Mândria de a fi... moldovean?

Sursă foto: www.infoprut.ro

Azi toți moldovenii se bat cu pumnii în piept, mândrindu-se că sunt moldoveni. Eu mă întreb mai exact, cu ce se mândresc? Și, oare, în realitate avem motive să ne mândrim atâta? Eu nu mă pot mândri cu o țară care în 20 de ani n-a reușit să înlăture lepra comunistă de la conducere, nici n-a reușit să-și dea seama dacă vorbește limba română sau moldoveneasca lui Stati, n-a reușit nici să crească generații de tineri care să-și vorbească limba maternă corect și nici să să realipească la trupul României în tot acest timp. Nu mai vorbesc de sărăcia și de mentalitatea sovietică care persistă. Despre ce fel de mândrie poate fi vorba totuși? Am mai citit pe undeva de mândria de a avea pașaport albastru. Ei și ce-i cu el? De când un pașaport îți definește naționalitatea și apartanența etnică? Îți poate oferi cetățenia unui stat, dar nu-și garantează alte lucruri.

Acum 2 decenii în urmă părinții noștri s-au revoltat tocmai împotriva acestor lucruri de care astăzi moldovenii sunt mândri. Părinții noștri au vrut atunci să-și poată vorbi limba maternă, să-și cunoască istoria, să-și poată afirma public identitatea. Nicidecum lupta pentru redeșteptare națională n-a fost pentru a crea un stat nou (Republica Moldova indentificându-se, din punct de vedere istoric, doar cu o parte din istoria României și anume cu a principatului istoric Moldova), nici să susțină invenția odioasă și aberantă sovietică ce poartă numele de „limba moldovenească”, n-au luptat nici să-i suflăm în fund pe ruși sau găgăuzi. Dar moldovenii de azi sunt mândri de limba lor vorbită stâlcit, cu rusisme, sunt mândri de istoria lor, furată pe bucăți din istoria vechiului principat al lui Ștefan cel Mare.

Eu nu pot fi mândră de aceste lucruri. Nu mă pot mândri cu pașaportul albastru. Eu mă mândresc cu alte lucruri. Sunt mândră că m-am născut dincolo de Prut, într-un sătuc simplu care a fost  un loc unde ostașii români au luptat până la ultima suflare pentru a recâștiga Basarabia, mă mândresc că vorbesc limba română pentru că „trăim într-o limbă, nu într-o țară”, mă mândresc cu oamenii minunați, mari pe care i-a oferit românității acest teritoriu greu încercat de istorie, mă mândresc cu Grigore Vieru, cu Eugen Coșeriu, cu Nicolae Dabija, cu soții Doina și Ion Aldea Teodorovici, cu Alexe Mateevici și cu mulți alții. Mă mândresc cu părinții mei care ne-au învățat că orice om, indiferent dacă s-a născut la sat ori la oraș trebuie să aibă cultura comunicării, că suntem români, că nu trebuie niciodată să uităm de rudele deportate în Siberia, că România a fost și va rămâne patria noastră cea adevărată. Pentru mine Republica Moldova este o invenție politică. Deși inițial independența ar fi trebuit să fie doar o etapă premergătoare reunirii, a devenit instrument politic de manipulare și control pentru alt stat. Cu ce mai exact ar trebui să mă mândresc?!

Când stăpânul nu-i acasă, limba rusă joacă pe masă...

Zilele acestea au fost inițiate nenumărate discuții pe rețelele de socializare, dar și în ziarele online din R. Moldova în ceea ce privește oficializarea limbii ruse ca o a doua limbă în stat. În plus, discuțiile au fost generate și de recentul referendum din Letonia unde majoritatea
populației a spus NU limbii ruse. Cu toții știm însă că letonii, estonii și lituanienii au fost primele națiuni care s-au „trezit” după căderea Uniunii Sovietice, națiuni care și-au apărat drepturile lingvistice, culturale, politice și identitare mai mult decât toate celelalte țări membre ale ex-URSS.

De fapt, această „problemă” este vehiculată de ceva timp în societatea din Rep. Moldova, mai ales că unele partide politice militează pentru această „reformă” lingvistică. Printre acestea e suficient să amintesc Partidul Social cu care s-a împroprietărit recent Igor Dodon, dar și Partidul Comuniștilor, formațiune politică ce face uz în proporție de 90% de limba rusă. Ca să nu mai aduc aminte numeroasele declarații și apropouri ale lui Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse la Chișinău. După cum bine vedem, limba rusă n-a plecat niciodată din Basarabia și, probabil, nici nu va pleca degrabă.

Un lucru mă intrigă mult în legătură cu acest subiect – în timpul URSS limba rusă n-a fost niciodată, în nicio republică, limbă oficială, de ce am face acest lucru acum? De ce să mai păstrăm statutul de „limbă de comunicare interetnică”, din moment ce procentul etnicilor ruși este, practic, nesemnificativ față de cei peste 70% de etnici români din Rep. Moldova? De ce să nu fie limba română, limbă de comunicare între români, ruși, ucraineni, găgăuzi și bulgari? Și dacă o minoritate atât de redusă numeric din Rep. Moldova beneficiază de atâtea drepturi lingvistice, de ce Italia nu declară a doua limbă oficială limba română că doar avem o micro-societate acolo?

Ideea de a oficializa limba rusă mi se pare de o absurditate dureroasă. De abia sunt câteva semne că începem să vrem să ieșim din mocirla în care ne „bălăcim” de vreo 20 de ani și, iată, vrem să revenim fie la ce-a fost, fie la ceva și mai rău. N-am să-i înțeleg niciodată pe concetățenii mei care au uitat ororile și crimele pe care le-a înfăptuit națiunea rusă împotriva Basarabiei, care și-au uitat buneii deportați și îi tolerează și venerează pe ruși și limba lor.

Încep să cred că ne place mult prea mult statutul de victime și că le iertăm prea multe călăilor. Când mai e câte o situație din asta, mama are obiceiul să replice „Națiune de boi!” și tind să-i dau dreptate tot mai des.

De-am fi măcar 5% letoni cred că s-ar schimba multe în societatea noastră, dar cu așa conducere politică, așa societate avem. Nici un politician din Rep. Moldova nu are suficient curaj să se răzvrătească împotriva prea multelor drepturi de care beneficiază etnicii noștri ruși. Și mă tem că dacă s-ar organiza un referendum la noi pentru oficializarea limbii ruse, rezultatul ar fi unul dezastruos. Știu că sunt mulți tineri care s-ar răzvrăti, cărora le pasă de limba și de calitatea limbii pe care o vorbesc, dar mai știu că sunt o mulțime de „moldoveniști” care se bat în piept că sunt patrioți adevărați, care îl „venerează” pe Ștefan cel Mare, dar editează ziare, site-uri web sau organizează mitinguri în limba… rusă! Oare de când „moldavskii iazîk” e limba lui Ștefan cel Mare?! Mi-e teamă că societatea noastră nu are cultura și educația necesară încât să inițieze și să meargă fără frică la un astfel de referendum. Mi-e teamă că învățământul nostru defectuos nu educă tânăra generație, ci mai
degrabă o îndobitocește. Mi-e teamă că prea mulți dintre noi suntem „legați” de un trecut „glorios” al Uniunii Sovietice, nostalgici după o epocă de aur care a fost, de fapt, o perioadă ce ne-a transformat din români în moldoveni și în care ne-am înfrățit cu rusul mai mult decât cu frații noștri. Mi-e teamă că de s-ar oficializa limba rusă în Basarabia acest lucru ar însemna cu siguranță moartea limbii române din acest spațiu românesc greu încercat de soartă…

Pentru InfoPrut

Asociaţiile de studenţi basarabeni – un liant între două societăţi?

Mi-am pus această întrebare de foarte multe ori. Sunt cu adevărat asociațiile de studenți basarabeni un liant între două societăți? Putem vorbi chiar de două societăți care trebuie unite?

Eu însămi am făcut parte dintr-o astfel de organizație câțiva ani, implicându-mă suficient de mult în activitățile inițiate de aceasta. Subiectul este unul incitant, controversat și ușor periculos în ceea ce privește adoptarea unei poziții clare faţă de acesta.  Primul lucru pe care- l fac bobocii basarabeni veniți la studii în România, indiferent dacă sunt elevi sau studenți, este să caute alte persoane ca ei. Deși vorbim limba română în Rep. Moldova (chiar dacă are specificul ei, cu rusisme cu tot), integrarea nu este una chiar ușoară. Indiferent cât s-ar spune că nu există mari diferențe dintre cele două societăți, acestea există atât la nivel general, cât și particular. Venim cu o amprentă a locului unde am crescut, unde am învățat care ne fac puțin diferiți. Diferențele însă pot fi modelate, cizelate, educate.

Din experiența mea, pot spune că în anul 1999 când am avut primul contact cu un mediu academic nou și cu un mediu social diferit, m-am simțit străină, neputincioasă, marginalizată, mai ales că, inițial, ceilalți colegi de clasă nu păreau a fi încântați să lege prietenie cu elevii basarabeni. Cred că a fost o atitudine absolut normală. Integrarea și acceptarea într-o comunitate presupune eforturi din ambele părți și, până la urmă, aceasta s-a produs de la sine. M-am integrat în peisaj pur și simplu, încet și fără ajutorul vreunei asociații de basarabeni. De-abia la facultate m-am înscris într-o organizație studențească.

Atunci când sunt întrebați liderii asociațiilor de basarabeni care sunt scopurile lor, ei răspund că își propun să contribuie la integrarea basarabenilor în societatea românească, să promoveze valorile culturale din Basarabia etc. Pe de altă parte, despre ce fel de integrare putem vorbi dacă la acțiunile organizate participă în proporție de 90% doar studenți basarabeni? De ce acestea nu sunt comune cu ceilalți studenți din universitate? N-ar fi oare acesta un pas uriaș în ceea ce privește integrarea socială? De ce avem un bal al bobocilor basarabeni? De ce sărbătorim anul nou pe stil vechi? De ce la sărbătorile de 1 decembrie sau 27 martie invitații și participanții la eveniment sunt iarăși în proporție de 90% doar basarabeni?

Revin la una din cele mai spinoase și mai delicate probleme ale studenților moldoveni –limba română. Indiferent cât ne-ar jigni și indigna unele discuții pe marginea acestui subiect, trebuie să recunoaștem că vorbim nițel diferit de românii din România. Acest lucru nu este neapărat un lucru negativ. Unitatea limbii române e asigurată de diversitatea ei dialectală. Româna literară nu este vorbită perfect de nimeni, nici măcar de academicieni. Venim din Basarabia cu amprenta unei îndelungate rusificări. Important e însă efortul nostru de a ne cizela cultura vorbirii. Un mediu, o micro-comunitate alcătuită doar din români proveniți din Rep. Moldova nu va favoriza niciodată cizelarea limbii pentru că într-un astfel de grup ne simțit toți la fel, ne simțim liberi să ne exprimăm ca dincolo de Prut, să folosim rusisme pentru că știm că toți ceilalți le vor înțelege. Un mediu mixt – și nu știu dacă „mixt” un cuvântul potrivit – va favoriza uniformizarea lui pentru că avem multe de învățat de la colegii noștri din România.

În fond, venirea la studii în universitățile românești are un scop – acela de a ne reapropia de limba noastră maternă, de a ne cultiva identitatea pierdută cândva, de a ne reînvăța istoria și trecutul, de a ne transfera și nouă pașii pe care societatea românească i-a parcurs cât am fost parte a Uniunii Sovietice. Ca româncă, mă doare și mă simt jignită atunci când prin campusul studențesc basarabenii vorbesc între ei limba rusă. Cu ce scop? Ce vor să demonstreze acești tineri? Că mai cunosc o limbă străină pe care colegii lor nu o cunosc? Foarte bine! Acest lucru este un plus, permițându-le, de exemplu, să devină traducători autorizați de limbă rusă. Însă nu găsesc o scuză credibilă acestui comportament. Odată în autobuz, două studente vorbeau în limba rusă între ele. După ce au coborât, o doamnă a început să discute cu indignare întâmplarea – „acești studenți iau bursele copiilor noștri!”.  Și n-ar fi un lucru rău dacă măcar și-ar spune români și ar vorbi limba română, dar ei vin în România și tot rusa o vorbesc!” Și nu am putut-o contrazice, indiferent cât de mult m-am simțit lezată pentru că, iată, am fostincluși toți în aceeași categorie, am fost etichetați cu toții, fără excepție.

Am auzit suficiente lucruri negative despre asociațiile de studenți din Rep. Moldova, lucruri ce m-au făcut să mă gândesc mai atent la acest subiect și să-mi doresc mai multă dorință de integrare din partea elevilor și studenților veniți la studii pe băncile instituțiilor de învățământ din România. Integrarea, cred eu, se poate produce doar în societate, nu în astfel de asociații.

Pentru InfoPrut

Sursa foto: Infoo.ro

Cetățenia română - de la drept la merit

Am citit astăzi o știre care m-a bucurat mult. M-a bucurat atât de mult încât, copilărește, m-am apucat să scriu pe messenger și să dau telefoane prietenilor, spunându-le că cetățenii moldoveni care nu cunosc limba română nu vor putea obține cetățenia română. Sună aproape bizar, dar realitatea din afara ambasadelor și consulatelor în lungile cozi care se fac la porțile acestora e cu totul alta. De fapt, nu sunt la primul articol în care îmi exprim nemulțumirea față de moldovenii care, bolborosind rusește, depun actele pentru „redobândirea” cetățeniei române, dar înainte de a intra în incinta consulatelor întreabă „kto krainii la cetățenie?” sau îi numesc țigani pe angajații care le primesc dosarele. Vorba aceea – „dă-i voie în casă lui Ivan, că se urcă pe divan!”

În sfârșit și-au dat seama și oficialii români că cetățenia română a fost acordată cam ca la taraba din piața de la colțul străzii – oricui vrea și oricui are bani. Nu spun că n-a fost acordată și pe bună dreptate. Mulți basarabeni și-au revendicat un drept pierdut fără vină lor acum câteva zeci de ani, dar printre aceștia s-au strecurat nenumărați lingăi care vor cetățenie „țigănească” pentru a merge la muncă în Italia. Mai mult decât atât – sunt și moldoveni care în viața lor poate că n-au rostit o vorbă românească, care nu vor să cunoască istoria și identitatea românească, dar în cozile de la consulat vocile lor sunt cele mai ridicate, cerându-și „drepturile”…

Sincer, mă bucur că autoritățile române au luat această decizie, chiar dacă este încă ambiguă și aici mă refer la afirmația că cetățenia română poate fi acordată celor care scriu românește cu grafie chirilică. Acest lucru mă face să mă gândesc la invenția lui Stalin – limba moldovenească cu grafie chirilică. Mi se pare o stupiditate, mai ales că în afara Transnistriei nicăieri în Republica Moldova, nici într-o școală, nu se mai utilizează alfabetul chirilic. Nu văd rostul acestei decizii și mi se pare că cei 20 de ani de când limba română din Basarabia a revenit la alfabetul latin sunt aruncați pur și simplu la gunoi. În nici o altă țară care oferă cetățenia sa altor etnici nu există atâtea beneficii, atâtea lucruri peste care se trece cu vederea. România e statul care acordă cetățenia sa, deci, indiferent că vrei sau nu vrei, că poți sau nu să vorbești limba acestui stat, trebuie să te conformezi cu aceste reguli. Tu ai nevoie de cetățenia română, nu ea de tine. Mofturile, apucăturile și fițele de basarabean oprimat căruia i se trece cu vederea totul, trebuie lăsate acasă atunci când stai la coadă la consulat.

Obținerea cetățeniei unui stat presupune cunoașterea limbii acestuia și respectul pe care trebuie să-l arăți țării respective. Mă bucur că România nu mai este atât de tolerantă ca noi, care avem jumătate din deputați care nu au scos întreaga lor existență două cuvinte românești arătând cât de mult respectă „poporul moldovean”!

Noi, basarabenii, ne-am obișnuit atât de mult cu statutul de victime, de oprimați, încât ne folosim de acest lucru în orice situație fără scrupule. Desigur, nu-i bag pe toți moldovenii în aceeași oală, dar, dragi conaționali, încercați să aveți ceva mai multă mândrie și respect de sine, depășiți acest statut de frați mai mici, învățați-vă limba maternă, respectați-i pe cei care vă întind o mână de ajutor și nu aruncați cu noroi în aceștia. Cetățenia este un drept al nostru, dar în contextul actual a devenit ceva ce trebuie meritat, ceva ce necesită respect.

Pentru InfoPrut

Ne întoarcem în URSS?

Citeam recent că „Patrioții Moldovei” militează pentru revenirea la denimirile rusești ale străzilor din Chișinău. Cu alte cuvinte, avem toate șansele ca săptămâna viitoare strada Ștefan cel Mare să fie deja Lenina, Bănulescu-Bodoni să fie Dokucheaeva, iar Miorița să devină Gagarina. Desigur, în R. Moldova paradoxul și nerușinarea de mult timp au devenit aproape normalitate. Așa zișii „patrioți” strâng semnături pentru o astfel de revenire în trecut, iar opinia publică pare a trece cu vederea un act atât de nerușinat.

Mă întreb totuși, în sinea mea, dacă tot acest partid se intitulează Patrioții Moldovei și membrii săi se consideră adevărați patrioți de ce nu redenumesc străzile Chișinăului după scriitorii moldoveni? Ipotetic vorbind. Pentru că acțiunea în sine este absurdă și, mai ales, inutilă. Dacă tot acești patrioți sunt susținătorii moldovenismului și susțin diferența dintre românism și moldovenism, de ce să mai schimbi denumirea străzii Ștefan cel Mare dacă acesta a fost domnitorul Moldovei?

În țărișoara aceasta micuță și măcinată de conflicte care mai de care, moldoveanul nu știe să fie stăpân la el acasă. Nu știe să se comporte cu etnicii minoritari, doritori de drepturi lingvistice insultătoare sau doritori de autonomie, așa cum ar trebui să te comporți cu o nevastă nărăvașă sau guralivă, care caută gâlceavă, iar tu, ca bărbat și stăpân al casei, dai cu pumnul în masa și-i arăți că tu ești cocoșul care cântă în casă. Desigur, comparația este un pic deplasată, dar în esență, cred că înțelegem cu toții ce am vrut să spun.

Mie, ca cetățean al R. Moldova, nu mi se pare firesc ca un grup de „patrioți” să îmi impună cum să scriu, cum să citesc, cine să fiu și cum să mă cheme. Și mă mai întreb, după denumirile străzilor ce urmează? Să redevenim din Ștefan – Stiopa, din Maria – Marusea, din Vasile – Vasilii și din Tudor – Fedika?

Dacă nici după două decenii de la căderea URSS nu știm să avem puțină demnitate când o vom (re)căpăta? Când vom deveni nițel mai lituanieni? Când vom ieși din anonimat prin acțiuni culturale, prin meritele oamenilor și nu prin ecoul conflictului transnistrean și prin veșnica dispută despre cine suntem?

Pentru InfoPrut 

Sursă fotografie: Virtualtourist.com

Basarabia - mărul discordiei

            Am avut zilele acestea o discuție interesantă. Nu contează cu cine. „Am fost la voi în Chișinău și mi-a plăcut tare mult! Troleibuze vechi, pește marinat, vin bun, bomboane Bucuria, fete frumoase...” Cred că am zâmbit pentru că, de obicei, acestea sunt lucrurile pe care le observă străinii și românii de dincoace de Prut ori de câte ori merg în Basarabia. Bomboanele Bucuria sunt într-adevăr foarte gustoase, de vinuri nici nu mai spun. Fetele or fi ele frumoase, nu pot însă eu să le apreciez. Mă întreb însă ce se mai știe despre această țară? Din istoria ei, din suferințele și bucuriile sale, din frământările și dilemele ei cât știu alții?

            În Europa puțini și foarte puțini știu că Basarabia a fost cândva parte componentă a României. Prietenilor mei francezi a trebuit să le țin adevărate lecții de istorie, cu harta în față, relatând evenimentele de la prima anexare a Basarabiei la Imperiul Țarist. Păreau oarecum nedumeriți, întrebându-se ce-or vrea atâția de la o unghie de pământ. Poate că doar poziționarea geografică a contat și contează. Cert e că Republica Moldova a ajuns astăzi în postura mărului discordiei. Știți legenda aceea în care zeițele Olimpului s-au adunat la o petrecere, uitând s-o invite pe una dintre ele? Ei, sărmana zeiță s-a simțit jignită și ca să le strice și celorlalte surate petrecerea a pus pe masă un măr de aur pe care scria „celei mai frumoase”. Ce credeți că s-a întâmplat? Toate s-au luat la ceartă, crezându-se fiecare la rândul ei cea mai frumoasă. Mărul discordiei e în cazul nostru acest pământ – Basarabia. De-a lungul istoriei a fost de nu știu câte ori monedă de schimb între marile puteri. S-au iscat controverse că am fi români, moldoveni sau chiar slavi...

            Ca să poți spune că știi ce înseamnă această țară trebuie să-i cunoști locuitorii, să le cunoști viața și trăirile, să știi să le citești în suflet, să le înțelegi dilemele și să-i judeci mai puțin. Ca să vorbești despre cetățenii Republicii Moldova trebuie să le cunoști trecutul și să le anticipezi viitorul. Dar cel mai mult trebuie să simți prezentul la fel ca ei. Sunt o națiune bizară, un amestec de etnii, o societate mâncată din interior de viermele neîncrederii, al dilemelor identitare, al nesiguranței și chiar al ignoranței. Dar ca și oricine și oricare popor, trebuie să vedem și părțile bune – oameni primitori și săritori la nevoie, ospitalieri și inimoși, plini de voie bună, știind să cânte frumos și să facă vin bun.

            Ceea ce m-a bucurat în discuția cu acea colegă a fost faptul că a rămas impresionată plăcut de vizita ei dincolo de Prut. A spus că n-a avut probleme cu limba și ori de câte ori a întrebat în limba română ceva, i s-a răspuns fără probleme. „Ce-i drept limba română literară nu-i chiar la modă, dar ne-am înțeles întotdeauna de minune. Pot să spun că oamenii vorbesc cam ca la bunica în sat. Mai e câte un cuvânt ce nu-l înțeleg, dar întreb, ce Dumnezeu!” Deci se poate! Aș putea să spun doar că unii români din România abordează față de moldoveni un aer superior, vorbind cât mai românește posibil. Complexul limbii e o bubă dureroasă în Basarabia. Atât de dureroasă că e suficient doar să fie atinsă și provoacă durere și disconfort. E firesc să vorbim ceva mai stâlcit și mai diferit. Cu timpul se vor produce și schimbări. Dar că o atitudine superioară, ironică și sfidătoare mai mult strică decât ajută, intimidându-i pe moldoveni.

            Eu aș vrea ca basarabenii să fie mândri de originile lor indiferent unde s-ar afla. Să nu spună doar cu jumătate de gură de unde sunt. Noi suntem proprii ambasadori, cartea de vizită a țării și a unei societăți. N-aș vrea ca lumea să asocieze Basarabia doar cu bomboanele Bucuria, vinurile Cricova, fetele frumoase și statuia lui Lenin. Aș vrea ca europenii să-l cunoască mai bine pe Grigore Vieru, pe Adrian Păunescu, pe Eugen Doga sau pe Emil Loteanu. Aș vrea să fim promovați și cunoscuți prin cultura noastră, nu pentru fetele care fac trotuarul în Italia, pentru cântecele frumoase, nu pentru că există un conflict pe Nistru. Și, da, aș vrea că mărul discordiei să nu mai fie Basarabia...

De ce vrem cetățenie română?

        S-a lansat pe grupul de discuții al GIRB această întrebare. Provocatoare de reacții diverse, contradictorii. De ce totuși vrem să obținem cetățenie română? Care sunt motivele noastre? Deși pe site s-au dat câteva răspunsuri, eu aș dori să vin cu propriile păreri și aprecieri. Suntem toți determinați de sentimentul patriotic și redobândim cetățenia sau avem pur și simplu dorința de a beneficia de facilități pe care statul, Republica Moldova, nu ni le oferă.

În primul rând trebuie să menționez faptul că motivele fiecăruia pot fi diferit apreciate și percepute de ceilalți. Și, da, țin să precizez că din moment ce vrem cetățenie română, ne conformăm cu regulile statului român, îi vorbim limba corect și să știm că avem atât drepturi, cât și obligații.

Mulți cititori ai acestui articol îmi vor spune că puțini sunt cei care își doresc cetățenia română doar pentru că sunt români. Și au dreptate. Acest lucru nu înseamnă totuși că acești oameni nu există. Din păcate societatea în care ne-am format nu ne-a cultivat prea mult și simțul răspunderii și pe cel al respectului reciproc. De asemenea, criza identitară prin care trece Basarabia (de mai bine de 20 de ani!), situația politică dezastruoasă, sărăcia în care zace țara determină omul (indiferent de naționalitate sau rasă) să își concentreze atenția, puterile și banii spre lucruri mult mai necesare – supraviețuirea de zi cu zi. Când stomacul ți-e gol, copilul desculț și flămând, iarna bate la geam și lemnele lipsesc, omul, dintr-un instinct biologic mai presusu de rațiune, nu se gândește la problemele lingvistice sau identitare, ci se focalizează asupra problemelor ce presupun și determină existența. Nu vreau ca acest argument să sune drept scuză pentru moldoveni, dar el trebuie luat în calcul și tratat ca ceva ce necesită rezolvare. Deci, mulți dintre basarabeni deși nu mai au „nici un gram de patriotism” (vorba cuiva de pe grupul de discuții) își depun dosare de redobândire a cetățeniei române doar pentru beneficii (dorind să plece în Europa fără vize, să muncească în România etc.). Aici există totuși un aspect foarte important. Omul e nemulțumit oricât i-ai oferi, va cere mai mult întotdeauna. Din moment ce ne folosim de dreptul la cetățenie (mulți basarabeni văd acest lucru ca pe un drept) uzând de faptul că bunicii noștri au fost cetățeni ai României Mari, e scandalos atunci când vorbim rusește ca să părem elevați și diferiți sau când venim cu fraze de genul: „Românii sunt niște țigani” sau „Țara aceasta care se duce de râpă și ne trage și pe noi după ea”. Iertată fie-mi părerea, dar acești oameni nu merită să fie români nici măcar în acte, nu mai vorbesc de simțăminte mult mai profunde precum cele spirituale.

Eu nu am dreptul să-i judec pe concetățenii mei, dar nu ezit să le dau peste nas atunci când depășesc niște limite. Deși pledez pentru consolidarea românismului în Basarabia rusificată, pentru drepturile (unele incontestabile) ale studenților veniți la studii în România, să nu uităm că pe lângă drepturi avem și obligații. Că trebuie să-i respectăm pe oamenii în țara cărora am venit și atunci vom fi, la rândul nostru, respectați.

Pentru SpreVest.ro 

Dragostea de limbă și patrie nu trece niciodată

Mama are o vorbă „dragostea de limbă și patrie nu trece niciodată”. O repeta adesea când mai vorbea la telefon cu o rudă apropiată, căsătorită în Rusia și care câteodată nu își mai aducea aminte unele cuvinte românești. Peste ani de zile am ajuns să-mi dau seama de ce spunea așa. Când am împlinit 15 ani am ales să fac studiile în România. Primele luni de „străinătate” au fost lungi, lungi, fiindu-mi dor și-n somn de casa părintească, de malurile verzi ale Prutului, de livezile de piersici, de cuibul rândunicii de sub streașină. Mi-l aminteam pe tata meșterind câte ceva prin curte imediat ce închideam ochii, meditând, dorindu-mi să fiu cât mai aproape de acele locuri îndrăgite. Adevăratul sens al acestor cuvinte l-am înțeles abia atunci când plecată fiind, îmi doream din nou să plec... spre sărmana Basarabie. Apoi, plecată în Franța, vorbind zilnic doar limba franceză, seara recitam poezii de Tudor Arghezi și Mihai Eminescu, rotungind frumos orice vocală, punând emoții și dragoste în orice rimă, fiindu-mi mereu dor de limba română. Cred că străinătatea e de zece ori mai grea atunci când ești despărțit de limba ta maternă și de universul care s-a țesut în juru-ți încă de mic copil.

Durerea mea cea mai mare iese la iveală nu atunci când plec în vreo țară străină, ci atunci când trec vama pe la Sculeni. În țara mea oamenii își uită limba. Mai mult decât atât – preferă să vorbească o altă limbă, rusa, pentru a părea mai elevați. Nu de puține ori auzi tineri pe străzile Chișinăului, prin parcuri sau magazine, vorbind rusa cu un puternic accent... „moldovenesc”. De ce? Încerc să înțeleg cum de alți concetățeni de-ai mei se simt mai bine într-o altă limbă decât cea a mamei. Sau și mai rău. Alții vorbesc o limbă păsărească, un amestec ciudat de cuvinte românești, rusești și altele inventate, neexistând nici într-una din cele două limbi. Un fel de limbă intermediară, însă pocită, care doare numai atunci când o auzi și simți în adâncul sufletului cum ești rănit, scuipat. Te simți bizar, neînțelegând aspectele acest fenomen social.

Moldovenii încă nu au înțeles nici până astăzi că vremea sovietică a apus, limba rusă nu mai este limbă de comunicare interetnică, iar limba română trebuie să-și reia locul și importanța în educarea națiunii. Au trecut vremurile când a vorbi moldovenești însemna a fi „țăran” și needucat. Și nu pot înțelege cum de o limbă atât de melodioasă precum româna nu trezește dorința de a fi învățată și vorbită corect?! A-ți iubi graiul înseamnă a-ți iubi patria, locul unde te-ai născut, locul care își lasă amprenta asupra personalității și a vieții tale. Cum putem oare trăi într-o țară a cărei limbă poartă două denumiri și este zilnic infectată cu rusisme? Vorbește-mi puțin în limba maternă și-ți voi spune cât ești de educat. Ecuația e valabilă oriunde și pentru oricine. Nu! Să nu credeți că etnicii ruși sunt de vină că noi vorbim pocit! Noi suntem principalii vinovați și trebuie să ne asumăm consecințele. Dacă părinții acasă nu-și învață copiii să-și iubească limba și patria, la maturitate devii un om fără patrie și fără limbă. Din păcate noi nu știm să trezim rușilor din țara noastră dorința și chiar necesitatea de a cunoaște și vorbi limba băștinașilor. Un simplu exemplu: dacă intri într-un magazin și ceri un produs, iar vânzătoare îți vorbește în rusă, imediat și noi trecem la rusă. De ce însă nu le răspundem în română? Vor fi obligați astfel de împrejurări să învețe măcar cuvintele ce țin de conversație. În familia lor, desigur, au tot dreptul să vorbescă limba lor maternă. Dar dreptul nostru e mai mare! În țara ta, vorbești limba ta nu pe a lui Pușkin.

Acestea sunt gânduri și păreri care nu intenționează absolut deloc să provoace disensiuni interetnice sau diverse conflicte, ci doar dorința de a te simți bine în țara ta. Aș vrea ca atunci când trec vama să aud peste tot dulcea limbă românească, să văd oameni zâmbind, răspunzându-ți politicos „Desigur, spre Cantemir este un autobus la ora 14. Dorinți un bilet?”

 

Limbă şi identitate. Care identitate?

Mi-a reproşat cineva că ştiu să vorbesc numai despre limba română şi identitate. Alte subiecte nu găsesc. Mai mult decât atât. Acum scriindu-mi disertaţia, tratând problematica discursului identitar din Basarabia, am primit replica „Ai scris şi lucrarea de licenţă despre identitate, acum şi la masterat... Încă nu ţi-ai găsit identitatea?!” (Desigur, tonul era unul ironic şi în bătaie de joc). Eu, om întreg la cap, nu bag în seamă asemenea remarci care nu pot decât să-mi confirme superficialitatea unora, cât şi lipsa de interes pentru un asemenea subiect (sau lipsa de interes pentru orice subiect). Şi, da, acest subiect mă interesează mult, fiind una din preocupările mele. Şi nu pot spune că nu mi-am „găsit” identitatea pentru că nu am pierdut-o niciodată! Însă, din păcate, în Basarabia persistă (de cât timp oare?) o gravă criză identitară.

Legătura dintre limbă şi identitate este una extrem de strânsă. În general, sentimentul naţional ia naştere cel mai adesea din apărarea limbii şi din lupta dusă împotriva ocupantului care, de obicei, îşi impune limba sa. Alături de limbă, istoria şi religia joacă un rol foarte important în definirea naţiunii, a conceptului de naţionalitate şi a identităţii, atât individuale, cât şi colective.

Termenul de naţionalitate apare destul de târziu, la sfârşitul sec. al XIX-lea în lucrarea „Despre Germania” scrisă de Madame de Staël, având sensul de „condiţia unei comunităţi umane care formează în mod real sau doreşte să formeze o naţiune diferită de celelalte, în virtutea originilor, tradiţiilor şi intereselor comune.” În anumite privinţe, termenul de naţionalitate a suferit modificări, însă îşi păstrează sensul global.

În Republica Moldova, decretarea limbii populaţiei băştinaşe în calitate de limbă oficială a noului stat independent a fost un factor unificator pentru populaţia românofonă. Nu putem afirma însă acelaşi lucru şi despre controversata problemă a denumirii oficiale care determină totuşi identitatea acestei populaţii. Din păcate acestea sunt rădăcinile unui conflict latent, care nu a apărut în anul 1992, ci cu mult timp înainte. Spunea Silviu Berejan, un excepţional sociolongvist, simplul fapt că Stalin a pomenit de existenţa unei limbi moldoveneşti, a făcut să apară discuţii atât de aprige şi de... inutile în realitate!

Pentru orice observator atent al societăţii basarabene este cât se poate de clar că în Moldova dintre Prut şi Nistru există două discursuri identitare: moldovenesc şi românesc. Astfel, o parte a populaţiei asociază evenimentele din 1991 cu renaşterea naţională, revenirea la românitate (reabilitarea alfabetului latin, decretarea limbii române ca limbă oficială). Alţii (cu precădere, respondenţii minorităţilor etnice sau cei care au căsătorii mixte), dimpotrivă, consideră că obţinerea independenţei este un prilej de afirmare a unei noi naţiuni – moldovenii, naţiune care ar avea o istorie şi o identitate aparte şi care a presupus mixajul polietnic (basarabeni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.).

Aici se impune totuşi distincţia între identitatea etnică şi identitatea naţională. Specialiştii, cercetătorii preocupaţi de aceste probleme societale au păreri împărţite, unii considerând că identitatea nu este ceva imuabil, ea fiind construită şi reconstruită – identitatea fiind o funcţie a diferenţelor. Alţii, din contra, sunt de părere că identitatea se imprimă în structura genetică a individului.

După părerea mea, identitatea etnică întruneşte mai multe condiţii – o istorie comună, o cultură comună (limbă, obiceiuri, religie)un teritoriu strămoşesc pe care locuieşte populaţia respectivă. Identitatea naţională implică o organizare socială omogenă, o educaţie şi o cultură standard, precum şi obiective politice comune. Or, în Republica Moldova multe din aceste „condiţii” lipsesc sau sunt suficient de haotice încât să bulverseze sau să fie substratul unor grave conflicte înăbuşite. Datorită evenimentelor istorice nefavorabile, chiar nefericite aş spune, în timpul celui de-al doilea război mondial Basarabia nu mai face parte din spaţiul românesc, fiind supusă unui amplu proces de rusificare. Astăzi mulţi reproşează faptul că basarabenii se consideră moldoveni şi nu români. Nici nu mai sunt români sută la sută! Interferenţele, fie ele lingvistice, fie în orice alt domeniu au lăsat urme adânci, adesea de nerecuperat. Cei care ar fi trebuie să ne lumineze, să ne reînveţe istoria, limba au fost exilaţi, împuşcaţi, deportaţi – profesorii, scriitorii, oamenii de ştiinţă. Locul lor a fost ocupat cu „savanţi” sovietici care ne-au inoculat o nouă identitate, o nouă limbi – mincinoase, din păcate. A trecut timpul... ani, decenii... istoria se uită tocmai atunci când nu trebuie, atunci când e indispensabilă, precum aerul! Vrem sau nu, minorităţile etnice locuiesc cu noi, în aceeaşi ţară. Dialogul cu ele este aproape inexistent, dând vina pe ruşi că nu ne dau voie să ne vorbim limba. De fapt vinovaţii suntem noi, românii basarabeni care preferăm să vorbim ruseşte pentru a părea mai „elevaţi”, denotând, de fapt, şi mai multă prostie. Încă mai plecăm capul ca în timpul URSS, crezându-ne inferiori.

Într-adevăr, identitatea basarabenilor trebuie (re)construită. Pe ce principii? Cu cine ne identificăm? Români? Ruşi? Moldoveni? Un mixaj poate? Întrebări dificile. Geneticul nostru românesc a suferit o mutaţie serioasă, gravă în însăşi fiinţa noastră. Mai poate fi recuperată? Îi simţim lipsa? Sunt întrebări la care încă nu ne-am răspuns. Poate colega mea are dreptate... suntem încă în căutarea identităţii. Fără ea nu putem trăi, ne este indispensabilă şi, în grabă, adesea o alegem pe cea greşită.

Gagauz-Yeri sau Комратский Район

         După o perioadă în care am visat și noaptea ceea ce scriam pentru teza de doctorat, simțeam marea nevoie să am o vacanță. Nicăieri nu te simți mai odihnit și fără griji ca acasă. Înainte de a ajunge în Basarabia, am trecut prin Dobrogea – o regiune a României încă necunoscută mie, minunată, o regiune unde nu vei vedea niciodată o natură mai plastică și mai colorată. Munții Măcin m-au fascinat și mi-am propus să revin acolo cu prima ocazie. După o zi lungă petrecută prin tot felul de mijloace de transport și chinul vamelor moldovenești, am ajuns în sfârșit acasă. Mama ne aștepta cu un zâmbet scurt, dar care trăda nerăbdarea de a ne strânge în brațe și de a ne săruta cu drag pe obraji. Când am intrat în curtea casei, curtea unde mi-s cele mai dragi amintiri din copilărie, am simțit că amețesc. Mi-era atât de dor de locurile acestea! De florile gingașe de primăvară, de parfumul de liliac și de rândunelele care se giugiulea pe marginea cuibului. Cerul – mai albastru și mai limpede ca niciodată. Până și pătrunjelul miroase mai frumos acasă. Cele câteva zile au trecut ca gândul, eram îngrozită de gândul că trebuie să mă întroc la Suceava și că voi lăsa în camera cu pereți verzi somnul dulce și fără griji de acasă.

           Deși e la doar 41 km de localitatea în care locuiesc, n-am fost niciodată în raionul Comrat sau, mă rog, Gagauz-Yeri. Când mi-a spus mama să mergem la Comrat, în mintea mea deja mă gândeam că e ocazia perfectă de a observa și analiza aspecte foarte importante pentru viitoarea teză de doctorat. Eram curioasă. Din Cantemir am plecat pe la 9h. Îmi spuneam amuzată în gând că după ce vom intra pe „teritoriul” așa-zisei Republici autonome Găgăuzia drumurile vor fi mai bune, cu mai puține gropi. Trebuie să recunosc că în anumite privințe sunt adesea naivă. Voiam să găsesc dovezi palpabile că găgăuzii vorbesc limba română și nu rusa, că această minoritate e perfect integrată în societatea moldovenească. Vise...

           Drumurile sunt la fel de proaste ca în restul republicii. Pe marginea șoselei ne-a întâmpinat un afiș mare „Комратский Район” (Raionul Comrat). Satele sunt îngrijite, frumoase, câmpurile arate, semănate, iar casele moderne alternează cu cele decorate cu motive tradiționale moldovenești. Orașul Comrat, sau cum îi spun unii capitala Găgăuziei e un fel de sat mare, doar în centrul acestuia găsești blocuri mari, moderne și tot felul de firme. Găgăuzilor le place autonomia. Multe afișe de genul „Comrat – capitala noastră”. Am cercetat atent să văd în ce limbă sunt scrise reclamele, afișele etc. Surpriză?! Din 10, 1 maxim 2 sunt scrise în limba română și găgăuză și, respectiv, limba rusă și găgăuză. Restul – în limba rusă. Și încă un paradox – denimuirea firmelor, a magazinelor e în română, iar datele de contact, adresa – în rusă!

         Am intrat în 6 magazine. Am atenționat-o pe mama că vreau să experimentez și am rugat-o să mă lase pe mine să vorbesc. Salutul meu „bună ziua” era întâmpinat oarecum cu reținere. Într-un singur magazin mi s-a vorbit în română, în altele două eu am vorbit româna, iar vânzătoarele în rusă (ceea ce demonstrează că înțelegeau bine limba română), iar în celelalte 3 mi s-a spus din start „говорите по русски”.

          În centrul orașului veți găsi Parlamentul. O clădire care arată aproximatic ca și căminul cultural din satul meu. Drapelul Găgăuziei este arborat alături de cel al Republicii Moldova (mă așteptam să-l văd și pe al Federației Ruse!), iar stema aduce izbitor de mult cu stema fostei Uniuni Sovietice. Ceea ce m-a șocat însă e marea statuie a lui Lenin care tronează nestingherită în fața Parlamentului. Mama când a văzut statuia a exclamat „Bată-l Dumnezeu să-l bată! Animala!” M-a amuzat, dar un gust amar mi-a inundat sufletul. Cum de e posibil ca statuia unui criminal care e vinovat de moartea a milioane de oameni și de viața nefericită a altor câteva milioane să fie atât de venerată?! Desigur, strada principală se numește Lenin.

          Nu știu dacă voi merge din nou în „Комратский Район”. Ceea ce am văzut acolo m-a întristat. A fost o experiență foarte utilă pentru teză, dar aș fi vrut să scriu altceva decât ceea ce am observat. De multe ori am vrut să merg în Transnistria în același scop, acum stau pe gânduri... Am auzit în ultimul timp din ce în ce mai des că bulgarii vor autonomia raionului Taraclia. Am să le propun consătenilor mei să facem raionul Țiganca, văd că e la modă!

Ce înseamnă pentru mine ziua de 7 aprilie

        A început anul trecut, în 2009 când oamenii pur și simplu nu mai puteau suporta, nu mai aveau speranță și erau deznădăjduiți. Exact acum un an au murit tineri care aveau o viață lungă, frumoasă înainte, dar au ales să lupte pentru libertatea lor și a poporului. Datorită lor astăzi nu ne este frică să strigăm „libertate!” și nici nu mai rostim cu jumătate de gură „suntem români”. Datorită lor. Ce a fost cu adevărat acolo, la Chișinău, pe 7 aprilie? O revoltă? O lovitură de stat? Sau poate o revoluție? A fost o răbufnire a spiritului omenesc, o dovadă că nu suntem un popor de sclavi și slugi ale comunismului. Nu! Nu vom fi niciodată astfel de popor.

       Nu am fost acolo în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. Cu trupul n-am fost, dar cu inima eram la românii de dincolo de Prut, de oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, așa cum sunt ei, îndoctrinați, uneori inculți alteori sclipitori, eu îi iubesc pentru că sunt poporul meu. Urmăream cu sufletul la gură, pe internet sau la televizor ce se întâmplă acolo. Încercam să-l sun pe fratele meu, dar nu reușeam. Panica era mare. Sufletul era mic, dar mă mândream că tinerii, și nu doar ei, au ieșit în stradă protestând împotriva nedreptății, a sclaviei și a corupției.

       Astăzi la Chișinău nu mai sunt polițiști care lovesc în oameni ca în cini. Nici tineri omorâți, nici frică. Există speranța într-un viitor mai bun, într-o viață decentă. E o zi de doliu, de durere adâncă în sufletul oamenilor care au pierdut pe cei dragi. Să-i cinstim pe tinerii care au murit anul trecut de 7 aprilie! Ei sunt adevărații noștri eroi!

Mai sărbătorim ziua de 27 martie?

De câteva zile citesc pe mai multe bloguri, site-uri și reviste reacții, păreri, impresii, emoții despre ceea ce înseamnă sau cum a fost sărbătorită anul acesta ziua de 27 martie. Textele sunt diverse, dar toate au același numitor comun. Toate cuvintele gravitează (ca în jurul unui nucleu) în preajma cuvintelor unire, Basarabia, România, limbă română etc. Părerile, trăirile sunt împărțite: unii au sărbătorit cu inima tresărind de emoții, alții au fost pasivi. Fiecare și-a ales modalitatea de a marca această zi. Participând sau fiind absent.

M-au derutat unele păreri vis-a-vis de această sărbătoare. Mă uitam la fimulețele postate pe internet cu imagini de la aceste evenimente. La Chișinău au fost multe persoane din România care au participat cu sufletul la marea horă a unirii dintre cele două țări. Desigur, printre cei adunați pe străzile capitalei erau și oameni care strigau că ei sunt moldoveni, că noi nu avem nimic cu românii, că nu-i nici o sărbătoare, că ei „sunt moldoveni adevărați” care țin la țara lor, adică Moldova. Această categorie de oameni pur și simplu mă derutează, dau dovadă că sunt închistați, nu știu și nici nu vor să știe un gram de istorie, dar mai ales pentru că sunt ignoranți și lipsiți de bun simț.

Alții sunt de părerea că a striga „Unire!” nu mai e la modă și nici nu mai este necesar. Depinde și cum strigi „Basarabia – pământ românesc!”. Trebuie să fim conștienți că acolo, pe străzile Chișinăului nu toți au strigat și au venit cu sufletul deschis și cu multe emoții. Doar că numărul lor e mic în comparație cu cei care sunt români și își asumă cu mândrie identitatea. Basarabia nu-i o redută pierdută. Nici într-un caz. N-a pierit în teroarea gulagurilor, nici sub rușii țarului care-au interzis orice manifestare cultă românească în Basarabia, n-a pierit nici sub comuniștii, mai odioși chiar decât fasciștii lui Hitler, nu va pieri nici acum când chingile prejudecăților se dezleagă, oprimarea dispare, iar libertatea și bunul simț prinde aripi.

Poate că e greșit să te rezumi la a striga „Unire” și în rest să nu faci nimic. Să rămâi doar cu atât. Are vreun rost atunci să strigi că suntem frați, dar să nu îl ajuți pe fratele tău cu o carte, să nu faci nimic pentru a îndepărta birocrația, pentru a-i facilita venirea în patria lui - România etc. Nu spun că nu se face nimic în acest sens, spun doar că se face puțin. Da, anual se oferă sute de burse pentru elevi și studenți, dar o dată ajunși aici aceștia se confruntă cu o mulțime de dificultăți. Nu e suficient să-i oferi unui student 65 de euro bursă lună în momentul în care nu i se oferă un loc în cămin, nu i se oferă reducere la transportul în comun, nu are dreptul să concureze alături de ceilalți studenți din universitate la diverse concursuri. Personal, în patru ani de facultate nu am primit niciodată cazare în cămin. Am vrut să particip la diverse manifestări, iar dosarul mi-era respins din cauza că „nu eram cetățean român”. Așa o fi oare? Eu m-am considerat româncă dintotdeauna, păcat că alții mă percep a fi altceva. Cred că e inutil să adaug la toate aceste lucruri faptul că mulți studenți basarabeni se comportă urât când ajung în România... Realitatea o cunoaște oricine și e păcat să terfelim un popor din cauza unora care sunt „moldoveni adevărați”.

Așa, în încheiere, vă spun și părerea mea. Naționalismul și sentimentele românești din și pentru Basarabia sunt minunate atât timp cât nu sunt de fațadă, atât timp cât cei care strigă „Unire!” o fac din tot sufletul și nu se limitează doar la atât. Mi-ar plăcea să văd parteneriate între școli, licee, universități de pe ambele maluri ale Prutului, să văd excursii organizate pe tot teritoriul dintre Nistru și până la Tisa, să fie promovată o campanie de sensibilizare și mai ales una care să-i (re)învețe pe basarabeni istoria și adevărata lor limbă. Așa cum este ea, Basarabia, rusificată, săracă, merită tot respectul românilor care au rămas dincoace de Prut. Acest pământ a fost mereu cea mai răsăriteană provincie românească, cuprinzând împreună cu Bucovina ca un scut, hotarul de est al României. Din această cauză a fost de-a lungul istoriei sacrificată din instinctul de supraviețuire al principatelor și, mai târziu, a statului român. Basarabia nu este doar un model de rezistență a poporului și a limbii române de aici în condițiile de teroare istorică, ci și un spațiu unde au luat naștere mari valori spirituale românești care reprezintă cu mândrie întregul popor român.

În apărarea limbii române

„ Nu este suficient întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele.”

       Zilele trecute am scris un articol în care ironizam, dar și dojeneam două compatrioate, două studente/eleve care își băteau joc de limba lor maternă. Mulți m-au acuzat de demagogie sau că aș arunca piatra în grădina vecinului. Nu vreau să mă apăr sau să mă justific, n-aș face-o niciodată din moment ce nu știu să fi greșit cu ceva; vreau pur și simplu să aduc argumente în apărarea limbii noastre materne.

         Ilustrul lingvist Eugen Coșeriu spunea: „ A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și politic, e o absurditate și o utopie; și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci, un act de genocid etno-cultural.”

         Mulți dintre amicii sau colegii mei din România mă întreabă mirați, consternați „Există totuși o limbă moldovenească?!” – „ Numai pentru faptul că I. V. Stalin amintește de „limba moldovenească”, a apărut problema limbii moldoveneaști de sine stătătoare, deși majoritatea lingviștilor considerau încă de pe atunci că românii și moldovenii vorbesc aceeași limbă” – iată ce afirma în 1957 lingvistul rus Ruben Budagov.

        Astăzi se fac încercări disperate de a găsi diferențieri între limba vorbită în Basarabia și cea din România. Da, este adevărat, există anumite particularități specifice, dar nu la nivel de limbă față de o altă limbă, ci la nivel de dialect față de alte dialecte ale aceleiași limbi. Din câte știu eu, specificul dialectal nu afectează unitatea limbii unui popor, numită și limbă literară unică sau exemplară de către Eugen Coșeriu.

       „Atunci de ce moldovenii de dincolo de Prut susțin existența acestei limbi?” – m-au întrebat mulți. Acestui popor i s-a băgat în cap mai bine de jumătate de secol ideea că vorbim o altă limbă decât cea română, că suntem două popoare distincte. Trebuie să mulțumim țăranului că limba română n-a dispărut de tot din Basarabia. Lui trebuie să-i mulțumim! De au existat, imediat după „recucerirea” Basarabiei de către cizma rusească, români adevărați care știau că neam de daci și de romani suntem, iar limba noastră e de origine latină și nu slavă, aceștia au împânzit gulagurile Siberiei. Conștiința acestui popor a fost zdruncinată, ruptă, sfâșiată. Intelectualii au fost deportați sau pur și simplu executați, iar poporul simplu a rămas fără îndrumători, fără cei care le învățau copii să vorbească limba maternă. În locul acestor oameni, au fost aduși „intelectuali” de dincolo din Nistru care, desigur, au început să-i învețe pe copii la școală că suntem de fapt popor de slavi și că scrierea noastră e cea chirilică... Iată de ce astăzi mulți dintre basarabeni se consideră moldoveni și nu români, ei aproape că nici nu se mai întreabă dacă este sau nu adevărat, dacă este bine sau rău acest lucru.

        Primul președinte al Republicii Moldova, cu toate păcatele sale, spunea : „ Este lesne de înțeles că noțiunea de „limbă maternă” din art. 13 al Constituției ține nu atât de un termen științific, cât de unul politic. Limba Română este numele corect al limbii noastre – istorice, literare, de cultură și scriere.”

        Revin la ideea inițială a acestui articol – poluarea excesivă și dăunătoare cu rusisme a limbii. Se înțelege de la sine că nu mă voi apuca să țin lecții de lingvistică, dialectologie sau istorie. Nu acesta este scopul meu. Nu vreau să-i apăr pe compatrioții mei pentru faptul că vorbesc astfel, dar nici nu vreau să-i scuip – pur și simplu voi explica de ce basarabenii vorbesc așa. În urma a jumătate de secol de „bilingvism armonios” rus – „moldovenesc”, în vorbirea noastră au intrat o sumedenie de cuvinte, rezultând de aici o limbă amestecată. Un număr mare de români basarabeni nu sunt, cu părere de rău nici astăzi, în stare să se exprime liber și dezinvolt în limba lor maternă, cum o fac românii din România (pe care unii îi admiră, alții îi invidiază, iar alții se înrăiesc și devin românofobi). Acest fapt este destul de ușor de observat de oricine este atent la modul de exprimare al basarabenilor. Veți auzi des : „Am fost la Italia”; „S-a dus la pleaj/zarabotcă”; „E ora douăzeci de minute la șase”; „Am fost în comandirovcă”. Exemplele pot continua.

        E oare atât de greu să spui geacă în loc de „curtcă”, brichetă în loc de „zajîgalcă”, farfurie în loc de „posudă”, chiflă în loc de „bulocică” ???

        Nu, nu e greu din moment ce cunoaștem aceste cuvinte în limba română. Le folosim din obișnuință. Așa vorbesc oamenii de mai bine de 50 de ani. Diferența este că acum 50-40 de ani era obligatoriu, iar acum e din obișnuință și... comoditate. Obișnuința e o mare problemă. Și eu am scăpări de genul acesta și utilizez astfel de cuvinte fără să-mi dau seama. Mama mea, profesoară de limbă română, după ce ani de zile a predat limba „moldovenească” cu alfabet chirilic, nici astăzi nu poate deosebi grupul de litere „ji” și „gi”! În liceu îmi scria scrisori și găseam printre cuvintele românești atât de dragi câte o literă în alfabet chirilic în mijlocul unui cuvânt scris cu litere latine.

          Acest lucru este pentru mine personal o rușine, o anulare a identității mele. Niciodată nu veți auzi un rus care să vorbească atât de schilodit limba rusă, cu moldovenisme. Ei nu-și vor schimonosi niciodată limba și bravo lor pentru acest lucru! În schimb, rușine nouă, basarabenilor care permitem și participăm la acest lucru fără a ne impune cineva. Acum 50 de ani, bunicii noștri erau deportați în Siberia pentru că nu voiau să-și uite limba, astăzi noi o călcăm în picioare de bunăvoie.

         Așa că, nu sufăr de demagogie, nu-mi place să văd paiul din ochiul vecinului și să nu văd bârna din ochiul meu. Mă mândresc mult că vorbesc fluent limba franceză și limba rusă, dar cel mai mult mă mândresc cu faptul că vorbesc limba română corect și frumos!

 

      P.S. Aseară, la un post de radio rusesc aud o reclamă „Părdele, ”Ștorî”! Nu, nu „părdele”, ci „perdele” - vorbește corect românește! Prima reacție a fost că nu aud eu bine, dar nu, mă înșelam, rușii ne îndeamnă să vorbim corect românește! Au ajuns ei să ne învețe cum și de ce să ne vorbim limba maternă?

 

 

Moldovencele

        Acum vreo câteva zile am intrat rapid într-un hipermarket să fac niște cumpărături. M-am învârtit printre rafturi, încercând să aleg ce am nevoie și m-am îndreptat spre case. La o coadă, lângă o casă alăturată, două domnișoare mi-au atras imediat atenția . În mod evident, fetele voiau să atragă atenția tuturor. Erau îmbrăcate de parcă ar fi ieșit la o țigară pe banca din fața căminului studențesc. Pantaloni sport, pantofi, un hanorac și gata! Cum aproape de acest magazin sunt câteva licee și căminele universitare, am presupus că sunt studente sau eleve. Pardon, basarabence. Anume basarabence. Vorbeau tare. Așa să le audă toți oamenii.

- Fa, și fași cu Tolic? Mai aștepți?

- Ei, fa, nici nu știu! Am să-i dau diseară un „zvanoc” să văd și „ganește”...

- Iaca „bâc”! Tu șî așa ești „talkovaia” așa că nu te prosti! Dă-l „n...hui”!

         Am reprodus o bucată din „dialogul” celor două fete. Ca să nu uit că au început să vorbească o limbă păsărească, o amestecătură de cuvinte românești, rusești și o parte care nu există nici într-una din aceste limbi. Mai rău e că râdeau ba de o femeie din fața lor care avea părul vopsit, ba de un moșneguț. Mi s-a făcut atât de rușine! O rușine cruntă pentru ele și pentru nivelul lor de cultură. Pentru că oamenii din jur le priveau cu dispreț și milă. Ele reprezintă eșecul unei societăți „moldovenești multiculturale și plurilingve”. Mă întreb cum de au ajuns să studieze în România și ce anume s-a schimbat la ele din momentul în care au ajuns la Suceava? Care este raționamentul după care se ghidează și continuă să fie atât de... înapoiate? Ce vor să dovedească prin acest limbaj colorat, distorsionat?

           Consider că din moment ce alegi să vii, ca student, să studiezi în România, accepți din start și faptul că tu trebuie să te conformezi cu societatea în care vrei să te integrezi, că nu vii cu propriile reguli, ci le accepți pe cele deja existente. Mi-e rușine de rușinea altora care mai bine ar fi rămas în satele Moldovei și ar fi lăsat ocazia și șansa de a studia în România altor elevi/studenți care merită cu adevărat. Sunt indignată, iar dacă nu am dreptate, veniți voi cu argumente contradictorii!

Pentru SpreVest

Preluat de HotNews