Jurnal de vacanță

            Călătoriile mele niciodată nu seamănă între ele. Chiar dacă locurile unde mă aflu sunt vechi. Fiecare are impresiile sale, întâmplările proprii care le dau farmec sau care le deosebesc una de cealaltă. Vara a fost călduroasă, stresantă, cu examene și cu etape încheiate. Majoritatea călătoriilor încep prin a merge acasă. Acolo mă simt cel mai bine. Somnul de acasă e fără griji, fără coșmaruri, diminețile sunt frumoase, trezirile sunt din cauza cântatului cocoșilor și cu priviri duioase spre minunăția de grădină plină de trandafiri din fața casei. M-am învățat de-a lungul anilor să caut și să găsesc locuri și momente unde mă simt eu însămi, unde natura mi se întipărește în sânge și în întreaga ființă.

Grădina de ACASĂ

          Acasă mi-am revăzut familia, frumoasele lanuri de grâne deja cosite, am mâncat piersici pe săturate, am cunoscut noii pui de rândunele de sub streașina casei, am revăzut Prutul. Tristețea cea mai mare a fost că în zona orașului Cantemir erau inundații, lunca râului înecată în ape și pe ici pe colo se mai vedea de sub pânza de ape câte o pălărie de floarea soarelui sau vârful semeț al porumbului. Oamenii semănau cu un enorm mușuroi de furnici, ajutând la construirea digurilor pentru a proteja satul de furia Prutului. Mi-aduc aminte dealul pe care îl urcam gâfâind spre a ajunge la căsuța mea, iar când îmi întorceam privirile spre vest, vedeam Prutul șerpuind frumos printre copaci, satele românești de dincolo, orașul Bârlad. Acum totul era o mare de apă... o imagine dezolantă, tristă, parcă sfidătoare. Natura întotdeauna își cere drepturile. Lunca Prutului a fost desecată intenționat, iar acum apele își doresc teritoriul înapoi.

         Pentru prima dată am ajuns în orașul Căușeni. Din păcate nu am putut vizita celebra biserică Adormirea Maicii Domnului din această localitate, aceasta fiind închisă. În schimb am ajuns la mănăstirea Marta și Maria unde este un izvor cu apă sfințită ce izvorăște din stâncă. Natura este minunată, deși zona devine din ce în ce mai antropizată, pierzând din smerenia locului. O liniște plăcută te învăluie, verdele crud al naturii, susurul apei îți mângâie singurătatea.

 Revenind la Suceava am dat peste căldurile insuportabile ale verii. Am căutat refugiul în răcoarea munților. Am vizitat minunatul oraș Piatra Neamț, mult mai curat decât Suceava, mai pitoresc datorită piscurilor înalte și a naturii. Ne-am îndreptat pașii spre Cheile Bicazului și la barajului Bicaz unde înălțimile Carpaților pur și simplu te amețesc. Încă o dată m-am convins că România e o țară foarte frumoasă, pe care dacă ai colinda-o în lung și în lat întreaga viață, de fiecare dată tot vei descoperi câte ceva care să-ți stârnească mirarea, admirația și dorința de a o cunoaște mai bine. Am văzut de mai multe ori Alpii francezi, stâncoși, golași, dar care nu se compară cu munții noștri împăduriți cu brazi de o înălțime amețitoare și cu râurile năvalnice de munte, cu apă rece ca gheața. La Cheile Bicazului, pentru cei care n-au fost niciodată, șoseaua șerpuiește printre munți, oferind privirii un spectacol al naturii aproape sacru . Cuvintele mele oricum sunt mult prea goale de sens și de încărcătura emoțională ce-mi stăruie încă în minte și-n suflet după această călătorie pentru a descrie Carpații și minunăția locurilor.

           Mi-am propus cu mult drag să cunosc cât mai mult țara mea, s-o apreciez pentru ceea ce este și nu doar pentru oamenii săi. Să încerc să-mi arunc privirile dincolo de mentalitatea românului, să nu observ doar drumurile stricate sau gunoaiele aruncate oriunde. Deși până acum am fost doar în Basarabia, Dobrogea și Bucovina, săptămâna viitoare voi fi la Prahova căutând alte minuni ale meleagului nostru, încercând să fur din spiritul locurilor pentru a le purta întreaga viață în suflet oriunde aș merge.