Eu nu sunt român doar de 1 decembrie

Anul acesta am sărbătorit 1 decembrie mai mult sufleteşte decât ciocnind pahare cu vin. Prima care mi-a spus La Mulţi Ani a fost mama. Avea o voce tristă, supărată încă din cauza rezultatelor alegerilor de acasă. Dar cu toată supărarea n-a uitat să-mi ureze mulţi ani de ziua noastră, a tuturor românilor. Apoi mi-au trimis mesaje sau m-au sunat prietenii.

M-am simţit oare diferit astăzi? Mai mândră de ceea ce sunt sau mai ruşinată cum se simt alţii? Nu ştiu. Eu sunt româncă în orice zi nu doar la 1 decembrie. Luni sau marţi sunt la fel ca duminca şi nu am nevoie de alţii care să-mi spună sau să-mi arate care mi-e naţionalitatea sau ce limbă vorbesc. Pentru românii de dincolo de Prut cred că sărbătoarea de 1 decembrie, ca zi a tuturor românilor, reuneşte o mulţime de simţăminte, contradicţii, păreri de rău, mândrie etc. Înainte de a veni în România, acum 11 ani, trăiam această sărbătoare într-un mod obişnuit, aproape firesc. Intensitatea sentimentelor s-a făcut remarcată după ce m-am depărtat de locurile copilăriei, după ce am început să fim priviţi, noi, elevii şi studenţii basarabeni, ca un fel de paria în România. Atunci când eram mai stigmatizaţi am început să simt din ce în ce mai româneşte. Mi-aduc aminte de primul 1 decembrie la Rădăuţi, când împreună cu ceilalţi elevi din Moldova din tot liceul mărşăluiam în faţa unei coloane de elevi, profesori şi bătrânei, ducând cu mândrie coroane la Monumentul Ostaşului Român. Era un ger crunt, iar degetele, cu tot cu mănuşi, mi se lipiseră de scheletul metalic al coroanei înfăşurată în crengi de brad.

Eu mi-am ştiut întotdeauna originile. Nu am avut dileme identitare ca mulţi dintre compatrioţii mei şi niciodată nu mi-am trădat patria, idealurile. Nu sunt un model, dar îmi place să cred că simţămintele îmi sunt sincere, adevărate şi apreciate. Nu-mi place să sărbătoresc o zi a românilor pentru că eu celebrez ceea ce sunt în fiecare moment. Mă doare sufletul că Basarabia e în continuare un fel de măr al discordiei, un fel de monedă de schimb, o bucată din România de altădată, înstrăinată, întinată, aproape pierdută în ignoranţă şi nepăsare prostească. Să fi dispărut inima aprigă de român din sufletul basarabenilor? Să fi reuşit sovieticii să ne transforme în mancurţi în cei peste 50 de ani de stăpânire şi să nu mai vrem sau să nu mai putem să reînviem? Mă gândesc la alte popoare care s-au jertfit numai să nu permită să fie cotropite, îngenuncheate şi ca generaţiile care vor veni să cunoască valorile spirituale şi limba strămoşilor lor. Să-i luăm drept exemplu pe catalani care sunt în Spania un model de rezistenţă şi au luptat decenii la rând pentru limba şi tradiţiile lor.

Eu nu sărbătoresc în mod deosebit ziua de 1 decembrie pentru că nu am nevoie de o dată în caledar care să-mi amintească cine sunt. Români, fiţi mândri de ceea ce sunteţi! Iubiţi-vă limba şi istoria pentru că ele marchează identitatea şi fiinţa. Fiţi români în fiecare zi şi nu-i uitaţi pe fraţii voştri înstrăinaţi şi vitregiţi de soartă. Măcar de 1 decembrie aduceţi-vă aminte de ei. Iubiţi-i şi iertaţi-le rătăcirile, povăţuiţi-i, arătaţi-le unde greşesc şi cultivaţi-le sentimentul naţional şi identitar. Poate vreodată soarta se va îndura de noi şi ne va reuni sub cerul unei Românii Mari şi puternice ca altădată.

Am văzut şi vă recomand „Nuntă în Basarabia” – un film despre români şi prejudecăţi

Am aşteptat cu nerăbdare lansarea filmului la Suceava, înjurând nu de puţine ori pentru că nu avem cinematograf în oraş. M-a bucurat enorm când am aflat că regizorul şi echipa sa au acceptat propunerea noastră, a Grupului de Iniţiativă al Românilor din Basarabia de a lansa producţia româno-română la Suceava, la Universitatea „Ştefan cel Mare”. Filmul a fost difuzat două zile la rând, vineri şi sâmbătă, 25 şi 26 noiembrie. Sala a fost plină de fiecare dată ceea ce ne-a demontrat încă o dată că subiectul Basarabia este unul actual şi care suscită interesul publicului din România.

Liniştea din sală era întreruptă la început doar de chicotelile de râs la glumele şi situaţiile comice din film. Actorii, Vlad şi Victoria, tineri emoţionaţi şi plini de viaţă, şi-au jucat rolurile perfect, ca un cuplu obişnuit, mimând minunat realitatea unei întregi societăţi. Unchiul, Johnny Scarlat, un om cu un fin simţ al umorului şi cu o prestaţie impresionantă m-a cucerit încă de la primele replici.

Momentele comice, tradiţiile frumoase, specifice zonei dintre Prut şi Nistru, dar şi unele de o absurditate banală au dat tonusul filmului. Prejudecăţile, ura, stereotipurile au rămas undeva în urmă sau, dacă vreţi, la uşă, lăsând loc toleranţei, înţelegerii reciproce şi unei împăcări între generaţii, între societăţi care au evoluat diferit, deşi au avut un punct comun de plecare. Căsătoriile dintre basarabeni şi românii de dincoace de Prut sunt astăzi un lucru obişnuit care nu mai suscită mirarea şi curiozitatea. Suntem la fel, dar (vai!) atât de diferiţi. Filmul ne prezintă două societăţi în contradicţie, dar care, totuşi au prea multe lucruri, tradiţii în comun pentru a fi catalogate diferite.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult a fost aducerea în discuţie de mai multe ori a problemei lingvistice cu care se confruntă Basarabia. Dar mai ales mi-a plăcut subtilitatea cu care a fost tratată, nelăsându-se loc interpretărilor răutăcioase, ci mergând direct şi sincer spre miezul problemei. Alternanţa limbii române cu limba rusă este o realitate a societăţii moldoveneşti, situaţie ce, pentru străini şi pentru românii din România, este percepută cu interes şi cu o atitudine puţin incertă (din caza necunoaşterii limbii ruse). De asemenea, metaforic a fost atinsă şi problema dependenţei energetice (şi nu numai) a Republicii Moldova faţă de Federaţia Rusă.

Dacă astăzi aş întreba mai mulţi basarabeni dacă le-a plăcut filmul, majoritatea mi-ar răspunde că s-au regăsit, mai mult sau mai puţin în secvenţele din film. Dacă i-aş întreba pe românii de aici mi-ar spune că s-au confruntat de nenumărate ori cu momente asemănătoare celor din film în experienţele proprii. Ideea unei asemenea producţii mi se pare una genială şi bun augur. Aceasta sprijină dorinţa oamenilor de pe ambele maluri ale Prutului să se cunoască mai bine şi, de ce nu, să găsească o modalitate de convieţuire aşa cum au făcut Vica şi Vlad. „Nuntă în Basarabia” a devenit unul din filmele de suflet, unul la care m-aş uita din nou oricând cu o mare plăcere. Recomand cu multă căldură vizionarea filmului.

Alegerile din Republica Moldova - o cruntă dezamăgire

  
            Ne-am mobilizat, am rugat părinții, frații, prietenii din străinătate să mergă la vot. Și-au mers. Părinții mei, de exemplu, au făcut un drum de aproape 400 de km dus-întors ca să mergă la vot. Studenții din toate orașele României s-au mobilizat, s-au organizat pe grupuri s-au urcat în autocare sau trenuri și au mers până la cea mai apropiată secție de votare. Imaginile difuzate în presă de la consulatele și ambasadele Republicii Moldova din Padova, Parsi etc. ne-au arătat că oamenii au fost prezenți și că le pasă de viitorul lor și al copiilor lor. Și, totuși, cum de au axistat atâția care au votat cu PCRM? De unde s-au luat? Câte % din aceste voturi sunt furate și falsificate? Prea multe întrebări, prea puține răspunsuri...
            Am stat lipită de calculator după ora 21:00 pe 28 noiembrie. Accesam site-urile care transmiteau rezultatele parțiale ale alegerilor. Îmi venea să urlu de ciudă, de ură față de compatrioții mei care au votat comuniștii, dar și împotriva celora care, din comoditate și indiferență, n-au mers la vot. Vocea noastră, a celor care își doresc să iasă din mocirlă, să scape de jugul comunist, n-a fost oare suficient de puternică încât să fie auzită???
            Am încercat să conving toți prietenii și cunoscuții că merită să mergem la vot, că mobilizarea noastră e mai importantă acum, la 28 noiembrie, mai mult ca niciodată. Și, desigur, s-u găsit tăntălăi care mi-au spus „chiar cu votul meu se va decide totul?” sau „mi-e lene să merg până la Iași, e singura mea zi liberă”. Trăiți atunci în sărăcie și ca niște robi!
            Moldoveanul e prost și indiferent față de propriul destin. De ce ne-am aștepta să-i pese de destinul altuia? Eu personal nu mă voi întoarce să locuiesc în Moldova. Am mers la vot pentru că mi-au rămas acolo părinții și fratele. Pentru ei a meritat să merg, pentru că de ei îmi pasă. Și de-ar fi mâine alegeri din nou, aș merge din nou la alegeri. Dar se pare că multor  compatrioți de-ai mei le place să fie robii altora, să slăvească în veci comunismul, să nu știe  ce națiune sunt și ce limbă vorbesc. Le e indiferent.
Rușine să le fie celor care ne-au furat viitorul! Rușine să le fie celor care n-au mers să voteze din comoditate, lene și indiferență! Mi-e rușine că reprezint o asmenea societate! Rușine!


Basarabenii din Suceava au votat pentru viitor!

       Ieri, 28 noiembrie, în Republica Moldova au avut loc alegeri electorale. Deși, departe de casă, studenții basarabeni din România au votat pe teritoriu românesc într-un număr destul de mare. Astfel, au fost organizate mai multe secții de votare la Iași, București, Cluj etc. unde studenții, organizat, au mers să voteze pentru un viitor mai bun, pentru o schimbare acasă la ei.
            Membrii GIRB au plecat din Suceava pe la ora 8:30 cu 4 autocare, fiind peste 200 de persoane de la universitatea „Ștefan cel Mare” și elevi de la mai multe licee sucevene. De asemenea, o parte din studenți au călătorit cu trenul până la Iași și înapoi, transportul fiind gratuit la prezentarea pașaportului moldovenesc. La Consulatul general al Republicii Moldova era o coadă imensă, oamenii așteptând cuminți să-și exercite dreptul la vot. Studenții erau entuziasmați, plini de speranță, așteptând cu nerăbdare încheierea alegerilor și rezultatele finale.
            În România studenții au votat masiv, mai multe surse mass-media susținând că au venit în număr record la aceste alegeri, semn că oamenii s-au schimbat, că le pasă de viitorul țării lor. Același lucru s-a întâmplat și la secțiile de votare din Italia, unde părinții, frații noștri au stat în ploaie dorind să voteze. Acest fapt este un exemplu pentru acei cetățeni ai Republicii Moldova care, din comoditate sau ignoranță, au preferat să stea acasă „în singura lor zi liberă” în loc să meragă să voteze. De asemenea, mulți din cei care au votat peste hotare, tot în singura lor zi liberă au parcurs distanțe mari, chiar sute de km pentru a vota, pentru că în sufletul lor și-au dat votul pentru că își doresc să se întoarcă acasă la copii lor.
            Rezultatele alegerilor au fost oarecum o surpriză pentru mulți dintre noi. Revenirea la putere a Pratidului Comuniștilor ar fi un dezastru pentru întreaga țară, lucru care nu ar trebui să se întâmple. Speranța atâtor oameni e AIE. Nu vreau să caut scuze și explicații pentru acei oameni care au votat masiv comuniștii. Încerc să-mi explic această mentalitate și la fel cred că încreacă și mulți alții.
Important pentru noi este că am mers la vot, am vrut să realizăm o schimbare în bine și cred că vocea atâtor basarabeni de peste hotare nu trebuie ignorată. La fel și vocea celor peste 200 de studenți și elevi de la Suceava care au votat la Iași.

Pentru SpreVest


GIRB te invită la filmul „Nuntă în Basarabia”


           Grupul de Iniţiativă al Românilor din Basarabia (GIRB), în parteneriat cu Universitatea “Ştefan cel Mare” va desfăşura prima proiecţie din Suceava a filmului “Nuntă în Basarabia”, vineri şi sâmbătă, respectiv 26-27 noiembrie, de la ora 18.00 şi va avea loc în prezenţa regizorului Nap Toader şi a actorului Constantin Florescu.
      “Nuntă în Basarabia” este o comedie romantică, coproducţie moldo-româno-luxemburgheză, peliculă majoritar românească, dar care are producători asociaţi din Republica Moldova, actori basarabeni, iar filmările au avut loc în Chişinău. Filmul prezintă povestea unor tineri, el bucureştean, ea din Chişinău, proaspăt căsătoriţi, care decid să facă nuntă cu dar, în speranţa că vor strange banii necesari avansului pentru o locuinţă. Filmul a fost premiat la “Tallinn Black Nights Film Festival” în decembrie 2009 cu Premiul Special al Juriului şi la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj în 2010 cu Premiul Publicului.
Evenimentul se va desfăşura în auditoriumul Joseph Schmidt din corpul F al Universităţii “Ştefan cel Mare”.
Preţul unui bilet este de 3 lei, iar pentru achiziţionarea acestora şi pentru alte detalii, numerele de telefon 0756/407.054 sau 0748/257.176 stau la dispoziţia tuturor.

Politica e murdară. Tare murdară...

          M-am săturat de campania electorală care pur și simplu sufocă. Cred ca de doi ani am parte numai de ghinion. Nu-i suficient că am prins campania electorală pentru președinte și deputați în România, dar mai avem și o campanie lungă, lungă și în Republica Moldova. Deschid un site de știri, sus reclamă pentru PLDM, într-un colț pentru PL, iar când vreau să închid, oripilată că nu pot citi o știre în liniște, apre și spotul publicitar pentru PDM. Indiferent ce site accesez, facebook, twitter, unimedia, timpul etc. peste tot dau de publicitate electorală. Mai mult decât atât, mie teamă că nu am cu cine vota și mi-e frică de momentul în care voi ajunge în fața urnei, voi despături cei 80 cm ai listei electorale și voi cădea într-o lungă îngândurare. AIE, care părea că promite multe la începuturile sale, mi-a lăsat un gust amar, liderii nefiind uniți între ei, mâncându-se ca niște câini înfometați.
            Dacă sunteți curioși – nu fac parte din nici un partid politic. Și mai mult ca sigur nu mă voi implica niciodată în politică. Prefer să rămân în lumea cărților mele, a lecturilor despre antichitate, limbi indo-europene, decât să mă afund în noroiul urât mirositor al politicii. Noi, cetățenii de rând dăm dovadă de mare prostie în timpul campaniei. În timpul acesteia toți sunt interesați de doleanțele societății, încheie tratate, se întâlnesc cu oamenii din raioane. Când nu-i campanie, tăcerea se așterne peste săraca Moldovă. Pe nici unul nu interesează dacă bătrânii și-au primit pensiile, dacă studenții au locuri în cămine, dacă școlile au manuale, dacă,..., dacă...
            Aproape că mi-e silă de momentul în care voi vota. Pentru o țară cât o unghie pe harta Europei, avem candidați cât pentru întreaga Uniune Sovietică (fosta). De unii abia acum am auzit, pe alții îi știu și le cunosc discursul neschimbat de ani de zile. Mă tem să nu ajung vreodată la raționamentul unei vecine: până acum ne-a fost rău, dacă schimbăm conducerea și va fi și mai rău? Se poate ceva mai rău decât comunismul? Citind declarațiile unor lideri politici, mă tem că tocmai de la cei de la care aștepți schimbarea cea bună să vină inevitabila cădere în haos. Mă refer la acesatsă declarație. Singura părere încă neschimbată în privința politicienilor e că cel mai normal la cap (în ciuda operațiilor și a acuzațiilor lui Voronin) rămâne Mihai Ghimpu. Mă tem însă că el nu face parte din viitoarea scenă politică a țărișoarei noastre. Și mai tare mă tem să nu dăm din lac în puț...
        

Dan Bălan nu-i patriot

            Citeam în presa din Republica Moldova, dar și din România că Dan Bălan și-a lansat o nouă melodie împreună cu Vera Brejneva, cântăreață și actriță de origine ucraineană. Am ascultat melodia și chiar mi-a plăcut deși nu sunt fan înfocat Dan Bălan, dar Vera îmi place încă de pe vremea când cânta în trupa VIA GRA. Nu despre asta voiam însă să vorbesc. Citind comentariile de la piesa de pe youtube m-am întristat și totodată m-am convins încă o dată că indiferent cât s-ar investi (și nu mă refer neapărat la bani) în soluționarea problemelor de ordin identitar din Basarabia, nu vom ajunge la un consens. Indiferent despre ce se discută, moldoveanul ajunge tot timpul la discuții despre limba română și limba moldovenească, la ruși și/sau români / moldoveni. Un lucru nu înțeleg – nu putem asculta muzică, citi o carte, vedea un film fără să ne gândim la naționalitate, etnie, limbă?
            Pentru mine cultura nu a avut niciodată naționalitate sau identitate. Mi-a plăcut întotdeauna să-l citesc pe Tolstoi și pe Gogol așa cum îl citesc cu drag pe Kundera sau Karl May. Îmi place vocea lui Meladze la fel de mult ca cea a Natashei St-Pierre sau a lui Florin Chilian. De ce oare facem conexiuni atât de ușor între melodia lui Dan Bălan și „trădarea națiunii românești” dacă realizezi un duet cu Vera Brejneva. Mi se pare stupid și exagerat deja. De ce nu se revoltă lumea că iată, nu avem încă o stradă Grigore Vieru în Chișinău, dar str. Pușkin continuă să existe ? Preocupați-vă de asta, nu de muzică. Nu, din păcate moldoveanul așteaptă ca omul întâi să moară și apoi în cinstea lui numesc o stradă. Așa cum se întâmplă și cu Adrian Păunescu.
            Decât să ne gândim de ce a ales Dan Bălan anume cu Brejneva să cânte mai bine ne-am gândi cum să scăpăm de comuniști și să ne hotărâm o dată și pentru totdeauna ce suntem moldoveni sau români.

          P.S. Puteți asculta melodia AICI și chiar aștept părerile voastre.





A plecat și Adrian Păunescu

      Pentru prima dată l-am ascultat acum 2 ani la Iași. Ne-a recitat nouă, celor din sală, câteva poezii. L-am ascultat cuminte așa cum fac doar atunci când subiectul și persoana mă interesează. Deși pentru mine poezia contemporană nu mai are farmecul poeziei lui Eminescu, Adrian Păunescu a scris întotdeauna frumos. Cel puțin pentru mine. Și-mi pare rău că nu l-am studiat la cursurile facultății de litere pe care am terminat-o acum câțiva ani. Nu știu de ce dar uneori aveam impresia că scrie pentru mine, aveam impresia că știe că mi-e dor de părinți, de casă și versurile îmi aduceau o alinare măcar pentru moment. Enigmatici și cuminți / Terminându-și rostul lor, / Lângă noi se sting și mor, / Dragii noștri, dragi părinți.”
       N-am să înțeleg niciodată de ce noi, oamenii, îi apreciem la adevărata valoare pe cei dragi sau pe oamenii mari ai națiunii doar atunci când aceștia nu mai sunt. Cum de firea omului e una atât de schimbătoare și manifestă atâta indiferență față de proprii semeni? Anul acesta l-am revăzut pe poet. Arăta mai bătrân parcă, a stat mereu așezat, dar era la fel de spiritual și cu același suflet de patriot. Stăteam în primul rând și mi-a văzut panglica tricolor de la mână, mi-a zâmbit, iar la sfârșit mi-a spus doar atât: „Idealurile sunt cele mai de preț lucruri. Poartă-l și în suflet și nu vei rămâne fără răspuns.” A fost singura dată când mi s-a adresat direct și cred că am roșit îngrozitor de tare pentru că am îngânat doar vreo două cuvinte bâlbâite și n-am fost în stare să-i mulțumesc pentru frumoasele cuvinte și sfaturi. M-am gândit adesea la acel incident și mi-am promis că idealurile mele, indiferent că sunt legate de patria mea sau de viața personală, vor rămâne în suflet până la realizarea lor, până când satisfacția și bucuria vor fi depline. Astăzi îi mulțumesc pentru acel gest care mi-a dat încredere. Adrian Păunescu n-a știu că domnișoara aceea e un suflet de patriot, poate doar a bănuit, dar mie îmi pare rău că nu vom mai avea o zi în care să-i mulțumesc. I-aș putea promite doar că tricolorul și idealurile mele vor fi în suflet, nu doar o panglică prinsă la încheietura mâinii.
      Pentru ca poetul să rămână în amintirea noastră, trebuie să-i cunoaștem poezia și prin intermediul ei sufletul, aspirațiile, dorințele și greșelile. A plecat dintre noi, bolnav, dar la fel de conștient și dornic să trăiască. Doar noi îi putem oferi acest lucru, națiunea română putem păstra vie amintirea LUI.




          Poezia preferată rămâne Basarabia pe cruce
Se urcă Basarabia pe cruce
Și cuie pentru ea se pregătesc
Și primăvara jertfe noi aduce
Și plânge iarăși neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casa moare cineva
Și n-are țara dreptul să respire
Și nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfărșit pamântul,
Vin triburi, să ne ia pamânt și frați
Și-n fața lor abia rostim cuvântul
Și, prin tăcere, suntem vinovați.

Ce cale poate țara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Și nu știm învierea când va fi
 
         

Toamna mea, draga mea Toamnă...



        De obicei nu cumpăr flori de prin piețe și florării. Mi se pare că săvârșesc un păcat, rupându-le și nimicindu-le frumusețea. Îmi plac în mediul lor - grădini frumoase, umezite cu rouă și licurici de brumă. Semnele iernii încep să apară chiar dacă mai avem parte încă de zile călduțe și însorite. Dar e noiembrie și ceața se înghesuie dimineața să acopere orașul. Mi se strânge sufletul ca un ghem, frigul mi se strecoară acolo unde vreau să păstrez de fapt soarele și dogoarea zilelor de vară. Florile... mi s-a făcut un dor nebun de mama astăzi. Din cauza florilor. Ea le iubește, iar toamna e anotimpul ei preferat. Crizantemele roșii, galbene, roz, portocalii și albe întinse în toată grădina de acasă. O mireasmă de te apucă durerea de cap. Niciodată n-am urât toamna atât de mult ca azi. Pentru că eu vreau să fiu acasă acolo unde toamna e cea mai frumoasă, mai darnică și mai rodnică. Acolo unde-i mama e și toamna mea...  





Mi-aduc aminte de primul meu ierbar plin de frunze roșiatice, ruginii și galbene din via de acasă. Iar dacă aș fi acasă, cu siguranță aș mai găsi în cartea Misterele Parisului o crizantemă albă, mică, uscată, prizoniera paginilor galbene...


Simbol al identității noastre – soții Doina și Ion Aldea Teodorovici



            Pentru mulți dintre cetățenii Republicii Moldova a devenit deja un automatism să pronunțe cu pietate numele Doinei și a lui Ion Aldea Teodorovici. Unii dintre ei se folosesc chiar de imaginea acestora încărcată de simboluri identitare pentru a se promova. Mă refer la electoratul nerușinat care utilizează toate resursele pentru a „crește” puțin în ochii cetățenilor. Aș vrea să-i rog pe cei care nu simt cu adevărat durere în suflet pentru că cei doi nu mai sunt printre noi să își stăpânească lacrimile și falsa mâhnire. An de an se tot organizează comemorări a celor doi, dar mă întreb câți din cei care participă simt cu adevărat niște simțăminte nobile și de regret? Mulți dintre noi nici nu eram născuți când au murit Doina și Ion Aldea Teodorovici, mulți dintre noi ne autointitulăm „moldoveni” și nu români așa cum făceau ei, mulți dintre noi nici măcar nu conștientizăm cu adevărat și cu sinceritate ce au reprezentat și, mai ales, ce reprezintă ei pentru noi ca popor și ca națiune.
            În anii grei ai renașterii naționale, încă de prin '87 - '88, majoritatea statelor autonome din întreaga Uniune Sovietică se răzvrăteau împotriva rusificării și a înăbușirii identității popoarelor. În aceste condiții Basarabia este modelul care a demonstrat pe viu că este un model de rezistență a limbii și identității române în condițiile de teroare a istoriei, dar și un spațiu de dincolo de hotarele României în care au fost și sunt create mari valori spirituale românești care pot și chiar reprezintă întregul popor român. Astfel trebuie să-i privim pe soții Aldea Teodorocivi – ca pe niște luptători neînfricați pentru ceea ce are omul mai drag și mai prețios – limba, identitatea, istoria și sufletul. Atunci când toți tăceau, ei au fost printre puținii care au avut curajul să rostească frumos cuvintele „român” și „românesc”, puținii care s-au gândit că societatea din Basarabia are nevoie să renască și să șteargă anii de rătăcire, să-și regăsească limba atât de frumoasă, dar schimonosită de rusisme. Din nefericire au plătit acest curaj cu propria viață și acest lucru nu este puțin. Câți dintre noi ar procedat astfel astăzi? Câți dintre noi își mai aduc aminte că limba română chiar dacă a fost obilgată, uneori prin teroarea gulagurilor siberiene, alteori prin umilință, să devină și „limbă moldovenească”, nu a dispărut nici sub țariști, nici sub comuniști și că avem datoria să o păzim să nu dispară tocmai astăzi când nimeni și nimic nu o mai asuprește, dar, paradoxal, noi o dăm uitării?
            Cred că mulți dintre noi suntem prea tineri și prea nepăsători să ne dăm seama că Doina și Ion Aldea Teodorovici au făcut parte din acea categorie de oameni care a pus mai presus de toate adevărul și dorința de contribui la redeșteptarea unui  popor. Pentru că dacă nu ar fi fost astfel ar fi preferat să tacă și să-și îngijească copilul mic ce a rămas orfan la câțiva ani doar. Nu e oare acest lucru dovada unui sacrificiu enorm și care, din nefericire și spre rușinea noastră, nu este apreciat și este dat uitării, sau mai rău, este utilizat pentru a ne improviza o imagine pompoasă în fața altora? Aș vrea ca măcar jumătate din basarabeni să poarte în suflet puțină dragoste de neam, adevăr istoric și limbă cât au purtat în suflet acești oameni, aș vrea că măcar jumătate din numărul copiilor din școli să câte melodiile lor cu adevărat frumoase, aș vrea ca măcar jumătate dintre noi să fim români cu adevărat așa cum au fost ei. De-ar fi așa cred că nici nu ar fi nevoie de o zi a comemorării lor pentru că i-am purta în suflet și mai ales în acțiunile noastre mai mult decât ne-am aduce aminte de existența lor doar o dată pe an.

Pentru SpreVest


De ce vrem cetățenie română?

        S-a lansat pe grupul de discuții al GIRB această întrebare. Provocatoare de reacții diverse, contradictorii. De ce totuși vrem să obținem cetățenie română? Care sunt motivele noastre? Deși pe site s-au dat câteva răspunsuri, eu aș dori să vin cu propriile păreri și aprecieri. Suntem toți determinați de sentimentul patriotic și redobândim cetățenia sau avem pur și simplu dorința de a beneficia de facilități pe care statul, Republica Moldova, nu ni le oferă.
În primul rând trebuie să menționez faptul că motivele fiecăruia pot fi diferit apreciate și percepute de ceilalți. Și, da, țin să precizez că din moment ce vrem cetățenie română, ne conformăm cu regulile statului român, îi vorbim limba corect și să știm că avem atât drepturi, cât și obligații.
Mulți cititori ai acestui articol îmi vor spune că puțini sunt cei care își doresc cetățenia română doar pentru că sunt români. Și au dreptate. Acest lucru nu înseamnă totuși că acești oameni nu există. Din păcate societatea în care ne-am format nu ne-a cultivat prea mult și simțul răspunderii și pe cel al respectului reciproc. De asemenea, criza identitară prin care trece Basarabia (de mai bine de 20 de ani!), situația politică dezastruoasă, sărăcia în care zace țara determină omul (indiferent de naționalitate sau rasă) să își concentreze atenția, puterile și banii spre lucruri mult mai necesare – supraviețuirea de zi cu zi. Când stomacul ți-e gol, copilul desculț și flămând, iarna bate la geam și lemnele lipsesc, omul, dintr-un instinct biologic mai presusu de rațiune, nu se gândește la problemele lingvistice sau identitare, ci se focalizează asupra problemelor ce presupun și determină existența. Nu vreau ca acest argument să sune drept scuză pentru moldoveni, dar el trebuie luat în calcul și tratat ca ceva ce necesită rezolvare. Deci, mulți dintre basarabeni deși nu mai au „nici un gram de patriotism” (vorba cuiva de pe grupul de discuții) își depun dosare de redobândire a cetățeniei române doar pentru beneficii (dorind să plece în Europa fără vize, să muncească în România etc.). Aici există totuși un aspect foarte important. Omul e nemulțumit oricât i-ai oferi, va cere mai mult întotdeauna. Din moment ce ne folosim de dreptul la cetățenie (mulți basarabeni văd acest lucru ca pe un drept) uzând de faptul că bunicii noștri au fost cetățeni ai României Mari, e scandalos atunci când vorbim rusește ca să părem elevați și diferiți sau când venim cu fraze de genul: „Românii sunt niște țigani” sau „Țara aceasta care se duce de râpă și ne trage și pe noi după ea”. Iertată fie-mi părerea, dar acești oameni nu merită să fie români nici măcar în acte, nu mai vorbesc de simțăminte mult mai profunde precum cele spirituale.
Eu nu am dreptul să-i judec pe concetățenii mei, dar nu ezit să le dau peste nas atunci când depășesc niște limite. Deși pledez pentru consolidarea românismului în Basarabia rusificată, pentru drepturile (unele incontestabile) ale studenților veniți la studii în România, să nu uităm că pe lângă drepturi avem și obligații. Că trebuie să-i respectăm pe oamenii în țara cărora am venit și atunci vom fi, la rândul nostru, respectați.

Pentru SpreVest.ro 

Știm sau nu limba română?

             Ieri am văzut și eu acel minunat document afișat pe site-ul Universității „Ștefan cel Mare” – studenții din Basarabia trebuie să demonstreze că știu limba română. Acum, părerile sunt împărțite atât în rândul studenților din Republica Moldova, cât și în a celor din România. Unii sunt pro, alții sunt contra. E și normal să existe o diferență de opinie. Eu voi expune aici strict părerea mea vis-a-vis de această problemă. Pentru că este o problemă. Nu mi se pare normal să dau un examen de limbă română din moment ce în Moldova am studiat 12 ani în limba română. Că mai vorbim cu accent sau cu rusisme e altceva. Și să vă explic de ce – rusismele fac parte deja din vocabularul limbii române de dincolo de Prut, fie că vrem noi sau nu. E un fenomen social normal (din păcate) în cazul contactelor lingvistice, indiferent dacă acesta este în Basarabia sau în altă țară. Un exemplu elocvent e Spania unde limba catalană, aflată în contact cu limba castilană (spaniola standard) a preluat de la aceasta anumite structuri morfologice și cuvinte. Acest lucru însă nu este un motiv întemeiat să supui unui examen înjositor miile de studenți veniți la studii în România. Știu că vor apărea păreri și argumente contra părerii mele, dar spuneți-mi voi, cei din România, aveți cumva dificultăți în a ne înțelege pe noi, basarabenii, atunci când ne exprimăm oral sau scris?
              Am făcut 4 ani de studii de limbă și literatură română, alți 2 de masterat și încă 2 de doctorat în lingvistică, iar un asemenea „test de competență lingvistică” pentru limba mea maternă mi se pare cea mai mare jignire care mi s-a adus vreodată. Am lucrat în mediul universitar și am întâlnit studenți români din România care nu știau că înainte de „dar” și „iar” trebuie să pui virgulă, nu știau să formeze corect timpurile verbale (mai ales perfect simplu și mai mult ca perfectul) și să utilizeze articolele genitivale. Și, din păcate, aceștia sunt astăzi profesori de limbă română. De ce să arătăm cu degetul și să vedem paiul din ochiul celuilalt, când mulți dintre români nu vorbesc corect limba lor. Atunci când ai pretenții, trebuie să fii tu impecabil, ceea ce nu e posibil din moment ce persoana care a scris acel document a scris „romîn” în loc de „român”. De ce să vedem rusismele basarabenilor, când grădina cu unguri e ...atât de aproape!

Pentru SpreVest


Iar a început circul!

M-am săturat de politică. Oriunde ar fi, Republica Moldova sau România sloganele, tehnicile de manipulare, discursurile sunt aceleași. Mereu aceleași. În general, dincolo de Prut e mare haos. Un haos provocat de politicieni mincinoși, întreținut tacit de tot moldoveanul cu mentalitate arhaică sau de indiferența fiecăruia. Cică astăzi a început campania electorală. Păi cum astăzi când, de fapt, suntem în campanie de anul trecut, din luna aprilie?! Am avut de câteva ori alegeri, un referendum eșuat și, se pare că ne pregătim neîncetat de noi alegeri. Nu vreau să fiu critic sau să mă dau mare expert în politică pentru că nu sunt, dar îmi expun părerea de cetățean care s-a săturat să mai asculte aceleași minciuni, aceleași discursuri lamentabile, aceleași promisiuni „victorioase”.

La noi în Moldova fiecare partid luptă pentru o cauză nobilă. Nu, nu ridicați ochii a mirare, chiar așa și este. De exemplu, comuniștii luptă pentru victorie (fără să vreau mă gândesc la „sărbătoarea” de 9 mai), alții pentru „neam și țară”. Mă întreb iarăși nedumerită – care neam și care țară?! Și, din nou, nu vreau să par acidă. Mi se pare ilar că o țară cu o suprafață de 33,845 mii km2 să aibă atâtea partide politice. Și sinceră să fiu, deși cunosc suficient de bine situația societății moldovenești, de unele din aceste partide abia astăzi am auzit pentru prima dată. Toți vor să fie primii, să „câștige” alegerile. Unii se cred apostoli chiar. Sigur, comuniștii că doar nu alții! Restul sunt toți norocoși, mai ales că li s-au atribuit în listele electorale numere „norocoase”. Am impresia că politicienii noștri se cred la roata norocului sau la loto!

Mă revolt degeaba. Oricum nu mai cred în nimeni. Sau, fie! Mi-a mai rămas un strop de speranță că totuși în viitorul parlament nu vom avea multe mutre comuniste care stâlcesc limba română și care se cred descendenții lui Lenin, dar și ai lui Ștefan cel Mare. Ce rușine! S-ar trezi Ștefan din mormânt să vadă ce lepădături se identifică cu el! Iar îmi revin în minte versurile lui Eminescu, potrivite cu situația din societatea basarabeană:

„ Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”

Voi merge la vot. Voi vota pentru că dincolo de Prut mi-au mai rămas oameni dragi inimii și pentru ei merită să încerc. Doar că sunt dezamăgită și mă tem că și puținii în care am încredere mă vor dezamăgi.




Scrisoare tristă...

         Dragă prietene,

toamna m-a luat aproape pe nepregătite. Parcă ar fi răsărit din senin. Așa dintr-o dată mi-a înghețat nasul dimineața în timp ce mergeam grăbită pe străzile furnicare. Așa am văzut că, de fapt, galbenul auriu luase locul verdelui frumos. Și-am început să plâng. Știi... verdele e culoarea mea preferată. Mă umple de optimism și de putere. Gândurile tot verzi îmi sunt. Adesea, nu întotdeauna. Auriul acela m-a derutat. Apoi mi-am adus aminte de mama și de strugurii negri de acasă. Eu și toamna avem o relație de prietenie sobră, distantă și politicoasă. Dar ea știe că n-o plac. Și poate că nici nu-i pasă prea tare. E mai preocupată de părul ei roșu despletit și de cerceii de aramă pe care și-i pune migălos în urechi. Și poate că e frumoasă, dar, știi tu, dacă nu-i verde... degeaba. Acest octombrie nevrotic mă face să sufăr. Răceala m-a copleșit încă din primele zile friguroase, iar depărtarea de adevărata toamnă, cea din Basarabia mea dragă, mă face să fiu un pic nervoasă. Ah, da! Îmi place totuși ceva - crizantemele galbene, roșii, portocalii, albe pe care le sădește mama în grădină. Când nu suntem acasă, vorbește cu ele și le spune tot felul de lucruri pe care, în mod normal, ni le-ar spune nouă. Știu că-i este dor. Și mie... Îți mai amintești cum adunam nucile din grădină? Sau pânzele de brumă dimineața când mergeam spre școală? Unde au rămas toate acestea? Cum de am ajuns să cunosc toamna doar de la geam și să ignor adevăratul ei farmec? Odată am recitit o carte în care am găsit o frunză roșiatică, tivită pe margini cu ruginiu, uscată între foi... Atunci a început să se scrie singură o scrisoare. O scrisoare tomnatică și atât de tristă... Și totuși ce armonie cromatică e în fiecare peisaj de alei sau străzi străjuite de copaci și frunze așternute la picioarele noastre...




„Paula” – Isabel Allende

Spitalul e o clădire uriașă străbătută de coridoare, noaptea nu vine niciodată, temperatura e mereu aceeași, ziua s-a eternizat în lămpi, vara în calorifere. Rutina se repetă cu o precizie enervantă, aici e regatul durerii, aici se vine ca să suferi, lucru pe care prea bine îl știm cu toții. Mizeriile suferinței ne fac egali. Nu mai există bogați și săraci, odată trecut acest prag privilegiile se topesc și devenim umili.

Cartea aceasta – Paula – am citit-o pe nerăsuflate, începând-o când a plecat trenul din gara București Nord, iar până la Suceava aveam deja 160 de pagini. Lectura e plăcută și chiar de la primele pagini începi să suferi alături de autoare. „În decembrie 1991, fiica mea, Paula, s-a îmbolnăvit grav, iar la puțin timp după aceea a intrat în comă. Am scris aceste pagini de-a lungul orelor nesfârșite petrecute pe culuoarele unui spital...”

Cartea e o ilustrare terifiantă a durerii sufletești, a pierderii irecuperabile, a incapacității de a accepta că linia a fost trasă, iar cale de întoarcere nu există. Zilele sunt măsurate într-o clepsidră cu nisip răbdător, trecând atât de încet încât se pierd din calendar... Nici o carte citită până acum nu m-a răscolit atât de puternic, încât să ajung să-mi adresez întrebări ciudate despre existența și fericirea mea. La capătul unui pat de spital, alături de fiica sa, Paula, scriitoarea Isabel Allende scrie o lungă scrisoare (cartea) cutremurătoare care nu va fi citită niciodată de aceasta. De fapt, nu Isabel scriitoarea scrie aceste îndurerate rânduri, ci MAMA care suferă, realizând portretul unei femei sensibile, dar puternică care supraviețuiește nenorocirii de a-și pierde copilul.

Până la sfârșitul cărții am sperat nebunește ca Paula să revină la viață. Am intrat atât de adânc în narațiunea propriu-zisă, încât am suferit alături de autoare, am simțit același fior al morții și al suferinței, gândindu-mă la persoanele dragi mie, la oamenii pe care-i iubesc și a căror lipsă ar fi o durere în existența mea. Moartea nu poate fi înduoișată nici cu cele mai puternice dovezi de iubire, nici cu lacrimile cele mai amare.

Recomand cu drag această carte mai ales celor care sunt în căutarea unor răspunsuri despre evaluarea sentimentelor, dar și datorită minunatelor povești redate de scriitoare de-a lungul cărții, ilustrând o viață dură în exil, o copilărie minunată în Chile și, desigur, datorită stilului simplu pe care îl adoptă Isabel Allende.