Asociaţiile de studenţi basarabeni – un liant între două societăţi?

Mi-am pus această întrebare de foarte multe ori. Sunt cu adevărat asociațiile de studenți basarabeni un liant între două societăți? Putem vorbi chiar de două societăți care trebuie unite?

Eu însămi am făcut parte dintr-o astfel de organizație câțiva ani, implicându-mă suficient de mult în activitățile inițiate de aceasta. Subiectul este unul incitant, controversat și ușor periculos în ceea ce privește adoptarea unei poziții clare faţă de acesta.  Primul lucru pe care- l fac bobocii basarabeni veniți la studii în România, indiferent dacă sunt elevi sau studenți, este să caute alte persoane ca ei. Deși vorbim limba română în Rep. Moldova (chiar dacă are specificul ei, cu rusisme cu tot), integrarea nu este una chiar ușoară. Indiferent cât s-ar spune că nu există mari diferențe dintre cele două societăți, acestea există atât la nivel general, cât și particular. Venim cu o amprentă a locului unde am crescut, unde am învățat care ne fac puțin diferiți. Diferențele însă pot fi modelate, cizelate, educate.

Din experiența mea, pot spune că în anul 1999 când am avut primul contact cu un mediu academic nou și cu un mediu social diferit, m-am simțit străină, neputincioasă, marginalizată, mai ales că, inițial, ceilalți colegi de clasă nu păreau a fi încântați să lege prietenie cu elevii basarabeni. Cred că a fost o atitudine absolut normală. Integrarea și acceptarea într-o comunitate presupune eforturi din ambele părți și, până la urmă, aceasta s-a produs de la sine. M-am integrat în peisaj pur și simplu, încet și fără ajutorul vreunei asociații de basarabeni. De-abia la facultate m-am înscris într-o organizație studențească.

Atunci când sunt întrebați liderii asociațiilor de basarabeni care sunt scopurile lor, ei răspund că își propun să contribuie la integrarea basarabenilor în societatea românească, să promoveze valorile culturale din Basarabia etc. Pe de altă parte, despre ce fel de integrare putem vorbi dacă la acțiunile organizate participă în proporție de 90% doar studenți basarabeni? De ce acestea nu sunt comune cu ceilalți studenți din universitate? N-ar fi oare acesta un pas uriaș în ceea ce privește integrarea socială? De ce avem un bal al bobocilor basarabeni? De ce sărbătorim anul nou pe stil vechi? De ce la sărbătorile de 1 decembrie sau 27 martie invitații și participanții la eveniment sunt iarăși în proporție de 90% doar basarabeni?

Revin la una din cele mai spinoase și mai delicate probleme ale studenților moldoveni –limba română. Indiferent cât ne-ar jigni și indigna unele discuții pe marginea acestui subiect, trebuie să recunoaștem că vorbim nițel diferit de românii din România. Acest lucru nu este neapărat un lucru negativ. Unitatea limbii române e asigurată de diversitatea ei dialectală. Româna literară nu este vorbită perfect de nimeni, nici măcar de academicieni. Venim din Basarabia cu amprenta unei îndelungate rusificări. Important e însă efortul nostru de a ne cizela cultura vorbirii. Un mediu, o micro-comunitate alcătuită doar din români proveniți din Rep. Moldova nu va favoriza niciodată cizelarea limbii pentru că într-un astfel de grup ne simțit toți la fel, ne simțim liberi să ne exprimăm ca dincolo de Prut, să folosim rusisme pentru că știm că toți ceilalți le vor înțelege. Un mediu mixt – și nu știu dacă „mixt” un cuvântul potrivit – va favoriza uniformizarea lui pentru că avem multe de învățat de la colegii noștri din România.

În fond, venirea la studii în universitățile românești are un scop – acela de a ne reapropia de limba noastră maternă, de a ne cultiva identitatea pierdută cândva, de a ne reînvăța istoria și trecutul, de a ne transfera și nouă pașii pe care societatea românească i-a parcurs cât am fost parte a Uniunii Sovietice. Ca româncă, mă doare și mă simt jignită atunci când prin campusul studențesc basarabenii vorbesc între ei limba rusă. Cu ce scop? Ce vor să demonstreze acești tineri? Că mai cunosc o limbă străină pe care colegii lor nu o cunosc? Foarte bine! Acest lucru este un plus, permițându-le, de exemplu, să devină traducători autorizați de limbă rusă. Însă nu găsesc o scuză credibilă acestui comportament. Odată în autobuz, două studente vorbeau în limba rusă între ele. După ce au coborât, o doamnă a început să discute cu indignare întâmplarea – „acești studenți iau bursele copiilor noștri!”.  Și n-ar fi un lucru rău dacă măcar și-ar spune români și ar vorbi limba română, dar ei vin în România și tot rusa o vorbesc!” Și nu am putut-o contrazice, indiferent cât de mult m-am simțit lezată pentru că, iată, am fostincluși toți în aceeași categorie, am fost etichetați cu toții, fără excepție.

Am auzit suficiente lucruri negative despre asociațiile de studenți din Rep. Moldova, lucruri ce m-au făcut să mă gândesc mai atent la acest subiect și să-mi doresc mai multă dorință de integrare din partea elevilor și studenților veniți la studii pe băncile instituțiilor de învățământ din România. Integrarea, cred eu, se poate produce doar în societate, nu în astfel de asociații.

Pentru InfoPrut

Sursa foto: Infoo.ro

Leonida Lari - încă o victimă a societății din Republica Moldova

Ori de câte ori moare vreo personalitate publică din Republica Moldova se derulează același scenariu, etapă cu etapă. A murit Leonida Lari. Dumnezeu s-o odihnească în pace.

N-am să mă apuc să țin o prelegere despre cine a fost ea pentru Basarabia, câte volume de poezii și proză a publicat sau cât a luptat pentru restabilirea identității și a limbii românești în Basarabia pentru că au făcut-o deja mulți înaintea mea. Vreau doar să spun că nici n-a fost îngropată bine că deja o stradă din Chișinău se pregătește să-i poarte numele. Același scenariu, alt actor. Lucrurile decurg cam așa – moare un scriitor, un compozitor, un om de cultură și câteva zile mass-media e în lacrimi și „doliu”, ridicându-l în slăvi și accentuând importanța personalității respective pentru societatea din Rep. Moldova. Apoi guvernul alocă o sumă oarecare și sunt organizate funeralii de mare anvergură, cu zeci de clase de elevi luate de pe la licee, cu un buluc de oameni care, în mare parte, vin să mai vadă ce bârfe mai sunt prin târg și printre aceștia, un grup restrâns de rude, prieteni, colegi care chiar sunt îndurerați și deplâng pierderea cuiva drag…

După înmormântarea cu surle și trâmbițe, primarul Dorin Chirtoacă pregătește un decret prin care o stradă lăturalnică, dosită, nu prea circulată a Chișinăului să fie redenumită în cinstea poetului / scriitorului / pictorului etc. Pe mine mă intrigă tot acest teatru. Mă intrigă pentru că numele Leonidei Lari este terfelit de niște oameni care, cel mai probabil, nici nu-și dau seama că fac acest lucru. În timp ce o stradă din centrul capitalei poartă numele lui Pușkin. Și în timp ce o publicație rusească aruncă în Leonida Lari cu pietre pentru că aceasta a luptat împotriva rusificării forțate a Basarabiei, moldovenilor nici că le pasă că Pușkin ne considera un popor prost și leneș. În timp ce în necrologul Guvernului Republicii Moldova, miniștrii în frunte cu Vlad Filat amintesc despre lupta Leonidei Lari pentru „revenire la alfabetul latin şi declararea limbii române drept limbă de stat”, același guvern nu vrea să revadă Constituția Republicii Moldova care legitimează mai mult decât orice limba moldovenească drept limbă oficială a statului. Mă întreb atunci… pentru ce a luptat Lari? Dar Grigore Vieru? Sau pentru ce au murit soții Aldea-Teodorovici? Pentru ca astăzi încă să ne ascundem după deget, temându-ne să spunem cu voce tare că vorbim limba română ca nu cumva să ne audă cineva de la Kremlin…

Aceeași publicație menționează indignată că Lari a fost aceea care striga la începutul anilor ’90 – „să fi spălate străzile cu sânge rusesc”, nouă nici că ne pasă că rușii ne-au deportat cu miile în Siberia, că ne-au împușcat în ceafă doar pentru că eram români și că decenii la rând ne-au interzis limba, istoria, cultura. Asta contează mai puțin pentru că moldovenii sunt o adunătură de oameni a căror părere nu contează și cărora nu le pasă de respectul de sine și de umilirea continuă la care sunt supuși de mulți ani… Cel puțin noi n-am „spălat străzile cu sânge rusesc” ci, din contra, i-am primit în țara noastră, le-am îngăduit să-și vorbească limba, să aibă televiziuni în limba maternă, iar drept răsplată, Ivan a hotărât să nu mai plece niciodată acasă și să bată cu pumnul în masă arătând tuturor că între timp el a devenit mai stăpân decât moldoveanul.

Dacă ar fi să mă situez pe o axă temporală, privind retrospectiv, nu mi-ar fi deloc greu să notez ce s-a reușit în cei 20 de ani de (ne)independență și ce nu s- a reușit. Dacă la începutul anilor ’90 îi aveam pe Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Doina și Ion Aldea-Teodorovici și încă mulți alți apărători ai limbii și ființei românești, astăzi rândurile acestora s-au rărit vizibil, locul acestora fiind luat de „oameni de știință” precum Vasile Stati sau de politicieni precum Igor Dodon sau Marian Lupu care nu mai luptă pentru aceleași idealuri și care sunt mândri de vorba lor „moldovinească”… De unde am plecat și unde am ajuns? Mă uit adesea la televizor, urmăresc știrile constant, merg acasă și ori de câte ori îi urmăresc pe tinerii basarabeni pe stradă în magazine, la cumpărături sau chiar în troleibuze îmi spun „ei ar trebui să fie cei care să-și ceară drepturile, să lupte pentru idealurile parcă apuse, ei ar trebui…”, dar nu… tinerii se mândresc că se numesc moldoveni, că vorbesc limba moldovenească și că merg la studii „la Romînia”…

Revenind la moartea poetei Leonida Lari… nu pot să adaug cu regret decât că societatea noastră basarabeană se limitează întotdeauna la funeralii și redenumirea străzilor, dar niciodată nu subvenționează editarea și re-editarea operei acestor scriitori, niciodată nu-i susțin când sunt încă în viață și niciodată nu-i promovează în școli, în presă, lucru ce ar contribui la ridicarea nivelului de cultură al societății… Ne mulțumim toți să rostim afectați „Dumnezeu să-i odihnească”, să recităm două-trei zile câteva poezii și mâine să-i dăm uitării, revenind la chat-urile de pe odnoklassniki…

Pentru InfoPrut

Sursa foto: Realitatea.net

Unde nu-i cap, vai de picioare!

În Republica Moldova, alegerea președintelui este ocazia perfectă de a ne dezvălui incompetența, indiferent de natura acesteia. ,,Incompetența” este un cuvânt care caracterizează societatea din Rep. Moldova pentru că începând cu sistemul de sănătate, continuând cu cel de învățământ și terminând cu justiția, totul și toate sunt incompetente. Este o vorbă – locuitorii unei țări își merită conducătorul. Noi nu merităm pe nimeni pentru că de doi ani ne zbatem ca în chinurile iadului să alegem un președinte și nu reușim. Sau nu avem pe cine alege?!

În timp ce Marian Lupu vine la ședințele parlamentului cu o atitudine ce denotă o mândrie jignită, dar și o slugărnicie prost camuflată, comuniștii strică disperați în centrul Chișinăului „Jios Alianța!”, iar John Onoje își încearcă norocul în ocuparea fotoliului președinției, țara aceasta se scaldă într-o mocirlă tot mai adâncă. Cu toată situația ilară și comică pe alocuri, africanul John le dă peste nas atât comuniștilor, cât și democraților. Omul nu-i chiar un nimeni, în țara lui având studii superioare, dar căruia războiul i-a răpit familia și dreptul la libertate. Și totuși acesta se identifică mai mult decât orice comunist sau democrat cu societatea din Rep. Moldova, știind că românii sunt frații noștri…

Revin la incompetența lui Voronin, Lupu sau a tovarășei Grecianîi care pun înaintea viitorului “poporului” pe care își doresc să-l conducă, toate ambițiile, dorințele de îmbogățire, slugărnicia față de cel cu buzunarul mai burdușit…

Recent m-a întrebat o cunoștință din Franța de ce nu mă întorc la Chișinău să încerc să-mi fac un viitor la mine acasă, dacă tot s-a schimbat situația după 7 aprilie și există mai multă libertate, mai multă stabilitate. Întreaga Europă a auzit de 7 aprilie. Ei și? S-a schimbat cu adevărat ceva? Despre ce fel de viitor stabil vorbim într-o țară în care alegerea președintelui durează aproape 2 ani?! Care investitor va veni în Republica Moldova când situația politică este atât de instabilă? Cine poate avea încredere într-un sistem care te fură mai ceva ca hoții la drumul mare, care profită pe seama cetățeanului și cine poate vedea un viitor frumos și… stabil într-o țară în care studiile superioare sunt contra cost, iar salariul minim pe economie este în jur de 100 euro? Câți tineri au bani să-și plătească studiile la universitățile din Chișinău și câți dintre aceștia aleg să muncească la Moscova sau în Italia doar pentru că nu-și permit să plătească contracte de 20 000 de lei pentru un an de învățământ?

Trăim într-o țară anormală, cu un trecut distorsionat și cu un viitor pe măsură. Indiferent cine va fi președintele țării – ales peste o lună, peste un an sau peste zece – vom rămâne la fel de incompetenți pentru că ne place să stăm cu capul plecat și preferăm să ne lăsăm umiliți decât să ne răzvrătim, cerându-ne drepturile… Așa că așteptăm alegerea președintelui, fie că va fi Lupu sau Onoje, sau poate tovarășa Greceanîi…

Pentru InfoPrut 

Sursă foto: Andrei Moraru

Republica Moldova - (întotdeauna) la plural?

Să spun că problematica bilingvismului e un subiect nou în Rep. Moldova ar însemna să mă mint pe mine și să ignor adevărul. De când suntem independenți ne împotmolim în problema bilingvismului, a conflictelor lingvistice cu minoritățile și a identității noastre. E absurd să ignorăm existența acestor fenomene sociale mai ales într-o societate a cărei limbă poartă două denumiri, unde populația adoptă două discursuri identitare, oscilând între ele și neștiind cine sunt, într-o societate unde minoritățile naționale (ucrainenii, bulgarii și găgăuzii) au fost atât de rusificate încât și-au abandonat, în mare parte, limba maternă în favoarea limbii ruse. Dacă mergi pe străzile capitalei și a orășelelor moldovenești îți sar în ochi nenumărate anunțuri, afișe publicitare, panouri, inscripții de genul „șkaturkă, vagoncă, penoplast, strișcă, kran” și multe altele încât te întrebi ce limbă vorbesc moldovenii pentru că cea de pe panourile publicitare nu seamănă nici cu româna, nici cu rusa…

Recent, postul tv Publika a difuzat un talk-show a cărui temă a fost exact bilingvismul și conflictele lingvistice. Pe lângă faptul că emisiunea a debutat oribil și rușinos de oribil – unul din prezentatori vorbind în limba rusă și celălalt în română, dând exemplu și invitaților emisiunii care pe lângă faptul că amestecau cele două limbi între ele mai veneau și cu niște idei „minunate” în privința fenomenului de bilingvism. Înțeleg un lucru – conflictele lingvistice reprezintă o problemă a întregii societăți, dar nu oricine are competența să ofere sfaturi în această situație. Pentru ce mai există lingviști, sociolingviști și dialectologi dacă moș Vasile spune că lui i se pare normal să vorbim păsărește că doar de! am trăit cu rușii mulți ani împreună.

Vă spun totuși părerea mea, a unei persoane care a citit despre contactele lingvistice cam ultimii 5 ani din viață, dedicându-mi timpul și resursele acestei teme de cercetare sociolingvistică. Deși aproape toți avem impresia că bilingvismul este sau ar trebui să fie o excepție, din contra, este o normalitate, una din manifestările cele mai obișnuite ale competenței lingvistice umane, un fenomen comun majorității țărilor lumii. A fi bilingv nu înseamnă a vorbi câte puțin din ambele limbi, ci capacitatea unui individ de a utiliza foarte bine două limbi, alternându-le în diferite situații de comunicare, fără a le amesteca. Desigur, bilingvii „perfecți”, care vorbesc bine atât o limbă, cât și pe cealaltă sunt foarte puțini. Deși majoritatea moldovenilor se bat cu pumnul în piept că sunt bilingvi, de fapt cei care cunosc bine ambele limbi sunt foarte puțini. Moldovenii au impresia că dacă în limbajul de zi cu zi utilizează jargonul rusesc de genul – pațan, talkovo, prikol, diskachi, etc. sunt deja bilingvi.

Conflictele lingvistice sunt firești într-o societate ca cea din Rep. Moldova, unde o limbă minoritară a deținut multe decenii statutul de limbă dominantă, superioară, de comunicare interetnică. Întâmplător (sau nu) această limbă aparține unei minorități care nu reprezintă nici măcar 10% din totalul populație și care aparține nu doar minorității ruse, ci comunității rusofone, o comunitate cu care se identifică atât ucrainenii, găgăuzii, cât și bulgarii, aceștia abandonându-și limba maternă în favoarea limbii ruse. Care dintre voi ați fost măcar o dată la Comrat veți confirma faptul că pe străzile orașului se aude mai mult limba rusă, pe ici pe acolo găgăuza și rar de tot româna.

Suntem o societate măcinată de probleme identitare și totuși se găsesc persoane care afirmă că pe ei nu-i deranjează bilingvismul sau chiar oficializarea limbii ruse. Normal că nu-i deranjează pentru că nu au suficientă mândrie umană în ei, lăsându-se călcați în picioare de orice venetic venit aievea. Eu sunt împotriva bilingvismului rus-român pentru că acesta este dăunător. Și nu doar dăunător. Într-o societate, două limbi niciodată nu vor avea un statut de egalitate, niciodată nu vor avea funcții sociale echilibrat împărțite. Mereu una va avea statut de limbă dominantă și cealaltă de limbă dominată. Limbile sunt ca speciile de animale – între ele se instaurează o luptă pentru supremație și pentru supraviețuire, iar aceea care are o susținere financiară mai puternică, un statut social mai prestigios, aceea o va asimila mai devreme sau mai târziu pe cealaltă. Cu toate că limba rusă este limba unei minorități, în
Republica Moldova aceasta a avut întotdeauna un statut privilegiat, în mod eronat și nedrept față de limba etniei majoritare. Conflictele lingvistice din societatea din Rep. Moldova sunt rodul anilor în care am fost sovietizați și ni s-a inoculat faptul că limba română este o limbă inferioară, țărănească. Deși mulți dintre „bilingvii” din R. Moldova aduc argumente solide sau mai puțin solide, susținând că bilingvismul rus-român e un lucru bun, acordându-ne avantajul de a cunoaște două limbi, eu cred că acesta este dăunător, semănând cu mucegaiul care, după ce a cuprins un perete, nu mai pleacă decât cu mare greu sau niciodată.

A discuta la emisiuni, la conferințe, la radio sau pe bloguri despre bilingvism nu e un lucru rău. Din contra, e un semn că societatea conștientizează că există un dezechilibru, o problemă pe care trebuie să o confrunte. Dar problema trebuie pusă în mod corect și în termenii corecți, analizând toate aspectele acesteia și luând în calcul un lucru foarte important – nicăieri o etnie minoritară nu poate impune majorității limba sa, mofturile sale, cultura sa pentru că e împotriva firii umane.

Pentru InfoPrut
Sursă imagine: Trombon.ro

Odihnește-te în pace, Monsieur...

Când am poposit pe băncile facultății de Litere noi, studenții, l-am cunoscut drept Dospi, profesorul ce preda Limbă franceză contemporană. Mai exact fonetică, grupul nominal și grupul verbal. Avea întotdeauna acea atitudine care ne făcea să tremurăm nițel înainte de a ne așeza în banca din fața dumnealui și să începem a povesti. Făcea mereu glume nostime, destindea ușor, ușor atmosfera încât atunci când ieșeam din sala de examen le transmitea celorlalți colegi ce tremurau lângă ușă că Dospi nu-i chiar așa rău.

De la Dospi a devenit domnul Dospinescu în momentul în care m-am angajat la Catedra de Franceză. A fost un șef bun care mereu avea un cuvânt bun, o povață pentru studenții, masteranzii și doctoranzii care-i băteau la ușă, cerând un sfat sau o carte. Era înțelegător și glumeț, dar înainte de toate a știu întotdeauna să fie OM. Un om minunat care a plecat dintre noi, luând cu el o parte din amintirile noastre, lăsând regretele că ne-am fi dorit măcar o dată să mai stăm de vorbă, neștiind că aceea a fost ultima întâlnire...

Avea o dragoste nețărmuită pentru limba franceză. O dragoste pe care numai un împătimit francofon ar putea-o înțelege. Noi - studenții, colegii, prietenii - l-am înțeles pentru că limba franceză a fost o verigă, o liană care a realizat conexiuni între noi, oferindu-ne șansa să-l cunoaștem, să-l apreciem, să-l iubim. Eu îmi doresc ca imaginea ta să rămână în inimile studenților, colegilor și prietenilor ca o amintire scumpă, neprețuită și să ne aducem aminte doar lucrurile bune, doar amintirile plăcute pe care am fost atât de norocoși să le împărțim.

Ne vei lipsi, Domnule Profesor, ne vei lipsi mult! Odihnește-te în pace acolo sus! 

Au revoir, Monsieur!

Cetățenia română - de la drept la merit

Am citit astăzi o știre care m-a bucurat mult. M-a bucurat atât de mult încât, copilărește, m-am apucat să scriu pe messenger și să dau telefoane prietenilor, spunându-le că cetățenii moldoveni care nu cunosc limba română nu vor putea obține cetățenia română. Sună aproape bizar, dar realitatea din afara ambasadelor și consulatelor în lungile cozi care se fac la porțile acestora e cu totul alta. De fapt, nu sunt la primul articol în care îmi exprim nemulțumirea față de moldovenii care, bolborosind rusește, depun actele pentru „redobândirea” cetățeniei române, dar înainte de a intra în incinta consulatelor întreabă „kto krainii la cetățenie?” sau îi numesc țigani pe angajații care le primesc dosarele. Vorba aceea – „dă-i voie în casă lui Ivan, că se urcă pe divan!”

În sfârșit și-au dat seama și oficialii români că cetățenia română a fost acordată cam ca la taraba din piața de la colțul străzii – oricui vrea și oricui are bani. Nu spun că n-a fost acordată și pe bună dreptate. Mulți basarabeni și-au revendicat un drept pierdut fără vină lor acum câteva zeci de ani, dar printre aceștia s-au strecurat nenumărați lingăi care vor cetățenie „țigănească” pentru a merge la muncă în Italia. Mai mult decât atât – sunt și moldoveni care în viața lor poate că n-au rostit o vorbă românească, care nu vor să cunoască istoria și identitatea românească, dar în cozile de la consulat vocile lor sunt cele mai ridicate, cerându-și „drepturile”…

Sincer, mă bucur că autoritățile române au luat această decizie, chiar dacă este încă ambiguă și aici mă refer la afirmația că cetățenia română poate fi acordată celor care scriu românește cu grafie chirilică. Acest lucru mă face să mă gândesc la invenția lui Stalin – limba moldovenească cu grafie chirilică. Mi se pare o stupiditate, mai ales că în afara Transnistriei nicăieri în Republica Moldova, nici într-o școală, nu se mai utilizează alfabetul chirilic. Nu văd rostul acestei decizii și mi se pare că cei 20 de ani de când limba română din Basarabia a revenit la alfabetul latin sunt aruncați pur și simplu la gunoi. În nici o altă țară care oferă cetățenia sa altor etnici nu există atâtea beneficii, atâtea lucruri peste care se trece cu vederea. România e statul care acordă cetățenia sa, deci, indiferent că vrei sau nu vrei, că poți sau nu să vorbești limba acestui stat, trebuie să te conformezi cu aceste reguli. Tu ai nevoie de cetățenia română, nu ea de tine. Mofturile, apucăturile și fițele de basarabean oprimat căruia i se trece cu vederea totul, trebuie lăsate acasă atunci când stai la coadă la consulat.

Obținerea cetățeniei unui stat presupune cunoașterea limbii acestuia și respectul pe care trebuie să-l arăți țării respective. Mă bucur că România nu mai este atât de tolerantă ca noi, care avem jumătate din deputați care nu au scos întreaga lor existență două cuvinte românești arătând cât de mult respectă „poporul moldovean”!

Noi, basarabenii, ne-am obișnuit atât de mult cu statutul de victime, de oprimați, încât ne folosim de acest lucru în orice situație fără scrupule. Desigur, nu-i bag pe toți moldovenii în aceeași oală, dar, dragi conaționali, încercați să aveți ceva mai multă mândrie și respect de sine, depășiți acest statut de frați mai mici, învățați-vă limba maternă, respectați-i pe cei care vă întind o mână de ajutor și nu aruncați cu noroi în aceștia. Cetățenia este un drept al nostru, dar în contextul actual a devenit ceva ce trebuie meritat, ceva ce necesită respect.

Pentru InfoPrut

Prima mea călătorie – Franța – dragoste la prima vedere

            Deși prima mea călătorie - o călătorie adevărată - a fost în 2006, iar noi suntem acum în 2011, am acceptat cu drag și plăcere invitația lui Iulian Sîrbu și am scris despre acest frumos eveniment din viața mea. Și astăzi revăd cu drag acele amintiri și retrăiesc cu aceeași intensitate momentele petrecute în locuri frumoase cu oameni frumoși.

            Eram fascinată de „r” franțuzesc încă din clasele primare când am început să învăț primul cântecel „La cloche sonne…”. Iar atunci când dansam în fața oglinzii din sufragerie pe ritmuri de Edith Piaf sau când citeam suferințele bietului Edmond Dantes, Conte de Monte-Cristo, evadatul din Castelul d'If, îmi doream să văd măcar o dată în viață locurile, statuile, străzile despre care citeam. Visul mi s-a îndeplinit abia în 2006 când am aplicat pentru o bursă ceva mai neobișnuită decât cele de studiu. Printre aspiranții la cele două burse oferite de asociația ASAP (Association Sevriolaine d'Aide et de Partage) eu eram un fel de paria, studenta fără cetățenie română, venită din Republica Moldova. Așa cum era și firesc, s-au ferit să mă aleagă pe mine pentru că lipsa cetățeniei române însemna viză, iar viza însemna complicații, iar lor nu le trebuiau complicații. Nu știu cum am reușit, cred că dorința mea febrilă de a vedea Franța, dar i-am convins, i-am câștigat de partea mea și alături de Monica, pe 28 septembrie 2006, zburam spre Lyon. Luna august și jumătate din luna septembrie am pierdut-o sprijinind pereții ambasadei Franței de la Chișinău unde pe lângă teancurile de acte necesare mi s-au mai cerut facturi de la curentul electric și de la telefonul fix. Mai călătorisem în Ucraina când eram mică, dar din taberele la mare sau la munte nu mai țin minte decât un bizar incident când un câine lățos și negru a sărit pe mine și mi-a înfulecat înghețata din mână…

            Am aterizat pe aeroportul Antoine de Saint-Exupery la Lyon într-o zi caldă și însorită de toamnă. Era mult mai cald decât în România, iar prietenii noștri francezi ne-au întâlnit cu brațele deschise și cu zâmbete prietenoase. N-am zăbovit prea mult la Lyon și am pornit spre orășelul Annecy sau, mai exact, spre sătucul Sevrier unde am stat o lună de zile. Bursa de care beneficiam era de fapt un Sejur de aprofundare lingvistică și culturală, oferită an de an studenților de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava de către o asociație din Sevrier, A.S.A.P. Programul era încărcat, aproape că nu aveam timp să dorm mai mult de 6 ore pe zi. De fapt, era așa pentru că prietenii noștri de acolo ni l-au aranjat în așa fel încât să reușim să vizităm cât mai multe locuri frumoase, cât mai multe muzee, școli, universități, biblioteci, orașe etc.

            În acele 4 săptămâni am vizitat Lyon-ul, un oraș mare, zgomotos, dar deosebit de curat. Am plecat la 5 dimineața, iar la ora 7 și 20 de minute eram deja în gara din Paris. TGV-ul a zburat ca gândul și ca vântul în timp ce noi am tras un pui de somn. Paris… Orașul unde timp de câteva zile am colindat muzeul Louvre, Panteonul, Grădina Luxembourg, Sacre-Coeur, Tour Eiffel. Oricine a vizitat Parisul vreodată cu siguranță îmi va da dreptate atunci când spun că e unul din orașele în care ai vrea să te întorci măcar încă o dată în viață. Plimbându-ne în bărcuțele bateaux-mouches pe Sena, admiram orașul îndrăgostiților, închizând ochii și doar reamintindu-mi că, într-adevăr, visele pot deveni realitate.

La polul opus se află orașul Annecy. Liniștit, oglindindu-și casele vechi, curate, din piatră în oglinda lacului cu același nume. Lacul Annecy e de 10 ori mai frumos toamna. Frunzele galbene, palide cad agale pe fața apei, ridând netezimea acesteia. Era încă frumos, cald, dar natura din jur era într-o multitudine de culori. Dacă priveai de jur împrejur aveai impresia că un pictor își răsturnase paleta cu numeroase culori peste oraș, peste munte, peste lac, peste parcul din apropiere. Din când în când mai trecea fugar pe sub poduri câte o lebăda grațioasă. Mi-am lepădat papucii și mi-am plimbat ușor picioarele prin pietricelele mititele amestecate cu frunze. Simțeam că pur și simplu toamna pătrunde prin intermediul lor în trupul meu, curgându-mi prin vene în loc de sânge.

După Paris și Annecy a urmat vârful Chamonix unde ne-am îmbrăcat gros, ne-am echipat cu mănuși, căciuli, ochelari de soare și am admirat pur și simplu nesfârșiții munți Alpi, zăpada sclipitoare sub razele soarelui sau câte un alpinist care escalada vârfurile periculoase, acoperite cu nămeți. Direct de pe Mont-Blanc ne-am îndreptat pașii spre Haute-Combe – un locaș liniștit unde sunt nenumărate cripte ale regilor și nobililor francezi și italieni. Arhitectura construcției te lasă cu gura căscată, iar semiîntunericul care predomină, liniștea adâncă, florile presărate pe alei înguste te îmbie pur și simplu se te așezi pe una din băncuțele vopsite în verde și să închizi ochii pur și simplu. Cu atâta liniște în jur e imposibil să nu gândești decât pozitiv.

Cu toate că nu se află pe teritoriul Franței, am vizitat tot atunci și Geneva un oraș extraordinar. A fost singura zi cu ploaie pe care am avut-o în acea lună de vacanță și totuși acest lucru nu m-a împiedicat să savurez orașul așa cum merita. Cel mai mult mi-am plăcut la Geneva Muzeul Științelor Naturii și lacul Geneva unde am recitit poezia „Le lac” de Lamartine, scrisă strofă cu strofă pe pietrele de pe malul lacului.

Aș putea continua căci lista e lungă. Nu voi înșira încă multele locuri pe care le-am vizitat atunci. Voi mărturisi doar că acea primă călătorie m-a maturizat, m-a fascinat, m-a impulsionat să vreau mai mult, să merit mai mult, să cunosc mai mult. M-am îndrăgostit iremediabil de Franța, de orașele ei, de limbă. Am revenit de mai multe ori fie în locurile pe care le-am mai vizitat, fie în altele noi. De fiecare dată am redescoperit străzi dosnice, înăbușite cu mușcate la geamuri și cu băncuțe tăinuite parcă special pentru turiștii în căutare de liniște.

        Pentru Trans-ferro.com 

Ne întoarcem în URSS?

Citeam recent că „Patrioții Moldovei” militează pentru revenirea la denimirile rusești ale străzilor din Chișinău. Cu alte cuvinte, avem toate șansele ca săptămâna viitoare strada Ștefan cel Mare să fie deja Lenina, Bănulescu-Bodoni să fie Dokucheaeva, iar Miorița să devină Gagarina. Desigur, în R. Moldova paradoxul și nerușinarea de mult timp au devenit aproape normalitate. Așa zișii „patrioți” strâng semnături pentru o astfel de revenire în trecut, iar opinia publică pare a trece cu vederea un act atât de nerușinat.

Mă întreb totuși, în sinea mea, dacă tot acest partid se intitulează Patrioții Moldovei și membrii săi se consideră adevărați patrioți de ce nu redenumesc străzile Chișinăului după scriitorii moldoveni? Ipotetic vorbind. Pentru că acțiunea în sine este absurdă și, mai ales, inutilă. Dacă tot acești patrioți sunt susținătorii moldovenismului și susțin diferența dintre românism și moldovenism, de ce să mai schimbi denumirea străzii Ștefan cel Mare dacă acesta a fost domnitorul Moldovei?

În țărișoara aceasta micuță și măcinată de conflicte care mai de care, moldoveanul nu știe să fie stăpân la el acasă. Nu știe să se comporte cu etnicii minoritari, doritori de drepturi lingvistice insultătoare sau doritori de autonomie, așa cum ar trebui să te comporți cu o nevastă nărăvașă sau guralivă, care caută gâlceavă, iar tu, ca bărbat și stăpân al casei, dai cu pumnul în masa și-i arăți că tu ești cocoșul care cântă în casă. Desigur, comparația este un pic deplasată, dar în esență, cred că înțelegem cu toții ce am vrut să spun.

Mie, ca cetățean al R. Moldova, nu mi se pare firesc ca un grup de „patrioți” să îmi impună cum să scriu, cum să citesc, cine să fiu și cum să mă cheme. Și mă mai întreb, după denumirile străzilor ce urmează? Să redevenim din Ștefan – Stiopa, din Maria – Marusea, din Vasile – Vasilii și din Tudor – Fedika?

Dacă nici după două decenii de la căderea URSS nu știm să avem puțină demnitate când o vom (re)căpăta? Când vom deveni nițel mai lituanieni? Când vom ieși din anonimat prin acțiuni culturale, prin meritele oamenilor și nu prin ecoul conflictului transnistrean și prin veșnica dispută despre cine suntem?

Pentru InfoPrut 

Sursă fotografie: Virtualtourist.com

Cum prețuim oamenii?

            Luna septembrie m-a prins pe străzile Bucureștiului. O toamnă leneșă, caldă, încă verde pe străduțe întortocheate. Pe holuri albe de spital, măsurând în lung și în lat distanța de le rezerva unde fusese internat până la blocul operator... În clipe terifiante de așteptare, clipe sugrumate, minutele devin mult mai lungi, devin ore sau chiar zile, gândurile se împleticesc fugare, încrucișându-se în mintea mea obosită. Prin geamul deschis pătrunde o boare rece de aer proaspăt și pentru o clipă devin mult mai liniștită, mai stăpână pe sine. În acele momente mi-am dat seama cât de mult mi se simplificase viața. Într-o singură zi. Dorințele, năzuințele, ambițiile s-au redus la una singură – să supraviețuiești. În clipe grele, când orele se transformau în secole nu-mi doream decât să-l mai văd încă o dată, să strâng slab în palma mea palma lui și să-i mângâi cu degetul mic alunița din palmă.

            Pe holuri albe de spital gândurile nemernice încolțesc precum discordia – dar dacă moare? Dacă ultimile cuvinte au fost pe un ton dojenitor „Să nu faci vreo prostie, mă auzi?!” atunci nu ne mai dorim promovări la serviciu, casă cu etaj la marginea orașului, mașină mai scumpă, canapea mai moale... ne dorim doar ca ușa blocului operator să se deschidă și să-i zărești printre gene privirea obosită, dar în care licărește lumină și dorința de a trăi.

            Nu prețuim niciodată ce avem decât prea târziu. Sau, hai, să nu spun chiar niciodată, ci adesea. Lângă patul de spital mi-am mărturisit mie însămi mai întâi și apoi ție că nu te-am prețuit întotdeauna cum ar fi trebuit, nu te-am ascultat întotdeauna, deși ești mult mai realist, mai calm decât mine, că n-am avut întotdeauna suficientă răbdare cu tine, că nu ți-am spus suficient de des cât de mult însemni pentru mine și cât de inutilă ar deveni existența mea fără tine alături...

            Lângă patul de spital unde încă mai delirai mi-am promis că nu îmi voi dori niciodată multă bogăție, ci mai multă dragoste, mai mult timp petrecut cu tine, iubindu-ne, ținându-ne de mâini și prinvidu-ne privirile unul în ochii celuilalt...

„Pobedil, idi domoi, Vanea!”

„Stimați delegați și oaspeți ai Congresului! Salvați Basarabia! Salutul meu ar putea fi rezumat la această singură frază. Dar ar mai fi câteva. După avaria de la Cernobîl, în zonă au fost atestați șerpi cu două cozi și bielaruși care vorbesc, gândesc și simt rusește. Pornind de aici, aș îndrăzni să cred că poluarea spirituală este cu mult mai periculoasă decât cea a mediului. Pentru că dacă unui șarpe mutant, spre exemplu, i se poate înlătura, printr-o operație reușită coada care prisosește, n-am auzit încă să existe cineva care să facă operații la suflet.

La Chișinău e atacat însuși sufletul nostru: limba, istoria, identitatea, buna cuviință. Limba este cartea de căpătâi a unui popor. Dacă intră în ea diletanți, e ca și cum ar pătrunde un croitor în burta unui om ce urmează a fi operat și care poate coase plămânul de stomac, cu sentimentul că și-a făcut datoria.

Tot acolo e scoasă din învățământ istoria românilor, niște indivizi crezând că dacă un elev, un student, un cetățean nu-și va iubi cultura, istoria, limba poporului de care aparține, le va iubi cu mai mult sârg pe cele ale altor popoare.Salvați Basarabia! Și o puteți salva, internaționalisând problema ei.” – astfel și-a început discursul în cadrul unui Congres internațional în anul 2003 distinsul ziarist Nicolae Dabija. „Salvați Basarabia”. Îndemnul de mai sus pare a fi ceva mai mult decât un îndemn, sună a disperare și a rugăminte sugrumată.

De-aș fi fost eu la acea tribună, n-aș fi adăugat nimic și nici n-aș fi scos nimic din discursul respectiv. Recitind zilele acestea textul cu pricina, m-am întrebat totuși, câte s-au schimbat din anul 2003, anul când au fost rostite aceste cuvinte? A fost internaționalizată problema Basarabiei, am devenit mai conștienți că dacă ne-am pierde limba am deveni o gloată care nu și-ar putea defini identitatea? Conștientizăm cu adevărat valoarea spirituală și rolul pe care îl deține limba în definirea unui popor?

În urma evenimentelor din aprilie 2009 am crezut, naiva de mine (!) că, odată cu venirea AIE la putere, va fi schimbat articolul 13 din Constituția Republicii Moldova și va fi instituită o politică lingvistică normală, înlocuind-o pe cea expirată, sovietică, rușinoasă. Mai mult decât atât, am crezut că noua conducere va depune eforturi considerabile, inițiind o campanie socială de conștientizare a societății, izvorâtă din necesitatea de a ne cunoaște și a ne iubi limba, istoria, identitatea. După cum spuneam, naiva de mine a crezut că lupul și-a schimbat părul și că, în sfârșit, revenind cu drag acasă, voi auzi pe străzile Chișinăului din ce în ce mai mult limba română, iar limba rusă își va (re)căpăta statutul normal de limba minoritară, nu de limbă care să exprime și să consolideze „prietenia popoarelor”. Lucrurile, după cum știți n-au fost deloc așa, iar noi, la 31 august, am sărbătorit a 20 oară „limba noastră”, sintagmă ce permite moldoveanului să sărbătorească și chineza dacă o consideră limba sa.

A polemiza astăzi asupra subiectului limbă și identitate românească în Republica Moldova e o acțiune atât de obișnuită încât mi se pare aproape incredibil că suntem într-o stare atât de deplorabilă în ceea ce privește politica lingvistică a statului.

Să vorbești despre limba română ca și cum ai trata o problemă importantă înseamnă să scormonești un subiect sensibil, controversat care provoacă mari dureri de cap! Adepții „linghii moldovenești”, așa zișii patrioți care promovează moldovenismul pe toate gardurile Basarabiei au alergie numai când rostești cuvântul limba română. Igor Dodon, distins membru al Partidului Comunist, promovează „valorile moldovenești” prin campania „Iubesc Moldova” și prin valori mă refer la limbă, istorie, cultură, folosindu-se cu nerușinare fără margini de imaginea domnitorului Ștefan cel Mare. Ambiția acestuia este să reușească ce n-a reușit să facă Stalin – să legitimeze limba moldovenească, făcându-ne pe noi toți, locuitorii spațiului dintre Prut și Nistru, să credem că vorbim o limbă diferită de limba română și că suntem un popor, o națiune diferită de „țiganii romîni”. Scriu intenționat „romîn” și nu român pentru că, se pare, e o nouă modalitate de a-i jigni pe locuitorii statului român, schilodindu-le numele și aruncând cu pietre în ei numai de dragul limbii moldovenești.

Cu toate acestea, Dodon, Voronin, Lupu și chiar Stati, cu toții știu că, în realitate, limba moldovenească nu există, iar strategiile lor de a promova o limbă inventată de Stalin acum câteva decenii bune, nu ne demonstrează decât că nu au alte arme și alte argumente să ne determine să nu ne mai considerăm români și să știm că limba noastră maternă poartă numele de limba română. Dar în viziunea acestora noi vorbim moldoveneasca și tocika!

Eu cred așa – dacă limba lui Eminescu n-a dispărut din Basarabia când a fost deportată în Siberiile de gheață și nici când a fost executată sălbatic odată cu profesorii ce-o predau, ea nu va dispărea nici acum, nici astăzi când nimeni nu ne mai pune baioneta la tâmplă să recunoaștem o minciună. A lupta pentru recăpătarea prestigiului limbii noastre materne poate însemna și o luptă împotriva limbii ruse. Limba cotropitorului a fost suficient stăpână la noi acasă și e timpul să (re)devină o limbă minoritară.

Nu e ușor după atâția ani de minciuni și delăsare din partea noastră, să vorbim fără cuvinte împrumutate de la „frații mai mari”, să nu mai avem accentul ușor rusificat. Nu e ușor să reeduci o societate al cărei nivel de cultură este foarte jos și căreia, din cauza sărăciei și nu numai, îi pasă mai mult de ceea ce va mânca sau cu ce se va îmbrăca decât de cultura comunicării. E nevoie în primul rând de o legislație lingvistică strictă, care să interzică utilizarea pe scară largă a limbii ruse în detrimetrul limbii naționale doar pentru că avem etnici ruși sau ucraineni sau găgăuzi în țara noastră. Aceeași legislație lingvistică ar trebui să protejeze drepturile minoritare, dar să nu le uite pe cele ale etniei majoritare. E nevoie de voință și de mândrie națională, de mândria de a fi român și a vorbi o limbă latină. A tolera nerușinarea unei minorități care-și impune limba și năravurile etniei majoritare este ca și cum le-am permite să ne plesnească zi de zi o palmă peste obraz, iar noi, ca niște creștini adevărați, să li-l întoarcem și pe celălalt.

A-ți iubi limba și identitatea nu înseamnă neapărat să fii xenofob sau rasist. E dreptul și obligația noastră să apărăm onoarea limbii și să nu lăsăm pe nimeni, inclusiv pe noi, să-i schilodească numele sau ființa. Am văzut cândva o fotografie care înfățișa o inscripție pe un bloc „Pobedil, idi damoi, Vanea!” (ai biruit, pleacă acasă, Vanea!). Astăzi nu pot să nu mă gândesc la aceste cuvinte, iar concluzia cred că o intuiește fiecare dintre noi încât nici nu are rost să insist asupra acestot cuvinte de aur...  

Pentru concursul Limba română în Basarabia

Câți dintre noi, basarabenii, merităm cetățenia română?

Luna trecută prietena prietenei mele m-a rugat să-i fac invitație să vină „la România” să-și depună actele pentru cetățenie română. Rugămintea ei a fost oarecum îndreptățită – majoritatea basarabenilor își doresc redobândirea cetățeniei române. Mi-aduc aminte însă de ziua în care am depus eu actele la București. Erau acolo și persoane care abia dacă legau coerent două – trei cuvinte în limba română. Era o doamnă din Chișinău care avea „cetățenia” Republicii Moldovenești Nistrene, dar, după cum s-a exprimat chiar ea „ nici cea românească nu strică s-o ai”… Mă întreb în astfel de situații câți dintre noi, basarabenii, merităm cetățenia română? Și mai dureros este că știu o mulțime de studenți din Republica Moldova care au depus dosarul sau care deja au cetățenia română, dar se consideră moldoveni, diferiți de români. Pentru ce să ceri cetățenia unui stat dacă nu te identifici cu societatea respectivă?

Chiar dacă sunt născută în Basarabia îi disprețuiesc pe conaționalii mei care se dovedesc a fi niște ființe duale, mâncând din două farfurii, beneficiind de burse la universitățile românești, obținând cetățenia română, dar cărora, la o „pivă” le place să vorbească în rusește cu „pațanii”. Cred că sistemul de acordare a cetățeniilor este unul care are încă multe defecte. De ce nu se dă măcar un examen de competențe lingvistice? Știu, unora li se pare jignitor să dea un examen la limba maternă. Dar mai cred că cei care își cunosc limba, nu au de ce să se teamă pentru că vor dovedi că merită cetățenia română.

Nouă, basarabenilor, ne place mult postura de victime. Ne victimizăm că am fost ocupați de sovietici, că ni s-a luat cetățenia română, că ni s-a mutilat limba, că am fost trădați de România și lista poate continua. Acestea nu sunt motive solide și reale pentru a justifica acest comportament pe care-l afișează astăzi societatea moldovenească. România e țara care ne acordă sprijinul cel mai substanțial, iar dacă după 20 de ani de libertate și independență, când știm că limba noastră cea adevărată este româna, dar o numim moldovenească și preferăm să folosim numeroase rusisme, nu suntem capabili să ne asumăm identitatea și să ne schimbăm mentalitatea sovietizată, mă întreb pentru ce ne mai zbatem să fim „europeni”?! Europeni suntem și așa, fără să facem parte dintr-o structură politică precum UE, dar din punct de vedere al mentalității am rămas comuniști și sovietici îndoctrinați. Patriotismul basarabenilor, de multe ori, nu se mai măsoară după cozile interminabile de la ambasada României, ci mai degrabă după vizele de tranzit spre Europa.

E interesat cum fiecare problemă pe care o are spațiul dintre Prut și Nistru are legătură una cu cealaltă. Limbă – istorie – identitate – cetățenie e un lanț care, dacă se rupe, indiferent de la ce verigă, nu poate fi refăcut fără una dintre ele. Cetățenia presupune identitate, identitatea determină limba, iar limba își are originile în istorie. Indiferent dacă luăm aceste variabile de la stânga sau în sens invers, rezultă aceeași ecuație – cetățenia română nu poate fi decât a celor care simt, trăiesc și vorbesc românește.


Pentru InfoPrut
Foto: Vize.ablog.ro

Basarabia pământ... moldovenesc?!

Dacă la începutul anilor ’90 militam pentru limbă, identitate, alfabet latin, românism – astăzi e în trend să militezi pentru moldovenism. Chișinăul și celelalte orășele din Republica Moldova au fost împânzite de panouri roșii pe care scrie ostentativ ,,Mândriți-vă că sunteți moldoveni!”. Și, din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Fostul candidat la primăria capitalei, Igor Dodon, a lansat campania ,,Iubesc Moldova!”, promovând un „naționalism” distorsionat, o identitate alternativă, un moldovenism mai periculos decât cel promovat de Stalin acum mai bine de jumătate de secol. O astfel de campanie socială riscă să zdruncine din ce în ce mai tare (in)stabilitatea societății din R. Moldova în contextul în care populația este împărțită, practic, în două categorii – susținătorii identității româneşti și susținătorii identității moldovenești.

Această situație nu este decât o altă dovadă că, în loc să evoluăm spre stabilitate, spre mai bine, noi, de fapt, rămânem în aceeași mocirlă, mutându-ne doar dintr-un loc în altul. Mă întreb pentru ce am ieșit în ’90 în Piața Marii Adunări Naționale cerând limbă, identitate, alfabet latin dacă 20 de ani mai târziu renegăm limba și identitatea pentru care am ieșit în stradă? Nu vi se pare paradoxal totuși? Mă întreb pe unde s-a produs vreo greșeală? A cui vină este? Și de ce nu ne mai pasă? Am luptat pentru niște idealuri, iar câțiva ani mai târziu nu ne mai pasă cum se numește limba pe care o vorbim, care ne este identitatea, cum ne numim –români sau moldoveni, popor distinct de cel de pe actualul teritoriu al României.

Consider că nu este absolut deloc întâmplătoare această intensă campanie de promovare a moldovenismului. Nici panourile publicitare marca moldoveni.md nu au fost plasate întâmplător în orașele noastre. Nici multe alte acțiuni pe care le întreprinde clasa politică din Republica Moldova, indiferent de culoarea politică. Am ajuns să nu mai cred în niciunul din ei pentru că Marian Lupu vorbește limba română cu accent bucureștean, dar se declară moldovean, Vlad Filat este pragmaticul care nu face parte din nicio tabără, Voronin a rămas același comunist devotat cauzei nobile de a promova ideologia sovietică, Igor Dodon se folosește de Ștefan cel Mare, de identitatea regională moldovenească pentru a justifica și pentru a răspândi virusul moldovenismului într-o societate și așa mult prea încrezătoare și cu o mentalitate sovietizată. Cu așa clasă politică, mai punând în calcul și sărăcia excesivă, educația precară, corupția la scară largă… e aproape firesc să nu ne pese ce identitate abordăm, cum se numește limba noastră maternă și dacă rușii din țară de consideră țărani.

Promovarea moldovenismului este un pericol pe care nu-l conștientizăm cu adevărat. Ne revoltăm din când în când, mai protestăm pe Facebook sau pe Twitter, comentăm articole pe Unimedia, dar nu facem aproape nimic. Dacă vom ignora adevăratul pericol în ceea ce privește moldovenismul, peste 10 ani limba română va ajunge să fie doar o amintire. Vom vorbi aceeași limbă împestrițată cu rusisme și moldovenisme inventate, istoria românilor va fi înlocuită cu istoria moldovenilor etc.

Mă deranjează atunci când mi se bagă pe gât moldovenismul pe care l-a născocit Stalin doar pentru a ne face să ne îndoim de legăturile de sânge cu românii de dincolo de Prut. Și mai mult mă deranjează că noi nu conștientizăm gravitatea acestui curent în societatea noastră. La final mă mai întreb dacă Basarabia este în continuarea românească sau doar pământul a rămas românesc, iar oamenii sunt moldoveni?!

Pentru InfoPrut

Foto: Romanism.ro