Citeam în presă că în Rusia „icoana” lui Stalin tronează frumos și impunător în multe biserici. Pictat pe pereții locașurilor sfinte sau chiar în icoane. Cel mai sângeros criminal din lume alături de Hitler este încă venerat de oameni? Articolul m-a uimit și chiar m-a intrigat, nevenindu-mi a crede că e posibil astăzi așa ceva. Apoi mi-am spus că nu-i chiar a mirare, Voronin al nostru se închină și el în fața lui Lenin, nu? (e drept comparația dintre cei doi, Lenin și Stalin, e oarecum irelevantă și diferită). Pentru a citi articolul cu pricina click AICI.
Cum au vrut rușii să construiască socialismul? Poate prin eliminarea elementului omenesc din ecuație? Când mă gândesc la ceea ce a fost mai rău în timpul Uniunii Sovietice, primul lucru care-mi vine în minte e represiunea stalinistă. Cred că nu sunt singura. Victimile acestei represiuni au fost milioanele de suflete trimise în Gulaguri. Însă de ce oare nu ne amintim de victimile care n-au mai apucat să ajungă în Siberia, ci au murit „construind” socialismul? Își propuseseră să înființeze Împărăția Cerurilor pe pământ, călcând pe trupurile oamenilor. N-am să pot înțelege niciodată entuziasmul maselor și sprijinul acestora pentru puterea politică. Mai ales atunci când cetățenii au fost și sunt cei care plătesc. Acest comportament de supunere și obediență a fost (și este în continuare) perceput ca o acceptare răbdătoare. Aproape de neînțeles. Doar rareori, ca popor, am avut curajul și puterea să ne ridicăm împotriva suferinței intolerabile și a guvernelor. Poate doar o dată pe secol. Facem o revoluție, se schimbă căte ceva (aproape nesemnificativ), iar mai târziu băgăm mâinile în buzunare și ne întorcem la existența obișnuită. Parcă am fi obișnuiți să fim „călăriți”. De fapt, cred că marea „religie” comunistă a făcut din noi, oamenii, indivizi dependenți, nu o societate în adevăratul sens al cuvântului.
Astăzi (încă) depindem de simboluri și mituri bolșevice. Chiar le idolatrizăm. Atât de puternică a fost amprenta comunismului și a socialismului „benefic” încât astăzi, în republica Moldova (și în mai toate țările ex-sovietice), dinamica socială este una care aderă la valori vechi, la idealuri trecute. O dinamică ce aspiră la dominația acestor idealuri trecute asupra prezentului și a viitorului, atât în termeni culturali, cât și în ceea ce privește relațiile sociale. Dialogul nostru, al moldovenilor, cu Europa e unul bizar și mărginit. De parcă ne-ar fi frică de ceva. De fapt, atât timp cât mai avem un segment al populației care îl venerează pe Stalin și Lenin, alegem să ne ocupăm de realități complet diferite și să ne ocupăm de ele complet diferit. De aici și marea noastră problemă identitară. Nerezolvată și dureros de actuală.
Cu toate că mai mult de jumătate de Basarabie a fost exterminată, trimisă în Siberia, noi încă nu putem trece peste sfârșitul secolului XX, peste căderea Uniunii Sovietice. Suntem nostalgici cu toate că în anii 90 strigam diseprați „limbă, alfabet, identitate”! Ne încăpățânăm să rămânem așa, suspendați parcă între UE și Rusia de parcă țelul nostru ar fi să împiedicăm desintegrarea spațiului postsovietic.
Eu cred că atât Europa, cât și Rusia sunt preocupate de realitățile trecutului. Doar că Europa este preocupată de modul în care să depășească acest trecut, iar Rusia să revină la situația de dinainte, la statutul de conducătoare. Nu-i de mirare că încă mai dăinuie stafia lui Stalin prin biserici și prin mințile oamenilor. N-ar fi de mirare nici dacă l-ar canoniza și am fi puși în situația de a ne închina „marelui” apărător al socialismului, ucigașul a milioane de oameni... Chiar că are alură de sfânt!
sindromul stockholm
RăspundețiȘtergere