Ce ne va aduce, nouă moldovenilor, anul 2011?

          Când citesc în presa de dincolo de Prut care e situația politică nu pot decât să dau din cap îngândurată. Mi-e aproape teamă să mă gândesc la viitorul acestei țări. Oricum ar fi, nu sună foarte promițător. Mă întreb aproape ironic – a fost mai rău cu o guvernare comunistă sau acum e mai rău? Sigur, nu-i agreez deloc (dar chiar deloc) pe comuniști, dar prezența domnului democrat Lupu în fotoliul de președinte al țării îmi dă niște fiori pănă în adâncul măduvei. Mi-aș dori să rămână în istoria acestui spațiu geopolitic zguduit de controverse doar ca președinte interimar.

            Într-o zi mă întreabă o amică nu prea la curent cu situația din Moldova când sunt alegeri la noi. Încep să râd aproape isteric. Păi, draga mea, la noi tot sunt alegeri de vreo doi ani. Am avut alegeri de orice fel. Chiar și un referendum. Mă privește uimită și nu știe exact ce să creadă – glumesc sau chiar spun adevărul. Recapitulând acești aproape 2 ani de la evenimentele din aprilie 2009 mă întreb cum am mers, înainte ca oamenii normali sau înapoi ca racii?  Mai degrabă am bătut pasul pe loc, iar viața politică a țării s-a zbătut și a avut nenumărate spasme. Rezultate? Vreo doi președinți interimari, certuri de la mașinile prezidențiale, cuvinte dubios de oraznice aruncate celorlalți politicieni de către Voronin (sau Boronin cum am mai văzut în presă), un guvern care a făcut atâtea vizite prin Europa cât nu s-au făcut în 8 ani, alianțe marcate de incertitudine și de nesiguranța existenței de mâine, negocieri aberante despre „principii și valori”, vizite ale multor oficiali europeni sau chiar de dincolo de ocean.

Mă întreb dacă măcar un politician s-a gândit cu adevărat la ce simte, suferă și crede societatea. Dacă le-a păsat conducătorilor noștri de ceea ce înseamnă bunăstarea unui popor, problemele grave (și foarte grave) cu care se confruntă, carențele unui sistem sanitar sau de învățământ. Și câte ar mai fi de remarcat și de adus aminte! O Moldovă fără sărăcie (cum era sloganul unui partid politic) e posibilă numai dacă s-ar asculta și vocea oamenilor de rând care nu stau în fotolii moi și pe care nu-i așteaptă Mercedes-ul la ușă. Ar trebui ascultați în primul rând cei care stau și vând pe la colțurile piețelor în frig, tremurând și îmbolnăvindu-se, cei care stau prin spitale unde mișună șoareci, iar mâncarea e infectă, a profesorilor care predau copiilor prin sate în clase neîncălzite și din manuale jerpelite, a bătrânilor care nu știu pe ce să-și împartă minuscula pensie.

Mă apucă furia când mă gândesc la unii care discută despre „valori și principii” și vor să grăbească refacerea clădirilor guvernamentale distruse în aprilie 2009, în timp ce sute de copii merg la școală îmbrăcați inadecvat cu vremea geroasă de afară, iar alte sute de moldoveni dau mii de euro pentru o viză falsă să plece în Italia. De-ar pleca toți și de i-ar lăsa pe ei fără slugi! Tragând linii după acești aproape 2 ani văd că puține s-au realizat, iar când reflect mai bine îmi dau seama că nici acum ne avem siguranța că va fi ales președintele țării. Anticipatele devin o probabilitate, iar oamenii s-au săturat de incertitudine, minciuni și discuții inutile.

Aș vrea să-i rog pe guvernanții noștri să reflecte mai bine, să lase la o parte mândria goală și să se gândească la cetățenii pe care-i conduc, să se gândească la bine acestora. Cu siguranță lucrurile se vor urni cu mare greutate, dar orice are un început. De ce nu și-ar propune ca ei să genereze acest început? I-aș ruga să acționeze în folosul țării, nu doar spre umplerea buzunarelor. Mă întreb ce ne va aduce, nouă moldovenilor, anul 2011? Anticipate sau stabilitate? O schimbare spre bine sau aceeași situație precară ca și până acum?

De ce, Moldova?

          De ceva timp, evenimentele din Republica Moldova par a fi aceleași, trase la xerox parcă, aceiași oameni implicați în scandaluri, aceleași certuri interminabile, chiar și motivele lor sunt aceleași. Referendum-ul eșuat parcă a adâncit și mai mult întunericul în care zace țara aceasta. Acuzații dure, fiecare aruncă noroi în vecinul său, discuții interminabile și, mereu, aceiași politicieni „deștepți” ies în fața poporului cu „soluții” ideale pentru a ieși din criză, indiferent care-i aceasta pentru că avem mai multe tipuri: economică, socială, constituțională, dar cel mai mult ne lipsește demnitatea și responsabilitatea. Înțeleg de ce politicienii sunt așa cum sunt, căci, știți voi, e în firea lor să mintă oamenii, să promită și să nu-și îndeplinească promisiunile, să îndruge vrute și nevrute la televizor ca să ne prostească, dar, iată, nu înțeleg de ce omul simplu, de rând, profesorul, medicul, vânzătorul e atât de indiferent față de propria existență. De ce nu-i pasă cine e președintele țării, de ce nu-i pasă cui acordă votul, de ce?

          Mă întreba ieri un prieten mai mult în zeflemea cum de s-a făcut atâta tam-tam cu aceste alegeri, cum de unii (printre care și eu în persoană) și-au pus mari speranțe în referendum, iar prezența la vot a fost atât de mică? Și, sincer, nici nu știu ce să răspund unor întrebări, aparent, atât de simple. M-am săturat să le explic prietenilor din România de ce în Constituție vorbim moldovenește, iar manualele la școală sunt de limbă română, de ce încă mai supraviețuiește comunismul la noi din moment ce acest regim criminal ne-a deportat bunicii în Siberia și ne-au împușcat fără milă, de ce ne-am revoltat la 7 aprilie 2009, iar duminică la referendum am preferat să stăm crăciți în fața televizorului sau pe facebok, dar nu ne-am dus să votăm... M-am săturat să le caut scuze concetățenilor mei, să-i apăr și să explic necontenit că mentalitatea basarabeanului e încă tare înapoiată și că i-a fost spălat creierul în timpul Uniunii Sovietice. Pur și simplu a trecut deja prea mult timp, am avut suficient timp să învățăm istorie adevărată, suficient timp să învățăm că sandalele nu sunt „basanoști”, iar chifla nu-i „bulocică”, suficient timp încât să ne dăm seama că în 8 ani de comunism ne-am adâncit și mai mult în sărăcie și că ar trebuie să încercăm și democrația.

          Încep să devin ușor insensibilă la soarta moldovenilor. Chiar malițioasă. Un lucru e sigur – înapoi în Republica Moldova nu mă voi întoarce să locuiesc pentru că țara mea nu-mi oferă nimic. Poate că nici eu n-am făcut suficiente lucruri pentru ea, dar din moment ce nu există o democrație normală, o dorință sinceră a cetățenilor de a avea un viitor mai bun, nu văd de ce m-aș sacrifica. Poate greșesc, poate sunt egoistă, dar cred că a trecut suficient timp în care ar fi putut și moldovenii să dovedească faptul că VOR cu adevărat o altă viață.