Limba noastră cea... română?

         Citesc tot mai mult în presă, pe forumurile de discuții, pe rețelele de socializare nenumărate articole despre discriminarea la care e supusă limba română în Republica Moldova. Mă miră și mă bucură aceste discuții. Mă bucură pentru că, în sfârșit, parcă majoritatea dintre noi conștientizăm că există o problemă. Chiar una gravă. Mă miră că aceste discuții și controverse iau amploare abia acum când, de ani buni, situația e aceeași. A conștientiza că există o problemă gravă în ceea ce privește prestigiul și utilizarea limbii oficiale a statului înseamnă să și accepți această problemă. Să fim realiști, din 1990 n-am evoluat prea mult, mai bine zis am înaintat la pasul melcului rănit. Etnicii ruși nu se sinchisesc nici în 2011 să învețe, măcar la nivel de conversație, limba țării în care trăiesc. Cine e vinovat de această stare a lucrurilor? Eu cred că noi, autohtonii pentru că le permitem să ne trateze în continuare ca pe oamenii a căror țară au cucerit-o și care nu merită respectul lor. Statul Republica Moldova nu are o politică lingvistică viabilă mai ales în ceea ce privește minoritățile. Și, ca să răsucim cuțitul în rană și mai adânc, independența noastră e doar pe hârtie.

            Într-o țară în care a fost imposibilă alegerea președintelui, unde discursul identitar este incert și dual, unde minoritățile au pretenții teritoriale și privilegii exagerate, populația autohtonă nu va beneficia niciodată de respectul pe care îl merită. De fiecare dată când ajung în Chișinău mă simt debusolată. Lumea vorbește o limbă păsărească, utilizează rusa amestecată cu româna și diferite cuvinte care nu există în nici una din cele două limbi. E o situație anormală și alarmantă. Oare nu o conștientizăm cu toții?

            În timpul unei călătorii pe ruta Chișinău – Suceava, din discuție în discuție am ajuns să conversez cu un tânăr basarabean, student la științe politice, despre relațiile interetnice din Moldova și despre problema limbii române. Încercând să-mi expun părerile mele de sociolingvist în devenire, acesta mi-a reproșat agresiv că sunt o rasistă și o șovinistă dacă privesc lucrurile astfel. Mai mult, din cauza oamenilor ca mine relațiile cu rușii din Basarabia sunt tensionate pentru că nu-i lăsăm să-și vorbească limba și să-și afirme identitatea. Am rămas stupefiată de această abordare și mă întreb cum va acționa acest viitor politician care, student la o universitate românească, ia apărarea unei minorități care încet și sigur încearcă să asimileze limba etniei majoritare?

          Lucrând la teza de doctorat am citit multă literatură despre contactele și conflictele lingvistice din diferite țări ale lumii, despre politicile de asimilare și despre afirmarea identitară teritorială, dar nicăieri n-am întâlnit un exemplu mai paradoxal decât cel al țării noastre. Nicăieri o minoritate la fel de mică numeric precum cea din Republica Moldova nu beneficiază de atâtea privilegii. Cred că ar fi timpul să strigăm în gura mare „Regele e gol!” cât încă nu e prea târziu. Să recunoaștem că relațiile interetnice și „prietenia popoarelor” nu e chiar raiul pe pământ. Mai mult decât atât, o altă latură a paradoxului este faptul că celelalte minorități naționale sunt rusificate. Găgăuzii și bulgarii își abandonează limba în favoarea limbii ruse. Nu, nu e ceva normal, din contra e anormal, iar politica lingvistică (inexistentă) a Republicii Moldova într-adevăr nu protejează drepturile minoritare de afirmare a limbii, culturii și identității acestora. Ce legături de rudenie există între găgăuzi, populație turcică, și frații noștri slavi de la răsărit? Nici una și totuși, iată, statuia lui Lenin tronează liniștită și protectoare la Comrat, reclamele publicitare sunt toate în limba rusă, iar pe străzi auzi foarte rar limba găgăuză. De ce nu se aude româna? Suntem totuși pe teritoriul unui stat care are ca limbă oficială limba română, chiar dacă răuvoitorii îi mai spun în bătaie de joc „moldovenească”? Le-am oferit oare la începutul anilor '90 independență găgăuzilor doar ca aceștia să fie asimilați de o altă minoritate?

            Se apropie sărbătoarea Limbii Noastre. De ce a „limbii noastre” și nu a limbii române? Ne este frică oare să-i spunem limbii materne pe nume ca nu cumva să-i supărăm pe frații mai mari? Ne este oare frică să ridicăm steagul românesc doar pentru a nu fi numiți în derâdere naționaliști? Și ce dacă? A fi naționalist nu este un lucru negativ, din contra înseamnă să-ți iubești patria, limba, istoria, cultura, strămoșii. Eu îmi iubesc limba maternă mai mult decât orice pe această lume pentru că e limba mamei și această dragoste se accentuează și mai mult atunci când știu cât este de prigonită chiar la ea acasă și că denumirea ei este schimonosită doar de dragul unor considerente politice stupide. Nu accept pragmatismul unor politicieni care preferă să folosească „limba noastră”, „limba oficială”, „limba de stat”, „limba moldovenească” când e foarte ușor și frumos să-i spui pe nume – LIMBA ROMÂNĂ... Unde ne este mândria națională, frați basarabeni?

Pentru revista Natura