Iernile dragi ale copilăriei...

Mi-aduc aminte de cărțile poștale din copilăria mea. În ele era zugrăvită o iarnă de poveste, cu troiene mari, căsuțe îngropate în nămeți, cu geamuri luminate de un opaiț și brăduți verzi, împodobiți. Le priveam fascinată, iar atunci când trăgeam sania grea după mine îmi imaginam că eram undeva la Polul Nord, iar undeva după deal se putea vedea aurora boreală. Imaginația mea de copil îmi sugera că ea poate fi văzută și de la noi, doar că de după deal unde eu nu aveam voie să merg. Adesea furam cel mai frumos morcov din beci ca să-i ofer un nas pe cinste omului de zăpadă din curte. Îi ofeream și fularul meu gros, îl împodobeam ca pe un brad de Crăciun pentru că atunci când îl priveam fascinată aveam impresia că om de zăpadă mai frumos decât al meu nu există!

            Și ce ierni geroase erau pe atunci! Nu era zi în care să nu ieșim la săniuș, să ne batem cu zăpadă și să simțim că suntem copii. Înghețați și fericiți ne întorceam din „peregrinările” noastre de-a lungul și de-a latul satului în încercarea noastră de a găsi cea mai bună vale de unde să ne avântăm „în goana” saniei. Acasă mama ne aștepta cu plăcinte calde de dovleac sau cu brânză și tot frigul strâns în mădulare dispărea când ne lipeam de soba caldă în care trosneau lemnele uscate. Cea mai nefericită perioadă din iarnă era atunci când eram răciți sau când (vai!) se topea zăpada dintr-un exces de căldură al naturii aproape de nepermis pentru noi!

            În preajma Crăciunului pe geamul din bucătărie era mereu înflorită o floare – Crăciunelul. Firavă, cu flori roșiatice, trona măreață, sfidând parcă gerul cumplit de afară. Câteodată se auzeau glasuri înghețate de copii colindând prin sat. Se întuneca devreme și priveam cu tristețe când soarele apunea, luând din timpul nostru petrecut afară. Atunci ne ghemuiam lângă sobă cu vreo carte în brațe, citindu-l pe Guguță și râzând copleșiți de căldura sobiței și de plăcutele povestioare. Ce putea fi mai frumos pentru noi, copiii? Nu cunoșteam greutățile vremurilor, nu aveam grija banilor, lăsând această povară pe umerii părinților, noi simțind din tot sufletul bucuria iernii și a sărbătorilor ei.

            Acea perioadă, a copilăriei nevinovate, a fost pentru mine cea mai fericită perioadă a vieții. O știam pe mama preocupată de plăcintele aburinde, iar pe tata îl găseam mereu pe afară, meșterind câte ceva, curățând zăpada din curte, dând nutreț văcuțelor sau aducând apă de la fântână. Fără acestea iernile probabil n-ar fi fost la fel de frumoase, n-ar fi fost la fel de calde și pline de bucurie sufletească atunci când întâlneam noul an, ciocnind șampanie și delectându-ne cu sarmalele mamei. Atunci apărea tata, dându-ne să gustăm puțin din vinul nou, negru și spumos. Acele colinde dragi mi-au marcat copilăria, m-au învățat să-i iubesc pe cei apropiați mie, să iubesc iernile grele.

            O nouă iarnă a venit. Zăpada e la fel de albă, florile de gheață sunt pictate cu aceeași măiestrie pe geamurile bucătăriei. Și totuși lipsește ceva... omul de zăpadă nu mai are nas și nici fular. Sania a ruginit, iar noi am devenit oameni mari, pierzând iremediabil copilăria, fiind copleșiți de grijile cotidiene. Mi-aș dori ca măcar pentru o zi să fiu aceeași fetiță slăbuță, târând sania grea după ea, înghețând pe marginea derdelușului, rupând țurțurii de gheață de pe marginea streșinei și făurind cu mânuțele înroșite de ger frumosul meu om de zăpadă, cu morcov în loc de nas și încălzit cu fularul meu roșu...

           Mă apucă jalea numai când mă gândesc că anul acesta Crăciunul nu-l voi întâlni acasă, în Basarabia. Mi-e atât de dor de copilăria mea! Mai dor decât mi-a fost oricând altă dată. Moșule, îmi poți aduce în dar clipele minunate din trecut?