Valsul de adio...

„Politica e cel mai neesențial și mai lipsit de valoare element al vieții. Politica e spuma murdară a râului, în timp ce viața propriu-zisă a râului se desfășoară mult mai adânc.”

„Ce-i împinge pe acești oameni spre asemenea jalnice activități? Răutatea? Desigur, dar și dorința de ordine. Căci năzuința spre ordine urmărește transformarea universului uman într-un imperiu anorganic, în care totul merge și în care totul funcționează, în care totul e subordonat unor reguli superioare individului. Năzuința spre ordine e totodată năzuința spre moarte, căci viața e o încălcare permanentă a ordinii. Sau invers: se poate spune că năzuința spre ordine e un alibi onorabil cu care ura față de oameni își motivează și își justifică ticăloșiile.”

Eu personal îl consider pe Milan Kundera cel mai reprezentativ scriitor est-european al „cortinei de fier”. Publicat la începutul anilor ’70, romanul Valsul de adio este romanul unui exilat politic în propria țară, exilat prin trăirile, gândurile și suferințele căruia găsim problematica dureroasă a unei societăți afectate, alienate de comunism, de intervenția sovietică și de un crud totalitarism.

A spune adio țării tale, căutând liniștea în altă țară pentru că la tine acasă ești un proscris, înseamnă de fapt a pierde mai mult decât aveai. Personajul principal, prizonier politic, își dorește să plece din Cehoslovacia crezând că imigrând va găsi o altă patrie, dar mai ales liniștea sufletească. Luându-și adio de la patria care l-a renegat, toată tristețea, amărăciunea și luciditatea îi invadează ființa.

„La intervale rare, istoria supune umanitatea la încercări...”

Romanul este un amestec perfect de iubiri frivole, ură, durere, vinovăție chinuitoare, răspundere, minciuni, întrebări și răspunsuri cu privire la condiția umană.

Lectura cărții a durat pe parcursul călătoriei cu trenul de la București la Suceava. Am citit cu sufletul ghemuit, strâns, palpitând de emoții, cu palmele transpirate, cu ochii măriți de așteptare, nerăbdare de a întoarce pagina, cu gândul la eventualele răspunsuri. O senzație foarte ciudată m-a încercat întotdeauna. Factura estică a lui Kundera s-a făcut simțită în orice silabă a textului. Am revăzut printre file o lume straniu de cunoscută, o lume bântuită încă de teama totalitarismului, de dorința de a gândi liber, o societatea lipsită de vehemență și încrâncenare. Încă o dată mi s-a confirmat faptul că de departe comunismul a fost cea mai mare crimă a omenirii...

P.S. Mulțumesc încă o dată omului minunat care mi-a dăruit această carte!

Vă recomand „Identitatea” de Milan Kundera

Cartea a poposit în mâinile mele într-un moment cum nu se poate mai nimerit. Sfârșit de sesiune, relaxare, somn dimineața cu o ora mai mult decât de obicei și cu o carte pe noptieră. Milan Kundera e genial. Cel puțin pentru mine. Scrie frumos, simplu, încet, iar cuvintele nu ies cu una cu două din mintea și sufletul omului. O carte subțire cu 150 de pagini la finalul căreia mi-a părut nespus de rău că nu mai sunt încă 150 de pagini. Subiectul e genial. Viața unui cuplu intră în declin din momentul în care, din senin, femeia, Chantal, începe să sufere din cauza că „bărbații nu mai întoc capul după ea” (!). Iubitul ei suferă enorm, începând să-i trimită scrisori anonime care par a veni din partea unui admirator... Restul citiți voi :)

Am trecut de vârsta adolescenței când scriam prin agende citate, cuvinte frumoase de prin cărți. Dar Kundera te copleșește prin felul simplu și inedit de a scrie încât tot am adăugat niște rânduri în vechile agende. Câteva le împărtășesc aici, cu voi, recomandându-vă să citiți cartea.

„Ne putem reproșa un gest, un cuvânt rostit; nu și un sentiment, pentru că pur și simplu nu avem asupra lui nici o putere.”

„Sinuciderea ar o trădare, un refuz de a aștepta, pierderea răbdării...”

„Nu m-am temut niciodată de moarte. Acum, da, mă tem. Nu pot scăpa de gândul că și după moarte rămâi viu. Că a fi mort înseamnă a trăi un coșmar nesfârșit.”

„Dacă ești lovit de ura celorlalți, dacă ești acuzat, sfâșiat de gloată, te poți aștepta la două reacții din partea celor care te cunosc: unii se vor alătura gloatei, ceilalți, dicreți, se vor preface că nu știu nimic, că nu au auzit nimic, încât ai putea continua să-i întâlnești și să vorbești cu ei. Această a două categorie, discertă, delicată, o formează prietenii.”

O nouă modalitate de a citi...

Găsesc astăzi dimineață în cutia poștală un fluturaș cu o reclamă foarte interesantă. „Nu ai timp să citești? Crezi că timpul este împotriva ta? Alungă problema timpului făcând din el un aliat! Acum poți „citi” chiar și cu ochii închiși. ascultă-ți cartea preferată în orice moment...” Locuiesc la etajul al patrulea și până am urcat, am avut timp să trec prin toate stările posibile, indignare, repulsie, neputință...Adică, vreau să înțeleg! Avem timp să mergem prin tot felul de cluburi unde ascultăm muzică infectă, avem timp să jucăm pe calculator tot felul de jocuri idioate (aici mă simt vinovată căci și eu pierd suficient timp cu asemenea jocuri), dar, bieții de noi nu mai avem timp să citim! Le cumpărăm deja copiilor audiobook-uri ca să economisim timp! Sincer nu mi se pare o soluție, mai degrabă o orare. Ascultând cărțile mai simțim oare aceeași apropiere față de carte, plăcerea de a simți între degete filele îngălbenite, sau poate noi, mirosind încă a tipografie? În lumea de astăzi, a vitezei, a informației și a tehnologiei, dacă nu suntem atenți, riscăm să devenim fără să ne dăm seama victime ale obiectivelor altora, subjugați de tehnologie, pierzând din vedere lucrurile cu adevărat importante pentru noi. Eu citesc cu plăcere orice carte care-mi trezește interesul, de care aud că impresionează, recitesc cu emoție în fiecare vară cărțile copilăriei mele, descoperind mereu și mereu multe lucruri pe care nu le-am observat și care îmi sugerează cum să fiu mai bună, cum să-mi fac viața mai plăcută. Oare aceleași sentimente să le simțim și când „citim” audiobook-uri? Eu sincer mă îndoiesc și nici nu sunt tentată să încerc! Dar cu siguranță nu voi cumpăra niciodată așa ceva nici pentru mine, nici pentru copii mei.