Argumente pro și contra întoarcerii în Republica Moldova

            În ultimul timp m-au întrebat mai multe persoane (prieteni, colegi, rude) dacă mă întorc înapoi în Moldova. Îi întreb prima dată la ce anume se referă: să vin în vizită sau să mă întorc definitiv acasă? Evident, spre nefericirea mea, a doua variantă e cea vizată. Primul meu răspuns e NU. Unii rămân consternați de promptitudinea mea, de aversiunea cuvintelor mele. Da, nu am de gând să mă întorc să locuiesc în Republica Moldova. Mă întorc mereu cu drag la locurile unde am copilărit, căsuța de pe malul Prutului, sătucul înecat în verdeață, familia dragă, amintirile toate acestea îmi sunt nespus de dragi. Dar doar atât. Dorința de a fi alături de oamenii pe care îi iubesc și pentru care mi-aș da și viața, mi-aș sacrifica cariera ar fi argumentul forte în  favoarea întoarcerii în Republica Moldova.

            De ce m-aș întoarce? Ce-mi poate oferi o țară care nu-și iubește proprii cetățeni? Sau, să fiu mai explicită – cum și de ce aș putea fi motivată să mă întorc dincolo de Prut unde nu există posibilitatea, nici măcar șansa de a duce o viață decentă. A trăi normal în Moldova presupune ori a avea pe cineva în Italia care să trimită lunar bani pentru întreținere, ori să ai un serviciu extrem de bine plătit, lucru foarte rar întâlnit. Nu vreau să trăiesc umilită de o conducere care se gândește la orice altceva numai nu la cetățenii săi. Nu vreau să fiu profesor cum a fost mama mai bine de 30 de ani. Astăzi are o pensie mizerabilă de 550 lei. Știți oare cîte generații de copii a învățat și povățuit în viață?

            Da, mi s-a întâmplat să mi se spună că doar critic și nu fac nimic. E posibil să fie adevărat, nu neg. Problema e că nu mă simt „atrasă” să fac concret pentru că sunt una, iar noi știm cu toții că nu o rândunică face primăvara. În plus, am motivele mele personale, care țin strict de mine. Am plecat din Moldova la 15 ani. Practic, personalitatea mea, iar eu ca persoană m-am maturizat într-un alt mediu. Am studiat (și încă studiez) în România și indiferent cât mi-ați spune mulți dintre voi că nu sunt mari diferențele dintre sistemele de învățămând dintre cele două țări, vă spun eu că există o diferență. Pe alocuri extrem de vizibilă, alteori abia perceptibil. Depinde din ce perspectivă privești. Spun acest lucru în cunoștință de cauză, atât ca absolventă de liceu, de facultate, masterat și (cu mila lui Dumnezeu) de doctorat la anul. Dar și din perspectiva celui implicat direct în învățământ deoarece am lucrat în mediul universitar. M-am format ca persoană aici, în România, m-am „ancorat” suficient de bine în societate încât să nu-mi doresc să mă întorc la ceva mai rău decât atât. Știu, e posibil să mă criticați, să mă judecați pentru ceea ce am ales. E posibil să aveți dreptate atunci când veți considera că am abandonat lupta atunci când mai puteam lupta. Însă eu știu că am dreptate. Dacă aș fi avut șansa să studiez în Republica Moldova fără să trăiesc atât eu cât și părinții mei cu teama că nu voi avea de unde să iau bani pentru contractul de studii, aș fi rămas acasă, aș fi mers la liceul din Cantemir probabil, iar acum aș fi fost profesor sau traducător undeva prin Moldova. Dar nu, nu am avut această șansă deoarece la noi tinerilor li se taie aripile încă înainte de a încerca să zboare.

            Da, sunt egoistă pentru că vreau să le ofer copiilor mei ceea ce părinții mei, fără vina lor, n-au putut să-mi ofere mie și fraților mei. Nu spun că în România curge lapte și miere. Nicăieri nu e raiul pe pământ. Oriunde ai trăi tot trebuie să muncești. Diferența e că în Moldova muncești degeaba, iar în țările civilizate muncești (în mare parte) pentru tine. România e patria mea. Aici m-am simțit acasă întotdeauna. Părinții și frații îmi sunt cel mai de preț lucru care rămâne dincolo de Prut. Și locurile copilăriei. Sper totuși că cei care au rămas acolo să reușească ei să schimbe ceva. Mă voi pleca în fața lor.

Incursiune prin copilărie

            Dacă tot a fost (și încă este) vacanță, iar spiritul sărbătorilor de iarnă ne-a intrat în suflet, fără să vreau într-o seară împreună cu frații și niște prieteni veniți în vizită am început să depănăm amintiri. Și nu orice fel de amintiri, ci anume cele din copilărie. Evident, nu voi putea niciodată concura cu marele Creangă, dar seara târziu, înainte de a adormi, mintea parcă mi se răzvrătea. Ce deosebită e copilăria în ziua de astăzi față de cea de ieri. Generația mea nu a beneficiat de messenger sau odnoklassniki, dar în schimb aveam timp să vorbim cu prietenii și să socializăm direct nu prin intermediul internetului. Ne jucam de-a războiul, de-a rațele și vântătorul, țurca, etc. dar nu știam ce e acela counter strike sau playstation.

            Aveam jocurile și regulile noastre. Serile erau lungi, ne adunam cu „haita” pe la porți și chicoteam, ne jucam, vorbeam. Astăzi stăm pe messenger, pe hi5 și facebook, ne căutăm jumătatea sau postăm fotografii, așteptând like-uri și comentarii apreciative. Pe vremuri așteptam cu nerăbdare orice ocazie să jucăm băsmăluța și Adevăr sau Provocare când aveam ocazia să mai furăm câte un sărut de la băieți sau fete (după caz).

Ne uitam la Cip și Dale, la Nu pogadi, Sailor Moon, Leopold și era o adevărată plăcere. Astăzi copiii se uită la Pokemon și la desene animate cu personaje hidoase, pătrățoase, liniare și războinice. Filmele copilăriei noastre au fost cu Nikulin, Maria Mirabela, Oache, Licurici sau Motanul Dănilă, iar când creșteam ceva mai mari ne uitam la Caracatița, Dallas sau printe degete la Twin Peaks. Astăzi idealul copiilor e să fie omul păianjen, robot sau Iron Man.

            Nu aveam calculatoare, dar eram fericiți așa „ignoranți”. Astăzi, dacă ajungi pe la 12-13 ani și nu ai calculator se declanșează un adevărat război în familie cu „mami” și „tati”. Sexul și relațiile erau subiecte care provocau rușine și roșeam îngrozitor, iar la orele de biologie când treceam temele despre reproducerea la mamifere și auzeam despre organe sexuale nici nu mai ridicam mâna să răspundem. Astăzi, copilul unor amici în vârstă de 4 ani își întreabă părinții dacă vulpile se dezbracă de blăniță când fac sex așa ca oamenii.

             Mi-aduc aminte cum mâncam merele și caisele de verzi și ajungeam la spital cu intoxicație alimentară. A doua zi însă reveneam la vechile năravuri. Colindam satul de-a lungul și de-a latul cu bicicletele fraților mai mari, rupându-le spițele și ajungând seara acasă plini de zgârieturi. Nu ne plângeam niciodată că am înghețat prea tare la săniuș sau că ne-am zgâriat prea adânc. Jocul mergea mai departe, fără fițe. N-am murit niciodată când ne îmbrățișam cu toți câinii sau mâțele satului și nu ne spălam pe mâini. N-am murit nici când furam mazărea de pe câmpurile stropite împotriva dăunătorilor sau când ne fugăreau pe câmpuri paznicii livezilor unde mergeam să furăm prune, mere sau piersici. Din când în când ajutam și bătrânii aducându-le câte o căldare de apă sau pe bătrânele care ne chemau să le punem ața în urechile acului. În schimb mai primeam câte  o mână de cireșe sau de nuci drept răsplată. E drept, așteptam până aceștia intrau în casă și noi invadam copacii cu mere sau cireșe, înfruptându-ne din ele pe îndelete.

            Câte ar mai fi încă de povestit! Îmi aduc aminte de bălăceala în iazurile satului sau pe malul Prutului de unde veneam murdari de nămol cu hainele ude și arși de soare. Undeva prin podul casei s-ar putea să mai găsesc „marea colecție” de „nakleiki” cu Angelino sau de la Bombimbom. Noi nu am știut ce-i aceea Coca Cola sau Sprite, dar eram înnebuniți după sucul Yupi la plic pe care îl „preparam” acasă. Nu ne păsa că era plin de E-uri (nici nu știam de existența lor). Nici nu știam de existența chips-urilor, dar rodeam semințe ca niște hârciogi, lăsând la scaunele de la porți grămăjoare de coji. A doua zi trebui să fim gospodine și gospodari să le măturăm.

            N-aș vrea să spun că astăzi copiii nu mai au copilărie pentru că ar putea fi greșit să afirm așa ceva. Doar că e atât e diferită și poate mult prea robotizată și invadată de calculator și messenger. Noi, și aici mă refer la cei născuți prin anii 80, am avut o altă copilărie, mai duioasă, mai inocentă așa cum ar trebui să fie. Dacă acum generația Pokemon e atât de monopolizată de internet și prea puțin interesată de biblioteci și jocuri prin colbul străzilor, oare cum vor fi generațiile de peste 10 sau 20 de ani?

            Mă apucă nostalgia după așa vremi și mi-aș dori ca și copiii mei să aibă o copilărie ca a mea – fără griji, marcată de cărțile cu povești sau legende, de jocuri pe străzile pline praf ale satului, de săniuș sau furatul cireșelor. Cu toate lipsurile tehnologiei cred că am fost mai fericiți decât copiii din ziua de astăzi.

Iernile dragi ale copilăriei...

Mi-aduc aminte de cărțile poștale din copilăria mea. În ele era zugrăvită o iarnă de poveste, cu troiene mari, căsuțe îngropate în nămeți, cu geamuri luminate de un opaiț și brăduți verzi, împodobiți. Le priveam fascinată, iar atunci când trăgeam sania grea după mine îmi imaginam că eram undeva la Polul Nord, iar undeva după deal se putea vedea aurora boreală. Imaginația mea de copil îmi sugera că ea poate fi văzută și de la noi, doar că de după deal unde eu nu aveam voie să merg. Adesea furam cel mai frumos morcov din beci ca să-i ofer un nas pe cinste omului de zăpadă din curte. Îi ofeream și fularul meu gros, îl împodobeam ca pe un brad de Crăciun pentru că atunci când îl priveam fascinată aveam impresia că om de zăpadă mai frumos decât al meu nu există!

            Și ce ierni geroase erau pe atunci! Nu era zi în care să nu ieșim la săniuș, să ne batem cu zăpadă și să simțim că suntem copii. Înghețați și fericiți ne întorceam din „peregrinările” noastre de-a lungul și de-a latul satului în încercarea noastră de a găsi cea mai bună vale de unde să ne avântăm „în goana” saniei. Acasă mama ne aștepta cu plăcinte calde de dovleac sau cu brânză și tot frigul strâns în mădulare dispărea când ne lipeam de soba caldă în care trosneau lemnele uscate. Cea mai nefericită perioadă din iarnă era atunci când eram răciți sau când (vai!) se topea zăpada dintr-un exces de căldură al naturii aproape de nepermis pentru noi!

            În preajma Crăciunului pe geamul din bucătărie era mereu înflorită o floare – Crăciunelul. Firavă, cu flori roșiatice, trona măreață, sfidând parcă gerul cumplit de afară. Câteodată se auzeau glasuri înghețate de copii colindând prin sat. Se întuneca devreme și priveam cu tristețe când soarele apunea, luând din timpul nostru petrecut afară. Atunci ne ghemuiam lângă sobă cu vreo carte în brațe, citindu-l pe Guguță și râzând copleșiți de căldura sobiței și de plăcutele povestioare. Ce putea fi mai frumos pentru noi, copiii? Nu cunoșteam greutățile vremurilor, nu aveam grija banilor, lăsând această povară pe umerii părinților, noi simțind din tot sufletul bucuria iernii și a sărbătorilor ei.

            Acea perioadă, a copilăriei nevinovate, a fost pentru mine cea mai fericită perioadă a vieții. O știam pe mama preocupată de plăcintele aburinde, iar pe tata îl găseam mereu pe afară, meșterind câte ceva, curățând zăpada din curte, dând nutreț văcuțelor sau aducând apă de la fântână. Fără acestea iernile probabil n-ar fi fost la fel de frumoase, n-ar fi fost la fel de calde și pline de bucurie sufletească atunci când întâlneam noul an, ciocnind șampanie și delectându-ne cu sarmalele mamei. Atunci apărea tata, dându-ne să gustăm puțin din vinul nou, negru și spumos. Acele colinde dragi mi-au marcat copilăria, m-au învățat să-i iubesc pe cei apropiați mie, să iubesc iernile grele.

            O nouă iarnă a venit. Zăpada e la fel de albă, florile de gheață sunt pictate cu aceeași măiestrie pe geamurile bucătăriei. Și totuși lipsește ceva... omul de zăpadă nu mai are nas și nici fular. Sania a ruginit, iar noi am devenit oameni mari, pierzând iremediabil copilăria, fiind copleșiți de grijile cotidiene. Mi-aș dori ca măcar pentru o zi să fiu aceeași fetiță slăbuță, târând sania grea după ea, înghețând pe marginea derdelușului, rupând țurțurii de gheață de pe marginea streșinei și făurind cu mânuțele înroșite de ger frumosul meu om de zăpadă, cu morcov în loc de nas și încălzit cu fularul meu roșu...

           Mă apucă jalea numai când mă gândesc că anul acesta Crăciunul nu-l voi întâlni acasă, în Basarabia. Mi-e atât de dor de copilăria mea! Mai dor decât mi-a fost oricând altă dată. Moșule, îmi poți aduce în dar clipele minunate din trecut?

Problema limbii române în Basarabia

Problema limbii în Republica Moldova este una care mă roade. Mă preocupă zi de zi. Intens. Mereu caut răpunsuri şi oricâte mi-aş oferi, niciodată nu sunt suficient de solide pentru a-mi explica normal şi corect această problemă. Literatura citită în acest domeniu cred că mai mult mă impulsionează să găsesc nu răspunsuri, ci soluţii, nu scuze, ci învinuiri. Pe de altă parte, a vorbi şi, în general faptul de a genera o astfel de discuţie, înseamnă a pune nu jar pe foc, ci benzină. Iar faptul că oamenii vorbesc despre situaţia limbii române, despre relaţiile acesteia cu limba rusă, ne demonstrează încă o dată că problema este una sensibilă, controversată şi, mai ales, actuală. Mai pe ţărăneşte - ca o bubă dureroasă care nu-ţi dă pace.

Poate că unii dintre voi vor fi miraţi de următoarea afirmaţie, dar aşa şi este – monolingvismul este o excepţie, plurilingvismul o normalitate. Acest lucru e valabil pentru toată lumea, iar Republica Moldova nu face excepţie. Desigur, situaţiile sunt întotdeauna diferite şi particulare. Problema e alta – moldovenii noştri nu vorbesc corect nici româna, nici rusa. Pentru a fi bilingv în adevăratul sens al cuvântului, mai întâi de toate trebuie să vorbeşti calitativ limba maternă. Altfel spus – un monolingvism bun este prima condiţie a plurilingvismului. Mă întreb, deţinem noi aşa ceva? Vorbim perfect (sau, mă rog, bine) limba română încât să ne pretindem bilingvi? A fi bilingv nu înseamnă a şti să saluţi în limba rusă, să fredonezi câteva versuri din melodiile lui Kirkorov sau să vorbeşti cu „paţan”, „holodinlic” şi „tacikă”. Dar noi ne dăm mari! Ne unflăm în pene şi ne rotim ca păunii să ne vadă toţi prostia. Că doar e arătoasă, nu?

Vreau să mă înţelegeţi corect – uneori, într-o exprimare argotică, aceste cuvinte dau expresivitate mesajului pe care vrem să-l transmitem. Uneori, în cercul de prieteni dorim să ne simţim liberi şi să mai utilizăm un cuvânt două. Poate că e normal. Poate nu. Oricum, atâta timp cât în Republica Moldova standurile de ziare vor fi ticsite cu reviste şi ziare ruseşti, atâta timp cât avem Pervîi Kanal, dar nu şi TVR sau atâta timp cât Russkoe Radio, Avto Radio, Golos Rossii şi Evropa Plus (şi încă mai sunt multe!) vor răsuna în casele noastre, intoxicându-ne cu o altă limbă, o altă cultură şi o altă mentalitate care nu ne aparţin, nici nu avem vreo şansă să vorbim corect româneşte. Nu spun că în Republica Moldova nu există oameni care o vorbesc frumos, cu drag. Dar, raportat la numărul de cetăţeni, acest număr este mult prea mic ca să nu ne facem griji.

Zilele trecute la nişte prieteni basarabeni, stabiliţi în Suceava, le venise un unchi în vizită. Printre noi se afla şi un român de aici, din Suceava. Discuţia decurgea normal, vesel, iar la un moment dat au început părerile despre economia mondială, despre puterile armate etc. Unchiul povesteşte că în „Kitai” oamenii muncesc mult. Suceveanul nu înţelege unde, iar unchiul îi răspunde firesc şi oarecum deranjat (nu ai înţeles ce am spus?) „în China”. Acum mă întreb altceva – de ce alegem să folosim un cuvânt într-o altă limbă din moment ce îl cunoaştem foarte bine în limba maternă? Aş înţelege acest comportament lingvistic atunci când pur şi simplu în limba ta acest cuvânt nu există sau, se mai întâmplă, nu-l cunoşti.

Aşa se transformă limba română din Basarabia într-o limbă hibridă, deranjantă la auz. Aşa „mor” limbile.  O limbă nu dispare pentru că a murit, aşa dintr-o dată, toată comunitatea care o vorbea, ci pentru că indivizii renunţă la propria limbă pentru a utiliza alta mai valoroasă, mai prestigioasă. Aşa susţin specialiştii. Eu cred că astăzi românii din Basarabia renunţă la propria limbă (sau o schimonosesc) din proprie înţiativă. Au trecut anii când ni se puneau baionetele la tâmplă pentru că vorbeam româneşte. Şi, din păcate, astăzi mai mult ca niciodată, limba noastră e în pericol.

Dacă vreţi un exemplu, uitaţi-vă la găgăuzi. Câţi dintre ei mai vorbesc astăzi găgăuza? Dacă mergi la Comrat auzi numai limba lui Tolstoi şi pe ici pe colo găgăuză şi română. Cum de o minoritate a fost „cotropită” de o altă minoritate din punct de vedere lingvistic, într-o ţară unde populaţia majoritară reprezintă 76%, iar ruşii 5,9% ? Cum de Universitatea din Comrat, înfiinţată special pentru etnicii găgăuzi, funcţionează cu predare în limba rusă?

Mă mai întreb unde ne este spiritul naţional? Unde şi care ne este cultura? Din moment ce majoritatea se exprimă cam aşa: „Da şi îni trebe să mă duc la vot? Lasâ câ or vota nacialnişii” mă tem că suntem deja o societate pierdută, iar limba de dincolo de Prut chiar va deveni într-o zi „moldovenească” sau mai ştiu eu cum (deşi utilizarea numelui de „limbă moldovenească” ar însemna batjocorirea istoriei şi a poporului român). Sinceră să fiu, nu cred că există altă societate în afară de moldoveni care să aibă la fel de puțin respect față de limba lor, care să fie la fel de indiferenți precum moldovenii. Acest lucru mă întristează la fel de mult ca și cum poporul român ar fi murit deja.

Pentru SpreVest

Videoclip ”Nuntă în Basarabia”

Pentru cei care nu ați văzut filmul „Nuntă în Basarabia” recomand cu multă căldură! E un film despre prejudecăți, tradiții, mentalități, dar presurat cu mult umor.

„Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba!”

       Știți proverbul acela „Lupu își schimbă părul, dar năravul ba”? Normal că-l știți că doar e mai actual ca niciodată. Mai ales la noi acasă, în Moldova. Încă de la început am privit suspicios prezența lui Lupu în cadrul AIE. Și începe să mi se confirme din ce în ce mai tare că plecarea acestuia din PCRM n-a fost deloc întâmplătoare și că i „s-a acrit” de comuniști și dintr-o dată a devenit politicianul preocupat de binele și viitorul țării. De fapt, cred că această plecare a fost premeditată, având drept scop atragerea electoratului de partea PDM. Un electorat de mijloc, care nu dorește nici un românism (normal de fapt) prea direct, dar care nici nu se recunoaște în totalitate cu doctrina comunistă. Desigur, calculele au fost puțin eronate, probabil Lupu își propusese să câștige mai multe mandate, astfel fiindu-i asigurat drumul spre fotoliul de președinte.

            Eu una nu pot înțelege cum și de ce îți poți dori atât de mult să devii președintele unei țări ca Moldova. Dar mai mult de atât nu pot înțelege cum se poate trece peste cadavrele altora ca să ajungi să-ți atingi scopul. Un lucru însă știu sigur – mulți moldoveni sunt dezamăgiți de o posibilă coaliție PDM – PCRM. Atât de dezamăgiți că în următorii ani, PDM ar deveni un cadavru politic (și când te gândești că deja era muribund înainte de a veni Lupu mare președinte).

            Mulți dintre prieteni și cunoscuți mi-au spus că de fapt, se așteptau la un asemenea rezultat al alegerilor. Să fiu eu oare cea mai credulă? Mă intrigă oare pe nedrept situația ilară, tragică din Moldova? Adică aș vrea să înțeleg un lucru – vine Narîșkin de la Moskova, face regulă, dă niște indicații și toți tac fără a se deranja. Pe de altă parte, dacă vreun oficial român pe bună dreptate face o declarație doar în legătură cu situația din Moldova, gata! Sar toți jigniți, oripilați, supărați că „se amestecă în treburile interne ale altei țări”. Moldoveni proști!

            Lupu afirmă că nu a semnat nici o coaliție cu PCRM. Bine ar fi să fie așa, domnule Lupu, dar din păcate mi-aș dori că electoratul din Moldova să nu cadă în capcana minciunilor sale. Atitudinea și direcția sa e cât se poate de clară – prietenie cu Rusia, or mulți dintre noi NU vrem acest lucru. Eu, personal, nu am votat cu Lupu pentru că a vota cu el (adică PDM ) mi se pare exact ca și cum aș vota cu PCRM. Nu văd nici o diferență. Îmi doresc un președinte care nu a simțit gustul trădării, care nu e ispitit de aceasta și care să plece urechea la ce vor cetățenii, nu vecinii țării (sau mai rău, Rusia care nu ne este nici măcar vecin). Îmi doresc eliminarea PCRM de pe arena publică, restabilirea relațiilor normale cu România, țară care chiar a fost și este alături de noi mereu. Cred însă că într-o zi se vor sătura și românii de dincolo de Prut și vor spune „gata!” pentru că nu poți mulge două vaci odată și nici să fie prieten și cu ursul și cu lupul în același timp. E timpul (de mult!) să ne hotărâm în ce direcție mergem căci de aproape 20 de ani noi doar am pendulat între România și Rusia, între sclavie și libertate, între demnitate și slugărnicie. E timpul, moldovenilor!

„Poveste de dragoste” la Universitatea „Ștefan cel Mare”

Duminică, 5 decembrie, Grupul de Inițiativă al Românilor din Basarabia, în parteneriat cu Universitatea „Ștefan cel Mare” și Compania Teatrală „Bucovina” a organizat vizionarea piesei de teatru „Poveste de dragoste” în Auditorium „Joseph Scmith”. Piesa, în regia lui Mircea Anca este o adaptare după „Fluturii sunt liberi” de Leonard Gersche. Actorii – Adrian Pădurară, Iuliana Moise, Florina Cercel și Florin Șerbănescu au impresionat publicul sucevean, fiind îndelung aplaudați.

            Piesa, un amestec perfect de realitate și teatru, marcată de iubire sub diferite forme – maternă, carnală, de libertate. Protagoniștii – Don și Gil se cunosc întâmplător, fiind chiriași care locuiesc perete în perete. Don – un bărbat foarte ordonat, sensibil, cu o culură impresionantă, Gil – o femeie dezordonată, care își găsește „ketchup-ul la un loc cu ciorapii”, cu aspirații de artistă și credulă peste măsură. Don o invită pe vecină la o cafea, iar aceasta e foarte încântată și prietenoasă până când află că bărbatul este orb. Schimbarea atitudinii este una pozitivă, Don rugând-o să nu îi plângă de milă, să fie naturală și să-l lase s-o „vadă”, atingându-i fața. Între cei doi se înfiripă o prietenie frumoasă, o relație caldă care îi dă lui Don încredere în propriile puteri, în viață și în oamenii care-l înconjoară.

            Deși mama bărbatului i-a promis că îl va lăsatimp de 2 luni să încerce să se descurce singur, să fie propriul stăpân, nu poate rezista, gândindu-se la el ca la un copil neputiincios. Astfel, pare la el în vizită cu o lună mai devreme, unde o întâlnește pe Gil „o creatură” cu „ochi mici și rotunzi, nas ascuțit ca de vrabie, cu un wolkswagen în față (referindu-se la sâni)” și care vrea să profite de neputința fiului ei. Deși Gil este o femeie simplă, fără a impresiona printr-o cultură sclipitoare, îi dă o lecție de viață mamei lui Don, demonstrându-i că echilibrul e doar atunci când oferi și primești în mod egal, că încrederea se câștigă greu și cu multă îngăduință, că fericirea cuiva nu este neapărat ce-și doresc alții pentru el, ci doar ce-și dorește el însuși. Hohote de râs a stârnit în întreaga sală apariția lui Ralph, regizorul care a selectat-o pe Gil pentru rolul ei în piesa de teatru. Acesta, dă un adevărat spectacol în fața mamei lui Don, sugerându-i că viața e mult mai complicată decât o vede ea și că piesa de teatru pe care vrea s-o lanseze el e una reală, nu o păcăleală romantică și perfectă. Mama lui Don, alias Florina Cercel este reticentă în privința calității acestui fel de frumos, replicând că „nu știa că rahatul e prelucrat artistic în ziua de azi”.

            

            Finalul e unul frumos, sensibil, Gil întorcându-se, spunându-i că nu știe de ce a venit, iar Don strigându-i „Mă iubești, dar ți-e frică. N-am nevoie de tine!”. Decorul a fost impresionant, în alb cu roșu, prestația actorilor remarcabilă, iar publicul însetat de cultură și de teatru. Pentru mine a fost o experiență caldă, o piesă de teatru în care s-a rostit de o mie de ori „Iartă-mă!”, o lecție de viață, o întâmplare interesantă. Important e că am savurat această gură de cultură cu nesaț, orășelul nostru neavând o viață culturală foarte intensă fără teatru cinematograf sau filarmonică.

 Pentru SpreVest

Eu nu sunt român doar de 1 decembrie

Anul acesta am sărbătorit 1 decembrie mai mult sufleteşte decât ciocnind pahare cu vin. Prima care mi-a spus La Mulţi Ani a fost mama. Avea o voce tristă, supărată încă din cauza rezultatelor alegerilor de acasă. Dar cu toată supărarea n-a uitat să-mi ureze mulţi ani de ziua noastră, a tuturor românilor. Apoi mi-au trimis mesaje sau m-au sunat prietenii.

M-am simţit oare diferit astăzi? Mai mândră de ceea ce sunt sau mai ruşinată cum se simt alţii? Nu ştiu. Eu sunt româncă în orice zi nu doar la 1 decembrie. Luni sau marţi sunt la fel ca duminca şi nu am nevoie de alţii care să-mi spună sau să-mi arate care mi-e naţionalitatea sau ce limbă vorbesc. Pentru românii de dincolo de Prut cred că sărbătoarea de 1 decembrie, ca zi a tuturor românilor, reuneşte o mulţime de simţăminte, contradicţii, păreri de rău, mândrie etc. Înainte de a veni în România, acum 11 ani, trăiam această sărbătoare într-un mod obişnuit, aproape firesc. Intensitatea sentimentelor s-a făcut remarcată după ce m-am depărtat de locurile copilăriei, după ce am început să fim priviţi, noi, elevii şi studenţii basarabeni, ca un fel de paria în România. Atunci când eram mai stigmatizaţi am început să simt din ce în ce mai româneşte. Mi-aduc aminte de primul 1 decembrie la Rădăuţi, când împreună cu ceilalţi elevi din Moldova din tot liceul mărşăluiam în faţa unei coloane de elevi, profesori şi bătrânei, ducând cu mândrie coroane la Monumentul Ostaşului Român. Era un ger crunt, iar degetele, cu tot cu mănuşi, mi se lipiseră de scheletul metalic al coroanei înfăşurată în crengi de brad.

Eu mi-am ştiut întotdeauna originile. Nu am avut dileme identitare ca mulţi dintre compatrioţii mei şi niciodată nu mi-am trădat patria, idealurile. Nu sunt un model, dar îmi place să cred că simţămintele îmi sunt sincere, adevărate şi apreciate. Nu-mi place să sărbătoresc o zi a românilor pentru că eu celebrez ceea ce sunt în fiecare moment. Mă doare sufletul că Basarabia e în continuare un fel de măr al discordiei, un fel de monedă de schimb, o bucată din România de altădată, înstrăinată, întinată, aproape pierdută în ignoranţă şi nepăsare prostească. Să fi dispărut inima aprigă de român din sufletul basarabenilor? Să fi reuşit sovieticii să ne transforme în mancurţi în cei peste 50 de ani de stăpânire şi să nu mai vrem sau să nu mai putem să reînviem? Mă gândesc la alte popoare care s-au jertfit numai să nu permită să fie cotropite, îngenuncheate şi ca generaţiile care vor veni să cunoască valorile spirituale şi limba strămoşilor lor. Să-i luăm drept exemplu pe catalani care sunt în Spania un model de rezistenţă şi au luptat decenii la rând pentru limba şi tradiţiile lor.

Eu nu sărbătoresc în mod deosebit ziua de 1 decembrie pentru că nu am nevoie de o dată în caledar care să-mi amintească cine sunt. Români, fiţi mândri de ceea ce sunteţi! Iubiţi-vă limba şi istoria pentru că ele marchează identitatea şi fiinţa. Fiţi români în fiecare zi şi nu-i uitaţi pe fraţii voştri înstrăinaţi şi vitregiţi de soartă. Măcar de 1 decembrie aduceţi-vă aminte de ei. Iubiţi-i şi iertaţi-le rătăcirile, povăţuiţi-i, arătaţi-le unde greşesc şi cultivaţi-le sentimentul naţional şi identitar. Poate vreodată soarta se va îndura de noi şi ne va reuni sub cerul unei Românii Mari şi puternice ca altădată.

Am văzut şi vă recomand „Nuntă în Basarabia” – un film despre români şi prejudecăţi

Am aşteptat cu nerăbdare lansarea filmului la Suceava, înjurând nu de puţine ori pentru că nu avem cinematograf în oraş. M-a bucurat enorm când am aflat că regizorul şi echipa sa au acceptat propunerea noastră, a Grupului de Iniţiativă al Românilor din Basarabia de a lansa producţia româno-română la Suceava, la Universitatea „Ştefan cel Mare”. Filmul a fost difuzat două zile la rând, vineri şi sâmbătă, 25 şi 26 noiembrie. Sala a fost plină de fiecare dată ceea ce ne-a demontrat încă o dată că subiectul Basarabia este unul actual şi care suscită interesul publicului din România.

Liniştea din sală era întreruptă la început doar de chicotelile de râs la glumele şi situaţiile comice din film. Actorii, Vlad şi Victoria, tineri emoţionaţi şi plini de viaţă, şi-au jucat rolurile perfect, ca un cuplu obişnuit, mimând minunat realitatea unei întregi societăţi. Unchiul, Johnny Scarlat, un om cu un fin simţ al umorului şi cu o prestaţie impresionantă m-a cucerit încă de la primele replici.

Momentele comice, tradiţiile frumoase, specifice zonei dintre Prut şi Nistru, dar şi unele de o absurditate banală au dat tonusul filmului. Prejudecăţile, ura, stereotipurile au rămas undeva în urmă sau, dacă vreţi, la uşă, lăsând loc toleranţei, înţelegerii reciproce şi unei împăcări între generaţii, între societăţi care au evoluat diferit, deşi au avut un punct comun de plecare. Căsătoriile dintre basarabeni şi românii de dincoace de Prut sunt astăzi un lucru obişnuit care nu mai suscită mirarea şi curiozitatea. Suntem la fel, dar (vai!) atât de diferiţi. Filmul ne prezintă două societăţi în contradicţie, dar care, totuşi au prea multe lucruri, tradiţii în comun pentru a fi catalogate diferite.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult a fost aducerea în discuţie de mai multe ori a problemei lingvistice cu care se confruntă Basarabia. Dar mai ales mi-a plăcut subtilitatea cu care a fost tratată, nelăsându-se loc interpretărilor răutăcioase, ci mergând direct şi sincer spre miezul problemei. Alternanţa limbii române cu limba rusă este o realitate a societăţii moldoveneşti, situaţie ce, pentru străini şi pentru românii din România, este percepută cu interes şi cu o atitudine puţin incertă (din caza necunoaşterii limbii ruse). De asemenea, metaforic a fost atinsă şi problema dependenţei energetice (şi nu numai) a Republicii Moldova faţă de Federaţia Rusă.

Dacă astăzi aş întreba mai mulţi basarabeni dacă le-a plăcut filmul, majoritatea mi-ar răspunde că s-au regăsit, mai mult sau mai puţin în secvenţele din film. Dacă i-aş întreba pe românii de aici mi-ar spune că s-au confruntat de nenumărate ori cu momente asemănătoare celor din film în experienţele proprii. Ideea unei asemenea producţii mi se pare una genială şi bun augur. Aceasta sprijină dorinţa oamenilor de pe ambele maluri ale Prutului să se cunoască mai bine şi, de ce nu, să găsească o modalitate de convieţuire aşa cum au făcut Vica şi Vlad. „Nuntă în Basarabia” a devenit unul din filmele de suflet, unul la care m-aş uita din nou oricând cu o mare plăcere. Recomand cu multă căldură vizionarea filmului.