Odihnește-te în pace, Monsieur...

Când am poposit pe băncile facultății de Litere noi, studenții, l-am cunoscut drept Dospi, profesorul ce preda Limbă franceză contemporană. Mai exact fonetică, grupul nominal și grupul verbal. Avea întotdeauna acea atitudine care ne făcea să tremurăm nițel înainte de a ne așeza în banca din fața dumnealui și să începem a povesti. Făcea mereu glume nostime, destindea ușor, ușor atmosfera încât atunci când ieșeam din sala de examen le transmitea celorlalți colegi ce tremurau lângă ușă că Dospi nu-i chiar așa rău.

De la Dospi a devenit domnul Dospinescu în momentul în care m-am angajat la Catedra de Franceză. A fost un șef bun care mereu avea un cuvânt bun, o povață pentru studenții, masteranzii și doctoranzii care-i băteau la ușă, cerând un sfat sau o carte. Era înțelegător și glumeț, dar înainte de toate a știu întotdeauna să fie OM. Un om minunat care a plecat dintre noi, luând cu el o parte din amintirile noastre, lăsând regretele că ne-am fi dorit măcar o dată să mai stăm de vorbă, neștiind că aceea a fost ultima întâlnire...

Avea o dragoste nețărmuită pentru limba franceză. O dragoste pe care numai un împătimit francofon ar putea-o înțelege. Noi - studenții, colegii, prietenii - l-am înțeles pentru că limba franceză a fost o verigă, o liană care a realizat conexiuni între noi, oferindu-ne șansa să-l cunoaștem, să-l apreciem, să-l iubim. Eu îmi doresc ca imaginea ta să rămână în inimile studenților, colegilor și prietenilor ca o amintire scumpă, neprețuită și să ne aducem aminte doar lucrurile bune, doar amintirile plăcute pe care am fost atât de norocoși să le împărțim.

Ne vei lipsi, Domnule Profesor, ne vei lipsi mult! Odihnește-te în pace acolo sus! 

Au revoir, Monsieur!