„Stimați delegați și oaspeți ai Congresului!
Salvați Basarabia! Salutul meu ar putea fi rezumat la această singură frază.
Dar ar mai fi câteva. După avaria de la Cernobîl, în zonă au fost atestați
șerpi cu două cozi și bielaruși care vorbesc, gândesc și simt rusește. Pornind
de aici, aș îndrăzni să cred că poluarea spirituală este cu mult mai
periculoasă decât cea a mediului. Pentru că dacă unui șarpe mutant, spre
exemplu, i se poate înlătura, printr-o operație reușită coada care prisosește,
n-am auzit încă să existe cineva care să facă operații la suflet.
La Chișinău e atacat însuși sufletul nostru: limba,
istoria, identitatea, buna cuviință. Limba este cartea de căpătâi a unui popor.
Dacă intră în ea diletanți, e ca și cum ar pătrunde un croitor în burta unui om
ce urmează a fi operat și care poate coase plămânul de stomac, cu sentimentul
că și-a făcut datoria.
Tot acolo e scoasă din învățământ istoria românilor,
niște indivizi crezând că dacă un elev, un student, un cetățean nu-și va iubi
cultura, istoria, limba poporului de care aparține, le va iubi cu mai mult sârg
pe cele ale altor popoare.Salvați Basarabia! Și o puteți salva,
internaționalisând problema ei.” – astfel și-a
început discursul în cadrul unui Congres internațional în anul 2003 distinsul
ziarist Nicolae Dabija. „Salvați
Basarabia”. Îndemnul de mai sus pare a fi ceva mai mult decât un îndemn,
sună a disperare și a rugăminte sugrumată.
De-aș fi fost eu
la acea tribună, n-aș fi adăugat nimic și nici n-aș fi scos nimic din discursul
respectiv. Recitind zilele acestea textul cu pricina, m-am întrebat totuși,
câte s-au schimbat din anul 2003, anul când au fost rostite aceste cuvinte? A
fost internaționalizată problema Basarabiei, am devenit mai conștienți că dacă ne-am
pierde limba am deveni o gloată care nu și-ar putea defini identitatea?
Conștientizăm cu adevărat valoarea spirituală și rolul pe care îl deține limba
în definirea unui popor?
În urma
evenimentelor din aprilie 2009 am crezut, naiva de mine (!) că, odată cu
venirea AIE la putere, va fi schimbat articolul 13 din Constituția Republicii
Moldova și va fi instituită o politică lingvistică normală, înlocuind-o pe cea
expirată, sovietică, rușinoasă. Mai mult decât atât, am crezut că noua
conducere va depune eforturi considerabile, inițiind o campanie socială de
conștientizare a societății, izvorâtă din necesitatea de a ne cunoaște și a ne
iubi limba, istoria, identitatea. După cum spuneam, naiva de mine a crezut că
lupul și-a schimbat părul și că, în sfârșit, revenind cu drag acasă, voi auzi
pe străzile Chișinăului din ce în ce mai mult limba română, iar limba rusă își
va (re)căpăta statutul normal de limba minoritară, nu de limbă care să exprime
și să consolideze „prietenia popoarelor”. Lucrurile, după cum știți n-au fost
deloc așa, iar noi, la 31 august, am sărbătorit a 20 oară „limba noastră”,
sintagmă ce permite moldoveanului să sărbătorească și chineza dacă o consideră
limba sa.
A polemiza
astăzi asupra subiectului limbă și identitate românească în Republica Moldova e
o acțiune atât de obișnuită încât mi se pare aproape incredibil că suntem
într-o stare atât de deplorabilă în ceea ce privește politica lingvistică a
statului.
Să vorbești
despre limba română ca și cum ai trata o problemă importantă înseamnă să
scormonești un subiect sensibil, controversat care provoacă mari dureri de cap!
Adepții „linghii moldovenești”, așa zișii patrioți care promovează
moldovenismul pe toate gardurile Basarabiei au alergie numai când rostești
cuvântul limba română. Igor Dodon,
distins membru al Partidului Comunist, promovează „valorile moldovenești” prin
campania „Iubesc Moldova” și prin valori mă refer la limbă, istorie, cultură,
folosindu-se cu nerușinare fără margini de imaginea domnitorului Ștefan cel
Mare. Ambiția acestuia este să reușească ce n-a reușit să facă Stalin – să
legitimeze limba moldovenească, făcându-ne pe noi toți, locuitorii spațiului
dintre Prut și Nistru, să credem că vorbim o limbă diferită de limba română și
că suntem un popor, o națiune diferită de „țiganii romîni”. Scriu intenționat
„romîn” și nu român pentru că, se pare, e o nouă modalitate de a-i jigni pe
locuitorii statului român, schilodindu-le numele și aruncând cu pietre în ei
numai de dragul limbii moldovenești.
Cu toate
acestea, Dodon, Voronin, Lupu și chiar Stati, cu toții știu că, în realitate,
limba moldovenească nu există, iar strategiile lor de a promova o limbă
inventată de Stalin acum câteva decenii bune, nu ne demonstrează decât că nu au
alte arme și alte argumente să ne determine să nu ne mai considerăm români și
să știm că limba noastră maternă poartă numele de limba română. Dar în viziunea
acestora noi vorbim moldoveneasca și tocika!
Eu cred așa –
dacă limba lui Eminescu n-a dispărut din Basarabia când a fost deportată în
Siberiile de gheață și nici când a fost executată sălbatic odată cu profesorii
ce-o predau, ea nu va dispărea nici acum, nici astăzi când nimeni nu ne mai pune
baioneta la tâmplă să recunoaștem o minciună. A lupta pentru recăpătarea
prestigiului limbii noastre materne poate însemna și o luptă împotriva limbii
ruse. Limba cotropitorului a fost suficient stăpână la noi acasă și e timpul să
(re)devină o limbă minoritară.
Nu e ușor după
atâția ani de minciuni și delăsare din partea noastră, să vorbim fără cuvinte
împrumutate de la „frații mai mari”, să nu mai avem accentul ușor rusificat. Nu
e ușor să reeduci o societate al cărei nivel de cultură este foarte jos și
căreia, din cauza sărăciei și nu numai, îi pasă mai mult de ceea ce va mânca
sau cu ce se va îmbrăca decât de cultura comunicării. E nevoie în primul rând
de o legislație lingvistică strictă, care să interzică utilizarea pe scară
largă a limbii ruse în detrimetrul limbii naționale doar pentru că avem etnici
ruși sau ucraineni sau găgăuzi în țara noastră. Aceeași legislație lingvistică
ar trebui să protejeze drepturile minoritare, dar să nu le uite pe cele ale
etniei majoritare. E nevoie de voință și de mândrie națională, de mândria de a
fi român și a vorbi o limbă latină. A tolera nerușinarea unei minorități
care-și impune limba și năravurile etniei majoritare este ca și cum le-am
permite să ne plesnească zi de zi o palmă peste obraz, iar noi, ca niște
creștini adevărați, să li-l întoarcem și pe celălalt.
A-ți iubi limba
și identitatea nu înseamnă neapărat să fii xenofob sau rasist. E dreptul și
obligația noastră să apărăm onoarea limbii și să nu lăsăm pe nimeni, inclusiv
pe noi, să-i schilodească numele sau ființa. Am văzut cândva o fotografie care
înfățișa o inscripție pe un bloc „Pobedil, idi damoi, Vanea!” (ai biruit,
pleacă acasă, Vanea!). Astăzi nu pot să nu mă gândesc la aceste cuvinte, iar
concluzia cred că o intuiește fiecare dintre noi încât nici nu are rost să
insist asupra acestot cuvinte de aur...
Pentru concursul Limba română în Basarabia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu