Când stăpânul nu-i acasă, limba rusă joacă pe masă...

Zilele acestea au fost inițiate nenumărate discuții pe rețelele de socializare, dar și în ziarele online din R. Moldova în ceea ce privește oficializarea limbii ruse ca o a doua limbă în stat. În plus, discuțiile au fost generate și de recentul referendum din Letonia unde majoritatea
populației a spus NU limbii ruse. Cu toții știm însă că letonii, estonii și lituanienii au fost primele națiuni care s-au „trezit” după căderea Uniunii Sovietice, națiuni care și-au apărat drepturile lingvistice, culturale, politice și identitare mai mult decât toate celelalte țări membre ale ex-URSS.

De fapt, această „problemă” este vehiculată de ceva timp în societatea din Rep. Moldova, mai ales că unele partide politice militează pentru această „reformă” lingvistică. Printre acestea e suficient să amintesc Partidul Social cu care s-a împroprietărit recent Igor Dodon, dar și Partidul Comuniștilor, formațiune politică ce face uz în proporție de 90% de limba rusă. Ca să nu mai aduc aminte numeroasele declarații și apropouri ale lui Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse la Chișinău. După cum bine vedem, limba rusă n-a plecat niciodată din Basarabia și, probabil, nici nu va pleca degrabă.

Un lucru mă intrigă mult în legătură cu acest subiect – în timpul URSS limba rusă n-a fost niciodată, în nicio republică, limbă oficială, de ce am face acest lucru acum? De ce să mai păstrăm statutul de „limbă de comunicare interetnică”, din moment ce procentul etnicilor ruși este, practic, nesemnificativ față de cei peste 70% de etnici români din Rep. Moldova? De ce să nu fie limba română, limbă de comunicare între români, ruși, ucraineni, găgăuzi și bulgari? Și dacă o minoritate atât de redusă numeric din Rep. Moldova beneficiază de atâtea drepturi lingvistice, de ce Italia nu declară a doua limbă oficială limba română că doar avem o micro-societate acolo?

Ideea de a oficializa limba rusă mi se pare de o absurditate dureroasă. De abia sunt câteva semne că începem să vrem să ieșim din mocirla în care ne „bălăcim” de vreo 20 de ani și, iată, vrem să revenim fie la ce-a fost, fie la ceva și mai rău. N-am să-i înțeleg niciodată pe concetățenii mei care au uitat ororile și crimele pe care le-a înfăptuit națiunea rusă împotriva Basarabiei, care și-au uitat buneii deportați și îi tolerează și venerează pe ruși și limba lor.

Încep să cred că ne place mult prea mult statutul de victime și că le iertăm prea multe călăilor. Când mai e câte o situație din asta, mama are obiceiul să replice „Națiune de boi!” și tind să-i dau dreptate tot mai des.

De-am fi măcar 5% letoni cred că s-ar schimba multe în societatea noastră, dar cu așa conducere politică, așa societate avem. Nici un politician din Rep. Moldova nu are suficient curaj să se răzvrătească împotriva prea multelor drepturi de care beneficiază etnicii noștri ruși. Și mă tem că dacă s-ar organiza un referendum la noi pentru oficializarea limbii ruse, rezultatul ar fi unul dezastruos. Știu că sunt mulți tineri care s-ar răzvrăti, cărora le pasă de limba și de calitatea limbii pe care o vorbesc, dar mai știu că sunt o mulțime de „moldoveniști” care se bat în piept că sunt patrioți adevărați, care îl „venerează” pe Ștefan cel Mare, dar editează ziare, site-uri web sau organizează mitinguri în limba… rusă! Oare de când „moldavskii iazîk” e limba lui Ștefan cel Mare?! Mi-e teamă că societatea noastră nu are cultura și educația necesară încât să inițieze și să meargă fără frică la un astfel de referendum. Mi-e teamă că învățământul nostru defectuos nu educă tânăra generație, ci mai
degrabă o îndobitocește. Mi-e teamă că prea mulți dintre noi suntem „legați” de un trecut „glorios” al Uniunii Sovietice, nostalgici după o epocă de aur care a fost, de fapt, o perioadă ce ne-a transformat din români în moldoveni și în care ne-am înfrățit cu rusul mai mult decât cu frații noștri. Mi-e teamă că de s-ar oficializa limba rusă în Basarabia acest lucru ar însemna cu siguranță moartea limbii române din acest spațiu românesc greu încercat de soartă…

Pentru InfoPrut

Vrem în Europa și suntem nostalgici după comunism?

            Citeam în presă că în Rusia „icoana” lui Stalin tronează frumos și impunător în multe biserici. Pictat pe pereții locașurilor sfinte sau chiar în icoane. Cel mai sângeros criminal din lume alături de Hitler este încă venerat de oameni? Articolul m-a uimit și chiar m-a intrigat, nevenindu-mi a crede că e posibil astăzi așa ceva. Apoi mi-am spus că nu-i chiar a mirare, Voronin al nostru se închină și el în fața lui Lenin, nu? (e drept comparația dintre cei doi, Lenin și Stalin, e oarecum irelevantă și diferită). Pentru a citi articolul cu pricina click AICI.

            Cum au vrut rușii să construiască socialismul? Poate prin eliminarea elementului omenesc din ecuație? Când mă gândesc la ceea ce a fost mai rău în timpul Uniunii Sovietice, primul lucru care-mi vine în minte e represiunea stalinistă. Cred că nu sunt singura. Victimile acestei represiuni au fost milioanele de suflete trimise în Gulaguri. Însă de ce oare nu ne amintim de victimile care n-au mai apucat să ajungă în Siberia, ci au murit „construind” socialismul? Își propuseseră să înființeze Împărăția Cerurilor pe pământ, călcând pe trupurile oamenilor. N-am să pot înțelege niciodată entuziasmul maselor și sprijinul acestora pentru puterea politică. Mai ales atunci când cetățenii au fost și sunt cei care plătesc. Acest comportament de supunere și obediență a fost (și este în continuare) perceput ca o acceptare răbdătoare. Aproape de neînțeles.

            Doar rareori, ca popor, am avut curajul și puterea să ne ridicăm împotriva suferinței intolerabile și a guvernelor. Poate doar o dată pe secol. Facem o revoluție, se schimbă căte ceva (aproape nesemnificativ), iar mai târziu băgăm mâinile în buzunare și ne întorcem la existența obișnuită. Parcă am fi obișnuiți să fim „călăriți”. De fapt, cred că marea „religie” comunistă a făcut din noi, oamenii, indivizi dependenți, nu o societate în adevăratul sens al cuvântului.

Astăzi (încă) depindem de simboluri și mituri bolșevice. Chiar le idolatrizăm. Atât de puternică a fost amprenta comunismului și a socialismului „benefic” încât astăzi, în republica Moldova (și în mai toate țările ex-sovietice), dinamica socială este una care aderă la valori vechi, la idealuri trecute. O dinamică ce aspiră la dominația acestor idealuri trecute asupra prezentului și a viitorului, atât în termeni culturali, cât și în ceea ce privește relațiile sociale.  Dialogul nostru, al moldovenilor, cu Europa e unul bizar și mărginit. De parcă ne-ar fi frică de ceva. De fapt, atât timp cât mai avem un segment al populației care îl venerează pe Stalin și Lenin, alegem să ne ocupăm de realități complet diferite și să ne ocupăm de ele complet diferit. De aici și marea noastră problemă identitară. Nerezolvată și dureros de actuală.

Cu toate că mai mult de jumătate de Basarabie a fost exterminată, trimisă în Siberia, noi încă nu putem trece peste sfârșitul secolului XX, peste căderea Uniunii Sovietice. Suntem nostalgici cu toate că în anii 90 strigam diseprați „limbă, alfabet, identitate”! Ne încăpățânăm să rămânem așa, suspendați parcă între UE și Rusia de parcă țelul nostru ar fi să împiedicăm desintegrarea spațiului postsovietic.

Eu cred că atât Europa, cât și Rusia sunt preocupate de realitățile trecutului. Doar că Europa este preocupată de modul în care să depășească acest trecut, iar Rusia să revină la situația de dinainte, la statutul de conducătoare. Nu-i de mirare că încă mai dăinuie stafia lui Stalin prin biserici și prin mințile oamenilor. N-ar fi de mirare nici dacă l-ar canoniza și am fi puși în situația de a ne închina „marelui” apărător al socialismului, ucigașul a milioane de oameni... Chiar că are alură de sfânt!