toamna m-a luat aproape pe nepregătite. Parcă ar fi răsărit din senin. Așa dintr-o dată mi-a înghețat nasul dimineața în timp ce mergeam grăbită pe străzile furnicare. Așa am văzut că, de fapt, galbenul auriu luase locul verdelui frumos. Și-am început să plâng. Știi... verdele e culoarea mea preferată. Mă umple de optimism și de putere. Gândurile tot verzi îmi sunt. Adesea, nu întotdeauna. Auriul acela m-a derutat. Apoi mi-am adus aminte de mama și de strugurii negri de acasă. Eu și toamna avem o relație de prietenie sobră, distantă și politicoasă. Dar ea știe că n-o plac. Și poate că nici nu-i pasă prea tare. E mai preocupată de părul ei roșu despletit și de cerceii de aramă pe care și-i pune migălos în urechi. Și poate că e frumoasă, dar, știi tu, dacă nu-i verde... degeaba. Acest octombrie nevrotic mă face să sufăr. Răceala m-a copleșit încă din primele zile friguroase, iar depărtarea de adevărata toamnă, cea din Basarabia mea dragă, mă face să fiu un pic nervoasă. Ah, da! Îmi place totuși ceva - crizantemele galbene, roșii, portocalii, albe pe care le sădește mama în grădină. Când nu suntem acasă, vorbește cu ele și le spune tot felul de lucruri pe care, în mod normal, ni le-ar spune nouă. Știu că-i este dor. Și mie... Îți mai amintești cum adunam nucile din grădină? Sau pânzele de brumă dimineața când mergeam spre școală? Unde au rămas toate acestea? Cum de am ajuns să cunosc toamna doar de la geam și să ignor adevăratul ei farmec? Odată am recitit o carte în care am găsit o frunză roșiatică, tivită pe margini cu ruginiu, uscată între foi... Atunci a început să se scrie singură o scrisoare. O scrisoare tomnatică și atât de tristă... Și totuși ce armonie cromatică e în fiecare peisaj de alei sau străzi străjuite de copaci și frunze așternute la picioarele noastre...Scrisoare tristă...
Dragă prietene,
toamna m-a luat aproape pe nepregătite. Parcă ar fi răsărit din senin. Așa dintr-o dată mi-a înghețat nasul dimineața în timp ce mergeam grăbită pe străzile furnicare. Așa am văzut că, de fapt, galbenul auriu luase locul verdelui frumos. Și-am început să plâng. Știi... verdele e culoarea mea preferată. Mă umple de optimism și de putere. Gândurile tot verzi îmi sunt. Adesea, nu întotdeauna. Auriul acela m-a derutat. Apoi mi-am adus aminte de mama și de strugurii negri de acasă. Eu și toamna avem o relație de prietenie sobră, distantă și politicoasă. Dar ea știe că n-o plac. Și poate că nici nu-i pasă prea tare. E mai preocupată de părul ei roșu despletit și de cerceii de aramă pe care și-i pune migălos în urechi. Și poate că e frumoasă, dar, știi tu, dacă nu-i verde... degeaba. Acest octombrie nevrotic mă face să sufăr. Răceala m-a copleșit încă din primele zile friguroase, iar depărtarea de adevărata toamnă, cea din Basarabia mea dragă, mă face să fiu un pic nervoasă. Ah, da! Îmi place totuși ceva - crizantemele galbene, roșii, portocalii, albe pe care le sădește mama în grădină. Când nu suntem acasă, vorbește cu ele și le spune tot felul de lucruri pe care, în mod normal, ni le-ar spune nouă. Știu că-i este dor. Și mie... Îți mai amintești cum adunam nucile din grădină? Sau pânzele de brumă dimineața când mergeam spre școală? Unde au rămas toate acestea? Cum de am ajuns să cunosc toamna doar de la geam și să ignor adevăratul ei farmec? Odată am recitit o carte în care am găsit o frunză roșiatică, tivită pe margini cu ruginiu, uscată între foi... Atunci a început să se scrie singură o scrisoare. O scrisoare tomnatică și atât de tristă... Și totuși ce armonie cromatică e în fiecare peisaj de alei sau străzi străjuite de copaci și frunze așternute la picioarele noastre...
toamna m-a luat aproape pe nepregătite. Parcă ar fi răsărit din senin. Așa dintr-o dată mi-a înghețat nasul dimineața în timp ce mergeam grăbită pe străzile furnicare. Așa am văzut că, de fapt, galbenul auriu luase locul verdelui frumos. Și-am început să plâng. Știi... verdele e culoarea mea preferată. Mă umple de optimism și de putere. Gândurile tot verzi îmi sunt. Adesea, nu întotdeauna. Auriul acela m-a derutat. Apoi mi-am adus aminte de mama și de strugurii negri de acasă. Eu și toamna avem o relație de prietenie sobră, distantă și politicoasă. Dar ea știe că n-o plac. Și poate că nici nu-i pasă prea tare. E mai preocupată de părul ei roșu despletit și de cerceii de aramă pe care și-i pune migălos în urechi. Și poate că e frumoasă, dar, știi tu, dacă nu-i verde... degeaba. Acest octombrie nevrotic mă face să sufăr. Răceala m-a copleșit încă din primele zile friguroase, iar depărtarea de adevărata toamnă, cea din Basarabia mea dragă, mă face să fiu un pic nervoasă. Ah, da! Îmi place totuși ceva - crizantemele galbene, roșii, portocalii, albe pe care le sădește mama în grădină. Când nu suntem acasă, vorbește cu ele și le spune tot felul de lucruri pe care, în mod normal, ni le-ar spune nouă. Știu că-i este dor. Și mie... Îți mai amintești cum adunam nucile din grădină? Sau pânzele de brumă dimineața când mergeam spre școală? Unde au rămas toate acestea? Cum de am ajuns să cunosc toamna doar de la geam și să ignor adevăratul ei farmec? Odată am recitit o carte în care am găsit o frunză roșiatică, tivită pe margini cu ruginiu, uscată între foi... Atunci a început să se scrie singură o scrisoare. O scrisoare tomnatică și atât de tristă... Și totuși ce armonie cromatică e în fiecare peisaj de alei sau străzi străjuite de copaci și frunze așternute la picioarele noastre...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Eu iubesc toamna. Sau poate ca nu o iubesc. Eu simt toamna Lulu. E cea mai acuta senzatie pe care o pot avea. Toamna imi acutizeaza simturile, trairile.
RăspundețiȘtergereVine toamna ... Sau nu ... A venit toamna! In aparenta nimic neobisnuit. Viata isi urmeaza cursul ei si nimic nu pare sa ne tulbure trecerea.
Ne vom trezi in fiecare dimineatza cum am facut-o si pana acum. Intunericul se lasa din ce in ce mai devreme. Ne vom reintoarce acasa in amurg .. plonjand parca direct in noapte ... ramanandu-ne, cel putin la nivel de perceptie, din ce in ce mai putin timp pentru noi si pentru cei din jurul nostru.
Vom descuia usa casei cu aceleasi gesturi, vom pasi in Universul plin de liniste, acea liniste pe care numai acasa o poti gasi. Ne vom surprinde inca agatati in lumea din care tocmai am venit, din strada in care luasem cu noi scene, oameni si intamplari, in care rejucam scenele zilei fie aievea fie dupa un alt scenariu in care ele se modifica dupa dorinte ori dupa temeri.
Curgem .. asemeni timpului. Niciodata constienti de finitatea vietii. Ne trecem ... ca si cum timpul e ceva asemeni aerului, inepuizabil. Ne trecem cu sentimentul nemuririi.
Curgem catre eternul maine. Mainele in care vor fi mai buni, mai impliniti, in care ne vom alina dorul de cei dragi, in care vom deschide usa casei parintesti pentru a spune dupa nu stiu cat timp saru` mana mama, saru` mana tata, in care vom avea timp pentru a-l intreba pe cel de langa noi ce il framanta, mainele acela .. eternul maine ... pe care il impingem mereu inainte.
Opreste pentru o secunda timpul ... o secunda in care sa iti pui o intrebare. Daca pentru mine nu mai exista nici un maine?
Toamna îmi aduce aminte că viața e scurtă și că mâine poate fi un nou mâine, dar, totodată un sfârșit dureros. E întruchiparea vieții și a morții, a începurilor și sfârșiturilor... Aș vrea să opresc timpul măcar o secundă, dar el vrea să stea în loc?!
RăspundețiȘtergere