De ce, Moldova?

          De ceva timp, evenimentele din Republica Moldova par a fi aceleași, trase la xerox parcă, aceiași oameni implicați în scandaluri, aceleași certuri interminabile, chiar și motivele lor sunt aceleași. Referendum-ul eșuat parcă a adâncit și mai mult întunericul în care zace țara aceasta. Acuzații dure, fiecare aruncă noroi în vecinul său, discuții interminabile și, mereu, aceiași politicieni „deștepți” ies în fața poporului cu „soluții” ideale pentru a ieși din criză, indiferent care-i aceasta pentru că avem mai multe tipuri: economică, socială, constituțională, dar cel mai mult ne lipsește demnitatea și responsabilitatea. Înțeleg de ce politicienii sunt așa cum sunt, căci, știți voi, e în firea lor să mintă oamenii, să promită și să nu-și îndeplinească promisiunile, să îndruge vrute și nevrute la televizor ca să ne prostească, dar, iată, nu înțeleg de ce omul simplu, de rând, profesorul, medicul, vânzătorul e atât de indiferent față de propria existență. De ce nu-i pasă cine e președintele țării, de ce nu-i pasă cui acordă votul, de ce?

          Mă întreba ieri un prieten mai mult în zeflemea cum de s-a făcut atâta tam-tam cu aceste alegeri, cum de unii (printre care și eu în persoană) și-au pus mari speranțe în referendum, iar prezența la vot a fost atât de mică? Și, sincer, nici nu știu ce să răspund unor întrebări, aparent, atât de simple. M-am săturat să le explic prietenilor din România de ce în Constituție vorbim moldovenește, iar manualele la școală sunt de limbă română, de ce încă mai supraviețuiește comunismul la noi din moment ce acest regim criminal ne-a deportat bunicii în Siberia și ne-au împușcat fără milă, de ce ne-am revoltat la 7 aprilie 2009, iar duminică la referendum am preferat să stăm crăciți în fața televizorului sau pe facebok, dar nu ne-am dus să votăm... M-am săturat să le caut scuze concetățenilor mei, să-i apăr și să explic necontenit că mentalitatea basarabeanului e încă tare înapoiată și că i-a fost spălat creierul în timpul Uniunii Sovietice. Pur și simplu a trecut deja prea mult timp, am avut suficient timp să învățăm istorie adevărată, suficient timp să învățăm că sandalele nu sunt „basanoști”, iar chifla nu-i „bulocică”, suficient timp încât să ne dăm seama că în 8 ani de comunism ne-am adâncit și mai mult în sărăcie și că ar trebuie să încercăm și democrația.

          Încep să devin ușor insensibilă la soarta moldovenilor. Chiar malițioasă. Un lucru e sigur – înapoi în Republica Moldova nu mă voi întoarce să locuiesc pentru că țara mea nu-mi oferă nimic. Poate că nici eu n-am făcut suficiente lucruri pentru ea, dar din moment ce nu există o democrație normală, o dorință sinceră a cetățenilor de a avea un viitor mai bun, nu văd de ce m-aș sacrifica. Poate greșesc, poate sunt egoistă, dar cred că a trecut suficient timp în care ar fi putut și moldovenii să dovedească faptul că VOR cu adevărat o altă viață.

De ce mă supăr pe moldoveni?

Locuiesc în România de 10 ani, dar în tot acest timp am rămas cu sufletul în Basarabia. Oricum ar fi, orice s-ar întâmpla, oricât de bine nu m-aș simți aici, la Suceava, locul unde m-am născut are o importanță aparte, idiferent dacă lumea îl blamează, oricât de săraci am fi, indiferent de orice alt motiv sau cauză, ne este drag locul acela în care ne-am petrecut copilăria. Așa mă simt și eu în legătură cu Basarabia mea dragă! Din aceste motive am rămas mereu conectată la tot ce se întâmplă dincolo de Prut, m-au durut întotdeauna nedreptățile pe care le îndură acest popor foarte naiv, dar mai ales greutatea cu care acceptă schimbarea, adevărul sau democrația. Moldoveanul prin firea lui e tare naiv, mentalitatea lui e greu de schimbat, nu-l vei convinge că e așa și nu altfel măcar să crăpi în fața lui!
Moldova rămâne o țară nespus de bizară prin oamenii ei și prin parcursul istoric. În anii ’90 când a început să se clatine marele imperiu roșu, ieșisem cu toții în stradă scandând „limbă, istorie, alfabet!”. Toți credeam că s-a sfărâmat jugul pus după grumazul basarabeanului, că vom avea în sfârșit dreptul la dreptate, adevăr, libertate. De unde! Tot noi câțiva ani mai târziu ne burzuluim că suntem „moldoveni”, vorbim limba moldovenească, iar istoria lui Stati devine carte de căpătâi. Păi se poate una ca asta, oameni buni?! Spre deosebire de anii aceia în care abia ieșeam de sub papucul comunismului, când eram încă bătuți în cap, îndobitociți și manipulați, astăzi știm adevărul, știm care ne e limba și istoria, dar refuzăm să luăm atitudine, parcă indiferenți propria soartă. Am devenit o nație tare indiferentă, așteptăm căscând să ne întindă mâna alții ca în zicala acea „pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”. Așa că, dragii mei concetățeni, haideți să ne trezim într-o dimineașă, să ne dăm o palmă sau două și să nu mai permitem lui Ivan să fie stăpân în casa noastră și să se urce cu picioarele pe masă. Noi și numai noi trebuie să fim cei care ne decim soarta și dacă vom mai ezita încă mult timp între est și vest, între slugărnicie și demnitate. Să nu ne fie rușine peste un deceniu față de copii noiștri că le-am stâlcit limba și le-am modificat istoria.