De câteva zile citesc pe mai multe bloguri, site-uri și reviste reacții, păreri, impresii, emoții despre ceea ce înseamnă sau cum a fost sărbătorită anul acesta ziua de 27 martie. Textele sunt diverse, dar toate au același numitor comun. Toate cuvintele gravitează (ca în jurul unui nucleu) în preajma cuvintelor unire, Basarabia, România, limbă română etc. Părerile, trăirile sunt împărțite: unii au sărbătorit cu inima tresărind de emoții, alții au fost pasivi. Fiecare și-a ales modalitatea de a marca această zi. Participând sau fiind absent.
M-au derutat unele păreri vis-a-vis de această sărbătoare. Mă uitam la fimulețele postate pe internet cu imagini de la aceste evenimente. La Chișinău au fost multe persoane din România care au participat cu sufletul la marea horă a unirii dintre cele două țări. Desigur, printre cei adunați pe străzile capitalei erau și oameni care strigau că ei sunt moldoveni, că noi nu avem nimic cu românii, că nu-i nici o sărbătoare, că ei „sunt moldoveni adevărați” care țin la țara lor, adică Moldova. Această categorie de oameni pur și simplu mă derutează, dau dovadă că sunt închistați, nu știu și nici nu vor să știe un gram de istorie, dar mai ales pentru că sunt ignoranți și lipsiți de bun simț.
Alții sunt de părerea că a striga „Unire!” nu mai e la modă și nici nu mai este necesar. Depinde și cum strigi „Basarabia – pământ românesc!”. Trebuie să fim conștienți că acolo, pe străzile Chișinăului nu toți au strigat și au venit cu sufletul deschis și cu multe emoții. Doar că numărul lor e mic în comparație cu cei care sunt români și își asumă cu mândrie identitatea. Basarabia nu-i o redută pierdută. Nici într-un caz. N-a pierit în teroarea gulagurilor, nici sub rușii țarului care-au interzis orice manifestare cultă românească în Basarabia, n-a pierit nici sub comuniștii, mai odioși chiar decât fasciștii lui Hitler, nu va pieri nici acum când chingile prejudecăților se dezleagă, oprimarea dispare, iar libertatea și bunul simț prinde aripi.
Poate că e greșit să te rezumi la a striga „Unire” și în rest să nu faci nimic. Să rămâi doar cu atât. Are vreun rost atunci să strigi că suntem frați, dar să nu îl ajuți pe fratele tău cu o carte, să nu faci nimic pentru a îndepărta birocrația, pentru a-i facilita venirea în patria lui - România etc. Nu spun că nu se face nimic în acest sens, spun doar că se face puțin. Da, anual se oferă sute de burse pentru elevi și studenți, dar o dată ajunși aici aceștia se confruntă cu o mulțime de dificultăți. Nu e suficient să-i oferi unui student 65 de euro bursă lună în momentul în care nu i se oferă un loc în cămin, nu i se oferă reducere la transportul în comun, nu are dreptul să concureze alături de ceilalți studenți din universitate la diverse concursuri. Personal, în patru ani de facultate nu am primit niciodată cazare în cămin. Am vrut să particip la diverse manifestări, iar dosarul mi-era respins din cauza că „nu eram cetățean român”. Așa o fi oare? Eu m-am considerat româncă dintotdeauna, păcat că alții mă percep a fi altceva. Cred că e inutil să adaug la toate aceste lucruri faptul că mulți studenți basarabeni se comportă urât când ajung în România... Realitatea o cunoaște oricine și e păcat să terfelim un popor din cauza unora care sunt „moldoveni adevărați”.
Așa, în încheiere, vă spun și părerea mea. Naționalismul și sentimentele românești din și pentru Basarabia sunt minunate atât timp cât nu sunt de fațadă, atât timp cât cei care strigă „Unire!” o fac din tot sufletul și nu se limitează doar la atât. Mi-ar plăcea să văd parteneriate între școli, licee, universități de pe ambele maluri ale Prutului, să văd excursii organizate pe tot teritoriul dintre Nistru și până la Tisa, să fie promovată o campanie de sensibilizare și mai ales una care să-i (re)învețe pe basarabeni istoria și adevărata lor limbă. Așa cum este ea, Basarabia, rusificată, săracă, merită tot respectul românilor care au rămas dincoace de Prut. Acest pământ a fost mereu cea mai răsăriteană provincie românească, cuprinzând împreună cu Bucovina ca un scut, hotarul de est al României. Din această cauză a fost de-a lungul istoriei sacrificată din instinctul de supraviețuire al principatelor și, mai târziu, a statului român. Basarabia nu este doar un model de rezistență a poporului și a limbii române de aici în condițiile de teroare istorică, ci și un spațiu unde au luat naștere mari valori spirituale românești care reprezintă cu mândrie întregul popor român.