Întâmplarea mi-a confirmat încă o dată că situația Republicii Moldova e foarte puțin cunoscută dincolo de granițele ei și ale României. De altfel, nici n-ar trebui să avem mari pretenții, RM a apărut de abia 20 de ani pe harta Europei și mai degrabă europenii știi despre conflictul din Transnistria, decât de țara numită Republica Moldova. Sunt totuși curioasă cum vor reacționa cititorii revistei despre care vorbeam mai sus atunci când vor citi un articol despre o țară post-comunistă care se luptă cu fantomele comunismului și care vrea s conjuge aproape cu viclenie o oarecare dragoste față de Rusia și perioada sovietică și dorința de a merge spre Europa și de a adopta cu pași mari anumite norme democratice...
Majoritatea articolelor și lucrărilor științifice mă ajută și sunt scrise pentru viitoarea lucrare de doctorat. Acum, când am ajuns deja în momentul în care scriu deja teza, mi-e foarte greu să le reunesc pe toate, să spun lucrurilor pe nume, să le prezint așa cum îmi doresc, să reușesc să rămân obiectivă și să aștern pe foaie munca mea de aproape 4 ani. Mi-e teamă că întotdeauna va fi cineva care nu va înțelege, exact ca cei de la respectiva revistă, iar eu voi simți același gol în suflet și aceeași inutilitate care m-a cuprins și ieri dimineață în timp ce îmi citeam mesajele.
Cred că fiecare dintre noi suntem într-un fel sau atul ambasadorii țării noastre. Totuși cum să fii ambasador în propria țară? Mi se pare absurd să „reprezint” Basarabia la Suceava când nu mă pot lăuda cu o altă limbă, cu alte cântece, cu alt folclor, cu alți scriitori, cu alte specialități culinare, cu alt port național... Dacă nu-mi vine să-iau la bătaie pe basarabenii care se mândresc cu identitatea „moldovenească” și te sfidează cu obrăznicie când le aduci argumente că nu există o astfel de nație! Nu suntem diferiți decât un procent atât de mic încât e nesemnificativ. Dacă am avea o conducere politică mai cu capul pe umeri și s-ar impune la nivel legislativ cunoașterea obligatorie a limbii oficiale, dacă s-ar revedea programele școlare și s-ar pune un accent mai mare pe cultura comunicării, cred că în cel mult 10 ani am vorbi mult mai frumos, mai curat în limba română, am învăța să ne iubim identitatea, țara, cultura, limba. Nu pot înțelege cum de vorbim atât de pocit și avem o mentalitate încă sovietizată când mii de studenți basarabeni învață sau au învățat în universități din România unde chiar există respect pentru limba maternă.
Mulți îmi reproșează că mă implic prea mult când nu mai are rost. Are rost din moment ce eu am putut să mă redresez, să îmi cunosc istoria, să vorbesc cu mândrie și în același timp corect limba maternă, chiar dacă mai cunosc și rusa și franceza, are rost pentru generațiile care vin să cunoască adevărul și să-l deosebească de minciună și să nu caute o viață mai bună în altă țară. Câteodată mă simt vinovată că am ales să rămân în România și că poate aș fi reușit mai multe dacă m-aș fi întors și aș fi schimbat mai multe lucruri acolo, în Basarabia. Cu toate acestea eu cred în tinerii de dincolo de Prut mai ales că astăzi nimeni nu mai stă cu pistolul la tâmplă și ne impune cum să trăim sau ce limbă să vorbim.
