            În acele 4 săptămâni am vizitat Lyon-ul, un oraș mare, zgomotos, dar deosebit de curat. Am plecat la 5 dimineața, iar la ora 7 și 20 de minute eram deja în gara din Paris. TGV-ul a zburat ca gândul și ca vântul în timp ce noi am tras un pui de somn. Paris… Orașul unde timp de câteva zile am colindat muzeul Louvre, Panteonul, Grădina Luxembourg, Sacre-Coeur, Tour Eiffel. Oricine a vizitat Parisul vreodată cu siguranță îmi va da dreptate atunci când spun că e unul din orașele în care ai vrea să te întorci măcar încă o dată în viață. Plimbându-ne în bărcuțele bateaux-mouches pe Sena, admiram orașul îndrăgostiților, închizând ochii și doar reamintindu-mi că, într-adevăr, visele pot deveni realitate.

La polul opus se află orașul Annecy. Liniștit, oglindindu-și casele vechi, curate, din piatră în oglinda lacului cu același nume. Lacul Annecy e de 10 ori mai frumos toamna. Frunzele galbene, palide cad agale pe fața apei, ridând netezimea acesteia. Era încă frumos, cald, dar natura din jur era într-o multitudine de culori. Dacă priveai de jur împrejur aveai impresia că un pictor își răsturnase paleta cu numeroase culori peste oraș, peste munte, peste lac, peste parcul din apropiere. Din când în când mai trecea fugar pe sub poduri câte o lebăda grațioasă. Mi-am lepădat papucii și mi-am plimbat ușor picioarele prin pietricelele mititele amestecate cu frunze. Simțeam că pur și simplu toamna pătrunde prin intermediul lor în trupul meu, curgându-mi prin vene în loc de sânge.

După Paris și Annecy a urmat vârful Chamonix unde ne-am îmbrăcat gros, ne-am echipat cu mănuși, căciuli, ochelari de soare și am admirat pur și simplu nesfârșiții munți Alpi, zăpada sclipitoare sub razele soarelui sau câte un alpinist care escalada vârfurile periculoase, acoperite cu nămeți. Direct de pe Mont-Blanc ne-am îndreptat pașii spre Haute-Combe – un locaș liniștit unde sunt nenumărate cripte ale regilor și nobililor francezi și italieni. Arhitectura construcției te lasă cu gura căscată, iar semiîntunericul care predomină, liniștea adâncă, florile presărate pe alei înguste te îmbie pur și simplu se te așezi pe una din băncuțele vopsite în verde și să închizi ochii pur și simplu. Cu atâta liniște în jur e imposibil să nu gândești decât pozitiv.

Cu toate că nu se află pe teritoriul Franței, am vizitat tot atunci și Geneva un oraș extraordinar. A fost singura zi cu ploaie pe care am avut-o în acea lună de vacanță și totuși acest lucru nu m-a împiedicat să savurez orașul așa cum merita. Cel mai mult mi-am plăcut la Geneva Muzeul Științelor Naturii și lacul Geneva unde am recitit poezia „Le lac” de Lamartine, scrisă strofă cu strofă pe pietrele de pe malul lacului.

Aș putea continua căci lista e lungă. Nu voi înșira încă multele locuri pe care le-am vizitat atunci. Voi mărturisi doar că acea primă călătorie m-a maturizat, m-a fascinat, m-a impulsionat să vreau mai mult, să merit mai mult, să cunosc mai mult. M-am îndrăgostit iremediabil de Franța, de orașele ei, de limbă. Am revenit de mai multe ori fie în locurile pe care le-am mai vizitat, fie în altele noi. De fiecare dată am redescoperit străzi dosnice, înăbușite cu mușcate la geamuri și cu băncuțe tăinuite parcă special pentru turiștii în căutare de liniște.

        Pentru Trans-ferro.com 

Ne întoarcem în URSS?

Citeam recent că „Patrioții Moldovei” militează pentru revenirea la denimirile rusești ale străzilor din Chișinău. Cu alte cuvinte, avem toate șansele ca săptămâna viitoare strada Ștefan cel Mare să fie deja Lenina, Bănulescu-Bodoni să fie Dokucheaeva, iar Miorița să devină Gagarina. Desigur, în R. Moldova paradoxul și nerușinarea de mult timp au devenit aproape normalitate. Așa zișii „patrioți” strâng semnături pentru o astfel de revenire în trecut, iar opinia publică pare a trece cu vederea un act atât de nerușinat.

Mă întreb totuși, în sinea mea, dacă tot acest partid se intitulează Patrioții Moldovei și membrii săi se consideră adevărați patrioți de ce nu redenumesc străzile Chișinăului după scriitorii moldoveni? Ipotetic vorbind. Pentru că acțiunea în sine este absurdă și, mai ales, inutilă. Dacă tot acești patrioți sunt susținătorii moldovenismului și susțin diferența dintre românism și moldovenism, de ce să mai schimbi denumirea străzii Ștefan cel Mare dacă acesta a fost domnitorul Moldovei?

În țărișoara aceasta micuță și măcinată de conflicte care mai de care, moldoveanul nu știe să fie stăpân la el acasă. Nu știe să se comporte cu etnicii minoritari, doritori de drepturi lingvistice insultătoare sau doritori de autonomie, așa cum ar trebui să te comporți cu o nevastă nărăvașă sau guralivă, care caută gâlceavă, iar tu, ca bărbat și stăpân al casei, dai cu pumnul în masa și-i arăți că tu ești cocoșul care cântă în casă. Desigur, comparația este un pic deplasată, dar în esență, cred că înțelegem cu toții ce am vrut să spun.

Mie, ca cetățean al R. Moldova, nu mi se pare firesc ca un grup de „patrioți” să îmi impună cum să scriu, cum să citesc, cine să fiu și cum să mă cheme. Și mă mai întreb, după denumirile străzilor ce urmează? Să redevenim din Ștefan – Stiopa, din Maria – Marusea, din Vasile – Vasilii și din Tudor – Fedika?

Dacă nici după două decenii de la căderea URSS nu știm să avem puțină demnitate când o vom (re)căpăta? Când vom deveni nițel mai lituanieni? Când vom ieși din anonimat prin acțiuni culturale, prin meritele oamenilor și nu prin ecoul conflictului transnistrean și prin veșnica dispută despre cine suntem?

Pentru InfoPrut 

Sursă fotografie: Virtualtourist.com

Cum prețuim oamenii?

            Luna septembrie m-a prins pe străzile Bucureștiului. O toamnă leneșă, caldă, încă verde pe străduțe întortocheate. Pe holuri albe de spital, măsurând în lung și în lat distanța de le rezerva unde fusese internat până la blocul operator... În clipe terifiante de așteptare, clipe sugrumate, minutele devin mult mai lungi, devin ore sau chiar zile, gândurile se împleticesc fugare, încrucișându-se în mintea mea obosită. Prin geamul deschis pătrunde o boare rece de aer proaspăt și pentru o clipă devin mult mai liniștită, mai stăpână pe sine. În acele momente mi-am dat seama cât de mult mi se simplificase viața. Într-o singură zi. Dorințele, năzuințele, ambițiile s-au redus la una singură – să supraviețuiești. În clipe grele, când orele se transformau în secole nu-mi doream decât să-l mai văd încă o dată, să strâng slab în palma mea palma lui și să-i mângâi cu degetul mic alunița din palmă.

            Pe holuri albe de spital gândurile nemernice încolțesc precum discordia – dar dacă moare? Dacă ultimile cuvinte au fost pe un ton dojenitor „Să nu faci vreo prostie, mă auzi?!” atunci nu ne mai dorim promovări la serviciu, casă cu etaj la marginea orașului, mașină mai scumpă, canapea mai moale... ne dorim doar ca ușa blocului operator să se deschidă și să-i zărești printre gene privirea obosită, dar în care licărește lumină și dorința de a trăi.

            Nu prețuim niciodată ce avem decât prea târziu. Sau, hai, să nu spun chiar niciodată, ci adesea. Lângă patul de spital mi-am mărturisit mie însămi mai întâi și apoi ție că nu te-am prețuit întotdeauna cum ar fi trebuit, nu te-am ascultat întotdeauna, deși ești mult mai realist, mai calm decât mine, că n-am avut întotdeauna suficientă răbdare cu tine, că nu ți-am spus suficient de des cât de mult însemni pentru mine și cât de inutilă ar deveni existența mea fără tine alături...

            Lângă patul de spital unde încă mai delirai mi-am promis că nu îmi voi dori niciodată multă bogăție, ci mai multă dragoste, mai mult timp petrecut cu tine, iubindu-ne, ținându-ne de mâini și prinvidu-ne privirile unul în ochii celuilalt...