„Politica e cel mai neesențial și mai lipsit de valoare element al vieții. Politica e spuma murdară a râului, în timp ce viața propriu-zisă a râului se desfășoară mult mai adânc.”
„Ce-i împinge pe acești oameni spre asemenea jalnice activități? Răutatea? Desigur, dar și dorința de ordine. Căci năzuința spre ordine urmărește transformarea universului uman într-un imperiu anorganic, în care totul merge și în care totul funcționează, în care totul e subordonat unor reguli superioare individului. Năzuința spre ordine e totodată năzuința spre moarte, căci viața e o încălcare permanentă a ordinii. Sau invers: se poate spune că năzuința spre ordine e un alibi onorabil cu care ura față de oameni își motivează și își justifică ticăloșiile.”
Eu personal îl consider pe Milan Kundera cel mai reprezentativ scriitor est-european al „cortinei de fier”. Publicat la începutul anilor ’70, romanul Valsul de adio este romanul unui exilat politic în propria țară, exilat prin trăirile, gândurile și suferințele căruia găsim problematica dureroasă a unei societăți afectate, alienate de comunism, de intervenția sovietică și de un crud totalitarism.
A spune adio țării tale, căutând liniștea în altă țară pentru că la tine acasă ești un proscris, înseamnă de fapt a pierde mai mult decât aveai. Personajul principal, prizonier politic, își dorește să plece din Cehoslovacia crezând că imigrând va găsi o altă patrie, dar mai ales liniștea sufletească. Luându-și adio de la patria care l-a renegat, toată tristețea, amărăciunea și luciditatea îi invadează ființa.
„La intervale rare, istoria supune umanitatea la încercări...”
Romanul este un amestec perfect de iubiri frivole, ură, durere, vinovăție chinuitoare, răspundere, minciuni, întrebări și răspunsuri cu privire la condiția umană.
Lectura cărții a durat pe parcursul călătoriei cu trenul de la București la Suceava. Am citit cu sufletul ghemuit, strâns, palpitând de emoții, cu palmele transpirate, cu ochii măriți de așteptare, nerăbdare de a întoarce pagina, cu gândul la eventualele răspunsuri. O senzație foarte ciudată m-a încercat întotdeauna. Factura estică a lui Kundera s-a făcut simțită în orice silabă a textului. Am revăzut printre file o lume straniu de cunoscută, o lume bântuită încă de teama totalitarismului, de dorința de a gândi liber, o societatea lipsită de vehemență și încrâncenare. Încă o dată mi s-a confirmat faptul că de departe comunismul a fost cea mai mare crimă a omenirii...
P.S. Mulțumesc încă o dată omului minunat care mi-a dăruit această carte!


