În țara lui Ion legea o face Ivan Vasilievichi

De ceva timp aștept o rudă să vină la mine în România să-și depună actele pentru redobândirea cetățeniei române. Nimic deosebit până acum, doar nu-i primul basarabean care își dorește cetățenie. Lucrurile au început să se complice neplăcut acum o lună când mama persoanei respective avea două nume în două acte de stare civilă diferite - Liuba și Liubov. Așa că și-a făcut timp și a mers până în localitatea unde s-a născut ca să corecteze greșelile altora. La starea civilă a dat peste o doamnă țâfnoasă, înțepată și nemulțumită - de ce să schimbe actele? Explicații, încercări disperate de a rezolva problema într-o zi. Nimic. Reproșurile „specialistei” în schimonosirea numelor a fost că Liuba sună mai românește decât Liubov și să lase actele așa. Insistențe. Într-un final, după aproape două săptămâni, se rezolvă problema - mama rudei mele rămâne în acte Liubov. Mă întreb cu ce sună mai românește Liuba decât Liubov? Întrebare retorică și de neînțeles... Asta după ce a trebuit să plătească 500 de lei pentru 2 acte.

Cu gândul că, în sfârșit, s-au rezolvat problemele, merge la notar și acolo o altă surpriză - în buletinul de identitate, în coada numelui zace frumos și falnic un „Ivanovna” cât toate zilele. Notarul îi explică frumos că nu e normal (desigur că nu-i normal!) să apară patronimul rusesc și să schimbe buletinul, trecându-l pe tată Ion. Alți nervi, alți bani, altă distracție...

Întâmplarea de mai sus din nefericire nu-i una singulară. Îmi povestea mama că atunci când m-am născut eu, o doamnă de la starea civilă ținea morțiș să adauge în certificatul de naștere și patronimul Ivanovna. Sora mea chiar s-a pricopsit cu minunatul Ivanovna, iar mai târziu, când i s-a eliberat diploma de facultate la Timișoara, secretara bulversată de atâtea nume, a trecut pe diplomă Cazacu Ion Mariana Ivanovna... La școală toți profesorii mei erau Maria Vasilievna, Elena Petrovna, Stepan Vasilievichi sau Manole Nicolaevichi. Întreaga Basarabie e plină de nume „românești”. În cei aproape 20 de ani de (ne)independență nu s-a schimbat aproape mai nimic - în țara lui Ion legea tot Ivan Vasilievichi o face.

Identitatea și asumarea ei devine în Republica Moldova o chestie de o finețe absolută. Și periculoasă. Asumarea identității începe de la individ și se concretizează în colectivitate. Individul nu există fără grup. Dar, ce te faci, cu un grup bulversat care seamănă mai mult cu o turmă de oi care nu știe în ce direcție s-o apuce? Timp de mai mult de jumătate de secol, eliberatorii sovietici, prietenii și frații noștri de la est, nu doar că s-au instalat la noi acasă, comod și fără gândul de a pleca vreodată, dar ne-au și schimbat numele după bunul plac. Cred că li se încâlcea limba să ne strige Ion, Ștefan, Filip sau Alina așa că ne-au redenumit Ivan, Steopa, Filea și Aliona. Oameni deștepți sovieticii, au început de la identitatea fiecăruia în parte, terminând cu întreaga națiune. Configurația identitară s-a schimbat radical, iar astăzi suntem un popor de oameni redefiniți care nu vor și nu le pasă să se răzvrătească împotriva acestei nedreptăți și care nu-și doresc redobândirea propriei identități. Deși parcă fenomenul ivanilor s-a mai aplanat, în școala mea încă mai sunt o mulțime de profesori pe care-i cheamă Ivan Ivanovichi sau Stepan Grigorievichi.

Nu pot să-mi înfrânez indignarea atunci când știu și simt că numele meu, al părinților și bunicilor mei e călcat în picioare de niște venetici care n-au nici bunul simț să respecte cel puțin numele poporului care i-a primit cu sau fără voia sa la el acasă. Nu pot să nu închei cu gândul că, indiferent ce și-ar dori alții, că indiferent cât timp va mai trebui să se scurgă în clepsidră, BASARABIA RĂMÂNE PĂMÂNT ROMÂNESC!

Într-o zi gunoiul va acoperi planeta Pământ!

Prin parc de dimineață. Cu pași rari pe aleile înguste. O mămică matinală a ieșit cu băiețelul la plimbare. S-au așezat pe băncuța din fața mea, au scos niște chifle și două plăcinte să mănânce. Apoi, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din viața lor, au aruncat pungile și hârtiile jos, lângă băncuță. Desigur, lor nu le place murdăria și gunoiul - s-au mutat pe o altă băncuță, lângă care nu sunt pungi și hârtii aruncate... La nici 10 metri este un coș de gunoi curățat, gol și care aștepta deșeurile...

Atunci când mergi cu trenul, a absolut normal să mai bei niște apă pe parcursul călătoriei, să mănânci niște covrigi, să ronțăi niște dulciuri. Nu-i normal, în schimb, să arunci sticlele pe geamul trenului, motivându-ți gestul „Oricum suntem într-un sat și țăranii trec să strângă sticlele că au nevoie de ele”... Prostie mai mare încă n-am auzit, sincer.

Cred că nu sunt singura care a înjurat în gând sau cu voce tare pe nemernicul (sau nemernicii) care lipesc guma de mestecat de băncuța din parc, de scaunul biroului sau care o aruncă pur și simplu pe stradă...

Exemple de „omenie” și „educație” aș putea să vă dau cu duiumul. Voi înșivă ați trăit asemenea întâmplări, ați fost supărați când n-ați mai putut scoate guma de mestecat de pe pantaloni sau când vecinul din fața casei sufocă strada cu gunoaie. Toate acestea îmi aduc aminte de un film văzut de curând - Wall-E.

Filmul Wall-E este povestea ultimului robot de pe Pământ. Asta după ce oamenii nu mai locuiesc pe planeta  verde care, datorită consumului imens și necontrolat, s-a transformat într-o groapă de gunoi. Acțiunea are loc în anul 2700 când toată populația Pământului a trebuit să plece în spațiu și să lase în loc milioane de roboți care au misiunea de a curăța gunoaiele și să facă din nou locuibilă planeta.

Însă cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg, programul „bine pus la punct” eșuează, iar pe Pământ rămâne doar un singur robot, Wall-E, care continuă să-și facă treaba, clădind zgârâie-nori de gunoaie împachetate, bune de trimis în spațiu pentru a elibera planeta. Deși aveți impresia (și eu la fel am crezut inițial) că e un film SF, este mai degrabă o pildă, un semnal de alarmă. Încă de la primele minute ale filmului, scenele prezentate sunt deja o realitate. Mormane de gunoi, de lucruri de care ne-am putea lipsi în întreaga noastră viață au sufocat pământul, făcând viața imposibilă, dispărând orice plantă, copac sau iarbă... Printre nimicurile pe care le colectează robotul găsește o plantă, firavă, cu frunzulițe mici, tânjind după viață...

Povestea lui Wall-e este și una de dragoste care începe în momentul în care oamenii din spațiu trimit pe Pământ sonde care să caute viață. EVE este una din sonde, un roboțel alb și jucăuș de care Wall-e se cam îndrăgostește. Pentru ea se duce în spațiu, ducând cu ei și planta micuță care devine singura speranță a oamenilor de a reveni la viață. Ideea din film - trăim într-o lume super-robotizată și suntem dependenți deja de tehnologie. Iar oamenii din film sunt precum cei de azi - dependenți de mâncare fast-food, grași și neputincioși când vine vorba de a supraviețui. De fapt, ființe umane slabe, neputincioase, cărora robiții și comoditatea le organizează viața. Vă las pe voi să vedeți finalul filmului care merită văzut.

Ideea pe care vreau s-o punctez este că noi, oamenii, suntem atât de nepăsători față de natură și față de noi înșine. Suntem conștienți că poluăm excesiv planeta pe care locuim și, totuși, nu ne oprim. Ne mirăm și ne plângem că se produc tot mai des inundații, cutremure, cataclisme, acuzând Natura de ele, dar uitând că, de fapt, singurii responsabili suntem tot noi. Și pentru ce? Progresul tehnologic este ceea ce ne va distruge cu adevărat nu cutremurele. Suprasolicităm planeta, atmosfera. Priveam zilele trecute un documentar despre Indonezia și despre un trib de pe o insulă care își fac locuințele pe râuri, trăind mult mai fericiți decât noi, oamenii progresului tehnologic, fără rețea wirrles, fără calculatoare, telefoane mobile sau cine știe ce roboți care ne facilitează existența. Sunt lucruri de care ne-am putea lipsi și de care am devenit independenți. Dacă ne uităm din întâmplare acasă telefonul, stăm ca pe ghimpi, gândindu-ne într-una că poate ne caută cineva...

Inclusiv eu sunt o devoratoare de tehnologie modernă și de multe ori mi-aș dori să nu fiu, să nu mă simt vinovată de poluarea la care ne supunem singuri. Ce-am putea face să ne salvăm propriile vieți? Nu vreau să plec în spațiu, lăsând planeta pe mâinile lui Wall-e...

Ce nu a reușit Stalin, va reuși Dodon

Dacă aș avea putere, aș scoate Partidul Comunist în afara legii. Apoi mă gândesc - chiar de i-aș scoate, rămân suficienți comuniști în alte partide politice. Îi putem scoate pe toți în afara legii? Nu. Citeam în presa de dincolo de Prut că patriotul Dodon se promovează electoral cu acorduri muzicale. Mai mult decât atât - nu doar campanie muzicală, ci și una ideologică, una care mă face să plâng de mila moldoveanului și de a mea inclusiv. Cred că toți ați auzit deja faimoasa piesă Iubesc Moldova, cântată de „moldovenii” adevărați care, culmea, îmbrăcați în costume populare românești, la ceteatea Sorocii, construită de Ștefan cel Mare, promovează activ  moldovenismul.

Este acolo în videoclip o duduiță care cântă suav De ce să înveți o altă limbă în străinătate? Eu aș completa Când poți s-o înveți la tine acasă... mai ales că „nația moldovenească” se dovedește a fi o mare iubitoare a limbii și culturii lui Pușkin, dar când vine vorba de propria limbă și cultură se face că plouă... Limba noastră o vorbim stâlcit, dar avem grijă de alte limbi „străine”... 

Dodon, marele finanțator al camapniei ne asigură că aceasta este una „socială” și nicidecum politică (el ne asigură, nu eu!). Cred că doar întâmplător toți din videoclip sunt îmbrăcați în tricouri roșii, nu din considerente politice și electorale. Dar ce știu eu? Și tot întâmplător jumătate din melodie e în rusă. Mă întreb în care țară normală o minoritate de aproape 6% beneficiază de atâtea drepturi lingvistice? Eu nu pot da nici un exemplu similar, deși, se pare, că sunt sociolingvist. Poate știți voi?

Nu-mi mai adresez retorica întrebare de ce populația de rând nu se revoltă împotriva unei astfel de profanări a tradițiilor și simbolurilor românești? E stupid să vezi un tânăr în costum popular românesc, lătrând în limba rusă (scuzată fie-mi expresia!).

Așa că, draji moldojeni, ce n-a reușit Stalin, va reuși probabil Dodon. Națiunea și limba moldovneascî sunt pe cale de apariție...

P.S. Cât de idiot sună în rusă  „Ștefan Velichyi”... cred că sărmanul Ștefan i-ar ciurui pe toți de-ar putea să se trezească din morți.

NU

M-a întrebat de curând cineva de ce nu mai scriu articole „usturătoare” pe blog, de ce nu mai critic pe nimeni și cum de scriu mai mult articole pozitive, despre flori, liniște etc. Rezultatul a fost că scriu mai rar. Nu m-am săturat de blog, nici subiectele nu s-au epuizat, în schimb m-am apucat de scris la teză, scriu articole în reviste de specialitate, merg la conferințe, fac voluntariat, călătoresc... În ceea ce privește articolele ce au ca subiect Republica Moldova, sau limba română / moldovenească, prostia moldoveanului cea de pe urmă - m-am săturat de ele. Am ajuns la concluzia că e aproape inutil din moment ce omul NU vrea să știe, să se schimbe sau să accepte că nu are dreptate și că niște străini îl călăresc așa cum vor ei chiar la el acasă. Nu e vorba de o renunțare, nici de pesimism - e vorba de egosim. Sincer, prefer să fiu egoistă, aproape să nu-mi mai pese decât să mă scuipe o toantă la coada de la magazin doar pentru că în țara mea i-am cerut să vorbească limba mea. Nimic mai mult.

În timpul ultimei călătorii pe care am făcut-o de la Chișinău la Suceava, mi-a fost dat să mă „bucur” de prezența unui conațional. Din una în alta, de la o discuție banală despre localitatea Verești, am ajuns să mi se reproșeze intoleranța de care dau dovadă față de... rușii din Moldova. Mai mult decât atât - din moment ce există persoane ca mine care vrea să le impună minorităților să învețe limba română, nu vom ajunge niciodată să ne împăcăm și să trăim în relații de prietenie. Discursul tânărului de lângă mine, sincer vă spun, seamănă mult prea mult cu minciunile de altă dată despre „drujba norodov”. Diferența dureroasă e că el așa gândește la 20 de ani, iar noi trăim în anul 2011 și nu în 1950.

Reproșurile unui tânăr basarabean care, culmea, beneficiază de o bursă de studii în România, dar care, cu sufletul este moldovean și nu român, mai mult mă scârbesc decât să mă întristeze. Și iarăși ajung la concluzia că mulți studenți și elevi de dincolo de Prut nu merită șansa de a face studiile în universitățile românești, iar bursa nu o merită nici atât. Intoleranța de care am fost acuzată a fost, practic, o jignire pentru mine. Limba e un lucru de mare preț pentru mine. N-aș renunța la ea pentru nimic în lume. Limba mea este egală cu identitatea mea, iar cine nu mi le respectă în țara mea, la mine acasă, nu merită toleranța mea. Vreau să fiu foarte clară - nu sunt de acord cu îngrădirea drepturilor minoritare la limba maternă sau identitate, nimănui n-aș interzice să studieze în limba sa, dar în societate mi se pare un lucru de bun simț și de respect pentru poporul care te-a primit să-i vorbești limba, să-i respecți cultura, istoria și tradițiile. Din păcate, nu avem și nici nu vom avea parte de respect noi, basarabenii, în Republica Moldova. De ce? Pentru că în primul rând trebuie să ne respectăm pe noi înșine, determinându-i pe ceilalți să ne respecte.

Așa că de acum înainte nu voi scrie prea des despre limba mea cea română care e călcată în picioare de orice rusofon, nici despre multitudinea de panouri din Cahul sau Chișinău care ne îndeamnă să fim mândri că suntem moldoveni și nici despre vreo rusoaică înțepată care mă înjură „svolochi!” doar pentru că-i cer un bilet în românăp nu în rusă.... Prefer să scriu despre flori, albine, filme, cărți sau orice altceva...

Primăvară

            Au ieșit lăcrămioarele. Plecate rușinoase cu fața în mantia micuță a frunzei. Doar pe furiș aruncă priviri sfioase de fete mari. Cireșul de la poartă însă m-a fermecat din prima zi în care prima floare albă, a pocnit, desfăcându-se sub ochii mei. Ce mai! A doua zi altele i-au urmat exemplul, iar în cea de-a treia zi cireșul de la poartă a devenit un fel de lume mai mică a albinelor și a zecilor de insecte care-și băgau capul între petalele pline cu polen. Pragul casei, pe ici pe acolo ciobit încă de când eram noi baistruci obraznici, te cheamă îmbietor. Acolo, pe un țol de petice de la bunica m-am așezat într-una din zilele calde de aprilie. De pe prag se vede grădina ca în palmă. Floarea Paștelui, lalele, zambile, narcise, Mâna Maicii Domnului, iasomii, bujori – toate aceste flori își cer dreptul la viața, la soare, la libertate. Mi-s toate atât de dragi de-mi vine să deschid larg brațele și să le cuprind în imensitatea sufletului meu. Și știu că de le cuprind pe ele o cuprind și pe mama. Ea e zâna cea bună care are grijă de toate aceste minunății care ne bucură inima și ochii.

            Când eram o piticanie de om, liliacul din fața casei era unul din ascunzișurile cele mai sigure. Era des de ziceai că-i cine știe ce copac de prin junglă, iar la poale avea o sumedenie de pui printre care ne ghemuiam frumos, pândind ca mâțele care au linchit din borcanul cu lapte din bucătărie. De acolo vedeam și admiram cu bucurie aproape drăcească de copii obraznici toate chinuri și furia părinților noștri căutându-ne peste tot. Ce mai! În sinea mea eram atât de mândră de mine că uite bre! sub ochii lor și i-am păcălit! Stăteam acolo până când amorțeam din toate încheieturile sau până ni se făcea atât de foame încât nu ne mai păsa de pedepsele groaznice pe care le bombănea tata. Astăzi, mă uit cu drag la același liliac în floare, aplecat pe margini și parcă îmbătrânit. Și-mi vine un dor nebun să mă ghemuiesc iarăși ca un colac și să mă tupilez printre puii de la rădăcină…

            Ori de câte ori vorbesc despre copilăria mea afirm cu tărie că a fost cea mai fericită perioadă din viața mea. Dacă m-aș întinde pe aceeași prispă veche și pe același țol vechi de petice, închizând ochii, cu fața la soare mi s-ar derula cu precizie matematică amintirile calde ale vremilor apuse în iernile aprigi de prin zona noastră. Aș revedea oricând aceleași flori, frunzele galbene ale toamnei împrăștiate de vând prin curtea casei, cărarea singuratică mângâiată de lună în fiece noapte, greierii țârâind agale prin trandafirii de sub geamurile casei, cușca câinelui de la poartă, fluturii albi din grădină, lenevind pe frunzele gherghinelor înalte. Mi-aș aduce aminte până și pașii pierduți în colbul ulițelor, lanurile de mazăre la marginea satului unde mâncam până ne umflam ca niște bursuci, vacile pe care le mânam cu vărguța seară de seară când se întorceau de la păscut. Mi-aș aduce aminte lanurile galbene de grâne și apusurile roșii, mute revărsând foc de lumină peste sat, peste mine, peste copilăria mea…

            Mi-e dor de tata. Port în inimă gropițele din obrajii lui arși de soare, umerii lați, obosiți de munca grea de țăran, mâinile lui mari, muncitoare, dar care au știut întotdeauna să ne mângâie cu blândețe. Mi-aduc aminte de diminețile geroase de februarie când apăreau în ocolul din spatele casei primii mieluți, iar tu, tată, le legai la gât mărțișoare împletite din fire albe și roșii de lână și ni-i aduceai la marginea patului când Moș Ene abia ne dezlipea genele de somn. Deschideam ochișorii și ființa aceea minunată, cu urechiușe negre și privire speriată behăia subțirel. Pe aceeași margine de pat ne aduceai într-o căciulă veche primii pui galbeni de găină abia ieșiți din găoace. Le dădeai drumul pe patul alb, iar ei alergau bezmetici, neobișnuiți cu lumea aceasta mare, necunoscută… Acele clipe sunt mai prețioase decât orice jucării sofisticate, decât orice vacanțe la mare sau în tabere. Acele clipe de copilărie, de caldă liniște interioară, de echilibru sufletesc m-au făcut să apreciez oamenii, natura, primăvara. Azi te-aș strânge în brațe, tată, sărutându-ți ochii obosiți și mâinile crăpate pentru că tu mi-ai făcut copilăria caldă, duioasă…

            Primăvara mi-a bătut din nou la geam. I-am deschis bucuroasă una din ferestre, lăsând-o înăuntru ca pe un oaspete drag, mult așteptat. Mi-a adus din nou aceleași miresme dulci de cireși în floare, aceleași culori amețitoare amestecate armonios în grădină, aceleași amintiri dureros de dragi despre copilărie, despre primii pași, despre bunătate și iubire necondiționată. După iarna aspră ai reînviat, Primăvară, sufletul meu, natura întreagă și verdele crud al copacilor. Au ieșit lăcrămioarele. Plecate rușinoase cu fața în mantia micuță a frunzei. Doar pe furiș aruncă priviri sfioase de fete mari…

Satul basarabean - o imagine dezolantă...

            Primele zile cu adevărat calde, de primăvară m-au găsit acasă, în sudul Basarabiei. Nu departe de lunca Prutului, inundată încă din vara anului 2010, am revenit cu drag la căsuța cocoțată pe vârful dealului. Satul acesta, cândva plin de viață, animat, cu străzi mustind de copii îmbrăcați în maiouri și chiloței, bătând mingile, astăzi pare pustiu, gol, trist, părăsit. Vă spun cu sinceritate că m-a încercat pe tot parcursul vacanței de Paști o melancolie dureroasă. O imagine sumbră, dezolantă. Străzile goale în plină zi îmi creau impresia că toți locuitorii satului au murit de vreo boală sau molimă. Țipenie de om!

            Din grădina noastră se văd casele de pe două străzi. Număram într-o dimineață că vecinul Mihai e plecat în Italia cu familia, cumătrul Ion e plecat în Spania, tanti Maria e tot în Italia, moș Gheorghe a murit, Vasile s-a mutat cu traiul la Moscova, iar Mariana a plecat în România. Al cui a rămas satul? Cui rămân străzile unde ni s-a derulat copilăria, dar cireșii în floare, dar nucii în care căutam cuiburi de porumbei? La ușa bibliotecii sătești stă un lacăt mare și ruginit. Un geam cedează deja, iar altul e cârpit cu o scândură mare, bătută cu niște cuie mari, la fel de ruginite ca și lacătul.

            Dacă mergi de-a lungul satului vei rămâne mut de uimire. De câțiva ani încoace au apărut niște case mari, adevărate palate! Cu etaj întins, cu balcoane spațioase, cu acoperișuri roșii de țiglă scumpă, cu geamuri și uși de termopan, cu porți impresionante, înalte de parcă intri în curtea marchizului X și nu a lui Ion care n-a terminat nici măcar cele 9 clase obligatorii…

            Mă întreb dacă există popor mai idiot ca moldovenii. Săraci și totuși mai că nu încape fudulia în noi. Suntem atât de săraci încât ne târâm să supraviețuim, dar totuși imigrăm în întreaga Europă, muncim pe brânci și în loc să ne asigurăm o viață decentă, ne construim palate impresionante, ne cumpărăm mașini luxoase, haine scumpe și, neapărat, geacă de piele. Suntem atât de nebuni încât ne jertfim sănătatea muncind în condiții proaste și ne pierdem sănătatea, iar când avem bani îi dăm doar ca să o recuperăm. Este oare un fenomen reversibil?

            N-am să-mi fac ditamai casa doar pentru că așa au vecinii. Nu văd rostul din moment ce oricum voi  locui doar în două camere. N-am să dau sume exorbitante pe zeci de haine scumpe doar pentru a fi în pas cu moda, dar am să plec măcar o dată pe an să văd o țară pe care n-am mai văzut-o. N-am să mă întorc în Moldova pentru că, indiferent cât le-aș explica conaționalilor mei că viața merită trăită în decență și nu în lux, nu mă vor înțelege decât puțini. N-am să mă întorc pentru că mentalitatea moldovenilor rămâne neschimbată și dacă încerci să i-o schimbi ești „fașîst” nemernic și țigan nespălat din „Rominia”. Am să revin acolo doar pentru familia mea, pentru că ei merită și pentru că îi iubesc mai presus de orice. Și poate că gestul meu vi se pare egoist, dar decât să încerc să schimb un om incult și care, mai ales, refuză ajutorul și sfatul meu, prefer să trăiesc eu după principiile și regulile mele.

Frânturi din noi

Copilărie
Copilărie,
Tărâm minunat.
Dăruit de Dumnezeu - 
Te păstrez, mereu
Ancorat, 
În sufletul meu!


Descoperire
O părticică din Univers
Formează o Lume.
Iar numai
O părticică din mine
Formează un Univers - 
Asemeni punctului
Ca parte din întreg.


Ce rost are...
Ce rost are
O culoare,
Dacă nu-i văzută?

Ce rost are
Dragostea, oricât de mare,
Dacă nu-i mărturisită?
Ce rost au toate
Dacă rămâi
O jumătate
Necuprinsă- roată
Să duci mai departe
O viață deșartă?

Albume vechi, cărți din podul casei, bomboane din fructieră...

          Îmi aduc aminte cu drag de duminicile călduroase când zăpușeala de afară ne împiedica pe noi, copiii, să batem mingea pe ulițele pline de colb ale satului. Mereu îmi căutam altă ocupație și aveam multe preferințe. Într-un colț din podul casei mama depozitase într-o ladă veche o mulțime de cărți, caiete și reviste. Lada aceasta însă nu-i o ladă obișnuită, ci un „sunduk”, adică ladă în care se dădea zestrea fetelor pe vremuri. Îmi plăcea mereu să răscolesc amintirile din acest „sunduk”, deși știam pe de rost orice carte, fiecare revistă sau caiet. Așa am văzut cum scriau frații mai mari în primele clase. Așa am aflat că și „Lenin a fost cândva copil” din cartea de citire de clasa a III-a. Tot din lada fermecată din podul casei am citit scrisori vechi de la colegi de clasă de-ai mamei și tot de acolo l-am recuperat și pe Pușkin pe care mama l-a aruncat în timpul unei „crize” și supărări împotriva comunismului și a vechilor timpuri. Eram copil și-mi plăcea să citesc orice. Tot acolo, în lada prăfuită, am găsit până și o carte despre albine pe care am citit-o pe nerăsuflate. Nu mai țin minte nimic din ea, însă fotografiile din carte, cu prisăcari îmbrăcați în costume, scoțând mierea din stupari, și acum e vie în mintea mea.

            Atunci când nu eram cocoțată în podul casei mă găseai în ultima cameră a casei unde se află biblioteca familiei. Într-unul din sertare erau aranjate frumos albumele cu fotografii. Cred că mulți dintre noi mai păstrăm încă pe acasă acele albume mari, roșii pe care scrie „album” cu litere chirilice. Știam că cel roșu e al mamei din timpul studenției. Cel mov era al tatei din timpul armatei. Cel gri avea tot felul de poze, inclusiv de la înmormântarea bunicilor mei în care o priveam cu jale pe sora mai mare, pe atunci copil, cum plângea de ți se rupea inima. Îmi plăcea să răsfoiesc aceste amintiri, aceste pagini din viețile noastre. Simțeam o adevărată invidie când găseam poze cu mama și cu prietenii sau colegii de facultate. Din acest motiv i-am decupat cea mai mare parte din fotografii. Când au descoperit trăsnaia era prea târziu, iar eu am primit interdicție să mă mai ating de fotografii. Cu toate acestea cred că nici astăzi mama nu știe că-i priveam fotografiile fascinată. O tânără frumoasă, cu privire caldă, duioasă din fotografii era mama mea, iar eu eram fericită, egoistă. și astăzi, în albumul roșu o mulțime din poze sunt ciuntite de mine doar dintr-un exces de zel.

            De obicei mă sprijineam de perete sau mă așezam în fotoliu să privesc albumele pe îndelete. Pentru cei care nu cunosc, vă spun că ultima cameră a casei mele părintești este una spațioasă, cu multe cărți, cu un „servant”, adică dulap imens plin cu reviste și ziare la care a fost mama abonată întreaga viață, dulap pe care l-a primit drept zestre când s-a măritat. Partea de sus este din sticlă, iar în interior, într-o fructieră erau aproape întotdeauna bomboane „de sticlă” cum le spuneam noi. În aceeași cameră, pe perete erau cândva prinse trei pene de păun pe care le-a adus tata de nu știu unde. Bine spus „erau” pentru că într-o duminică le-am pârlit nevinovata de mine cu o brichetă…

           

Abia aștept să merg acasă și să revăd ultima cameră. Să scot albumele colorate și vechi din sertar și să frunzăresc aceleași fotografii de familie vechi, calde. și-aș mai vrea în aceeași fructieră portocalie să găsesc bomboanele „de sticlă”…

P.S. Fotografii vechi, îngălbenite...

Spania – încă un vis împlinit



 Când eram doar un pui om și mă retrăgeam pe furiș în cel mai dosnic loc din grădină pentru a savura lectura vreunei cărți, îmi imaginam mereu cum și unde voi călători când voi fi mare. Cred că toate fetițele de vârsta mea erau pasionate de cărțile lui Alexandre Dumas și de marchizele sau contesele de la curțile regale. Întotdeauna mi-am dorit să văd cum arată în realitate locurile, casele, străzile unde au trăit marii scriitori, unde s-au petrecut evenimente importante sau unde au avut loc bătălii și evenimente istorice memorabile. Dacă în cele câteva călătorii în Franța, am văzut pentru prima dată extraordinarele sculpturi ale mitologiei grecești și egiptene în Muzeul Louvre sau celebra insulă unde se află Castelul d'If unde a stat prizonier Contele de Monte-Cristo, primul lucru care îmi vine în minte atunci când vorbesc despre Spania este celebrul Don Quijote.



Palacio de Comunicaciones

Am ajuns la ora 2 noaptea. Aeroportul Barajas din Madrid era în fierbere de parcă ar fi fost miezul zilei și nicidecum trecut de miezul nopții. Puțin dezorientați am luat un taxi până la hotelul unde eram cazați. Primul contact cu frumoasa capitală iberică a fost noaptea. Plaza Puerta del Sol, Plaza Colombo, Puerta de Alcalá se derulau sub ochii mei de la geamul mașinii. Lumini, străzi largi, curate, clădiri cu o arhitectură superbă, veche ca o mărturie a istoriei locurilor, dar și a iscusinței oamenilor care au lucrat.







Dacă vrei să cunoști cu adevărat un oraș trebuie să-l străbați la picior dintr-un capăt în altul, atât în lung, cât și în lat. Unii dintre noi preferă să cunoască toate cluburile de noapte, restaurantele și magazinele luxoase care pun la dispoziție mii de articole de îmbrăcăminte sau încălțăminte și alte plăceri și distracții. Eu am vrut să văd Museo del Prado unde am regăsit cu bucurie picturi celebre de care auzisem și pe care le văzusem doar în albumele de artă sau în cărțile de istorie și de artă plastică. În sălile lungi stau la dispoziția vizitatorilor picturi de El Greco, Rafael, Goya, Rubens, Velazquez și mulți alții. Le-am privit fascinată, regăsind undeva prin amintiri istoria vreunei picturi celebre, citită cândva într-un album sau pe internet.

În Grădina Botanică

Ceea ce m-a uimit în această țară iberică foarte călduroasă și prietenoasă este curățenia străzilor, multitudinea spațiilor verzi, a parcurilor foarte primitoare, respectul pe care și-l poartă oamenii de pe stradă unul altuia. Alături de Muzeul Prado se află Grădina Botanică Regală. Întinsă pe opt hectare și găzduind 5 mii de specii de plante, arbuști și arbori din diferite colțuri alte planetei. Aici am văzut fascinată și uimită pentru prima dată în viață Pin Himalayan, Sequoia, Eucalipt, dar și zeci de camelii înflorite, lalele care îți încântau ochii prin coloritul și forma lor interesantă, narcise și nenumărate plante exotice sau carnivore. Grădina a fost nființată în anul 1755 de către regele Fernando al VI. În acest imens paradis se regăsesc numeroase plante aduse de către exploratorii spanioli din marile expediții din America și din întregul ocean Pacific.  





În Grădina Botanică Regală



Cele câteva zile petrecute în capitala Spaniei au trecut ca gândul. Dimineața plecam de la hotel și reveneam seara târziu după ore bune de cutreierat. Situat în apropierea Grădinilor Sabatini, Palatul Regal se înalță falnic, ca o mărturie a tumultoasei istorii a țării. La poarta extraordinarei construcții stă garda regala, îmbrăcată în haine albastre. Câțiva soldați din garda regelui călăresc niște cai roibi superbi cu o coamă bine pieptănată și deosebit de îngrijiți.

Palatul Regal

 Nu departe se află Plaza de Espana unde se află monumentul lui Miguel de Cervantes și a lui Don Quijote și a lui Sancho Panza. Don Quijote stă călare pe mârțoaga lui Rosinanta, deșirat și caraghios (așa cum era și în celebra carte), iar Sancho, ceva mai în spate, călare pe micuțul său măgăruș. Într-o clipă s-au derulat în minte paginile cărții citite cândva în copilărie. 



 După patru zile petrecute la Madrid ne-am îndreptat spre vestitul oraș Toledo – una din vechile capitale ale Spaniei. Dacă Madridul te orbește cu străzile curate și spațioase, cu parcurile și muzeele pe care le deține cu mândrie, Toledo te întâmpină cu străduțe înguste, din piatră, cu niște clădiri vechi, dar cu o arhitectură superbă.

În centrul orașului se află celebra Catedrală din Toledo, construcție începută în anul 1226 și finisată în anul 1493. Aici au fost încoronați mulți dintre regii și reginele Spaniei. Unul din turnurile imensei construcții are o înălțime de 90 de metri, iar în interiorul acestuia se află faimosul clopot „Campana Gorda” care are o greutate de 17 tone. Cu o lungime de 120 de metri și cu o lățime de 59 metri, interiorul catedralei te lasă mut de uimire. Cele 88 de coloane susțin imensa construcție și cele 22 de capele situate pe lateral. Deși nu este permisă fotografierea și filmarea în interior, în memorie încă mai dăinuie minunatele sculpturi și picturi. În interiorul locașului sfânt se află un muzeu care pune la dispoziție vizitatorilor obiecte de cult vechi de peste 700 de ani din aur, fildeș, coral roși sau cristal, dar și numeroase picturi ale celebrului pictor El Greco care a pictat majoritatea tablourilor sale aici, în Toledo unde a și murit. Ferestrele Catedralei sunt în număr de 750, toate cu vitralii. Printr-o nișă special construită într-una din bolți pătrunde lumina soarelui la răsăritul acestuia, luminând întreaga Catedrală în albastru azuriu.




Toledo

Toledo este unul din vechile orașe care reunește armonios trei culturi: creștină, evreiască și maură. Elemente din fiecare se regăsesc în construcțiile impunătoare, în casele obișnuite, dar și în monumentele istorice. Orașul este unul din fostele fortărețe ale cărei ziduri mai dăinuie și astăzi. Printre ziduri se înalță semeț numeroase porți ale vechiului oraș. Puerta del Sol (Poarta Soarelui) este deschisă publicului, uimind prin arhitectură și trăinicie. Orașul Toledo este celebru și prin Muzeul Armelor care a conservat în interiorul său ruine romane. Astfel, scările care urcă și coboară spre subsol sau spre etajele superioare sunt pe lateral în timp ce în mijloc pot fi admirate ruinele unei foste construcții romane.





Pictură de El Greco

După Toledo am poposit la Segovia, oraș situat la o jumătate de oră de mers cu trenul de Madrid. Deși credeam că am rămas suficient de uimită la Toledo de vechea Catedrală și de minunăția orașului, aici am rămas stupefiată de o altă minune a omenirii – Apeductul din Segovia. Acesta a fost construit în sec. I-II după Hristos de către romani.

Acesta este păstrat într-o stare perfectă, fiind considerat o minune deoarece a rezistat vreme de 2000 de ani fără a se altera și fără a fi construit cu mortar sau ciment. Cu o lungime de 800 metri și cu o înălțime de 30 metri, apeductul aducea apă în oraș din râu. Există chiar și o legendă locală care spune că Diavolul ar fi construit acest apeduct pentru o tânără din cetate care a preferat să-și vândă sufletul decât să care apă de la râu.





Dacă mergi printre străduțele înghesuite vei ajunge la Alcazar – cetate care datează din sec. XII, reconstruită un secol mai târziu din cauza unui incendiu ce a distrus o bună parte din cetate. Arhitectura extraordinară a inspirat Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită de la Disneyland. Alcazar are o istorie interesantă, aici fiind încoronați regele Ferdinand și Ana de Austria. Turnul cetății a fost construit de către Juan Pablo al II-lea și are 129 trepte care duc spre vârfui acestuia. De sus, din turn, se vede ca în palmă orașul, vechile ziduri ale orașului medieval, catedrala din Segovia. Cu uimire și bucurie nemăsurată am observat că în copacii din curtea cetății erau nenumărate cuiburi de berze care ciuguleau sau își făceau penajul.

Catedrala din Segovia, o construcție impresionantă prin dimensiuni, dar și prin stilul gotic extraordinar, a fost construită în anul 1525 pe ruinele unei alte biserici romane, distrusă în anul 1520. Interiorul este orbitor, fiind totuși diferită de Catedrala din Toledo, dar, de asemenea, de o frumusețe ieșită din comun.

Ar fi încă atâtea de spus! Spania este o țară minunată care întrunește atât cultura europeană, cât și cea maură. Orașele au un aspect aparte, nobil, auster, dominat de tradiții și de istoria păstrate cu sfințenie. Dacă vei vizita vreodată Toledo sau Segovia vei regăsi case și castele care mai au imprimate pe uși sau ziduri blazoanele conților și ale ducilor spanioli. Dacă Madrid este unul din cele mai moderne orașe europene, în Toledo te așteaptă un păienjeniș de străduțe înguste, cu balcoane mici unde vei vedea mușcate roșii. Vei vedea biserici construite de Templieri, muzee generoase, picturi celebre sau vei gusta din mâncărurile și băuturile tradiționale absolut delicioase.

Grădina Botanică Regală

Ceea ce m-a impresionat mult este respectul oamenilor pentru natură și spațiile verzi. Pe câmpuri poți vedea dropii în paradă nupțială, niște păsări mari, cu un penaj extraordinar și care par a nu se sfii de prezența oamenilor. Dacă ridici ochii spre cer nu fără uimire ai putea rotindu-se la o înălțime considerabilă acvila imperială sau vulturul negru. Pe turlele vechilor cetăți medievale, dar și pe cele ale bisericilor și caselor sunt foarte multe cuiburi de berze. Peninsula Iberică e unul din locurile unde berzele cu picioare lungi și cioc portocaliu cuibăresc, iar prezența acestora nu este un motiv de uimiri, ci chiar o obișnuință.

Sangria - băutură tradițională

Deși relativ aproape de România, nu pot să nu mărturisesc cât de mult am fost impresionată de această călătorie. Spaniolii sunt un popor prietenos, cald, iar țara acestora rămâne pentru mine o carte de istorie care mai are încă multe de oferit culturii mele.



Paella - mâncare tradițională



M-am întors cu regret acasă, gândindu-mă la numeroasele locuri pe care aș mai fi vrut să le vizitez, la numeroasele monumente pe care aș fi vrut să le văd, la minunatele orașe pe care sper să le revăd nu doar o singură dată.





Simbolurile sovietice încă mai dăinuie...

Foto: Ion Urușciuc

Citeam zilele trecute un articol de pe blogul lui Ion Urușciuc despre simbolurile comuniste păstrate cu sfințenie în nordicul oraș Bălți. Vă mărturisesc că am rămas chiar uimită - în sudul republicii, în raioanele Cantemir sau Cahul rareori vezi așa ceva. Mai sunt pe ici, pe colo câteva rămășițe ale „epocii de aur”, dar nu atât de evidente încât să-ți sară în ochi ostentativ. N-am fost niciodată în Bălți deși am rude acolo. Cu toate acestea, cred că aș sta cu gura căscată admirând aceste fosile, vechi și totodată noi, păstrate cu vădită grijă de către nostalgicii comunismului. 

O senzație asemănătoare m-a încercat la prima vizită în Găgăuzia. Statuia lui Lenin străjuiește în centrul orașului, chiar în spatele parlamentului. Tot acolo, stema teritoriului autonom, izbitor de asemănătoare cu cea a fostei Uniuni Sovietice. Majoritatea panourilor publicitare în limba rusă, prin magazine, pe străzi auzi limba rusă (aveam impresia că sunt undeva într-o suburbie rusească) și rareori româna și / sau găgăuza. Ceea ce mi se pare însă mai alarmant este că limba lor maternă a fost abandonată în favoarea unei alte limbi minoritare din Republica Moldova. Paradoxal și atipic aș spune. De obicei, limbile minoritare sunt subjugate de limbile mari, ale etniilor majoritare. Dar cum spațiul dintre Prut și Nistru este un spațiu unde se materializează orice paradox, imaginabil sau real, nu ar trebui să mă mai mir.

N-am fost niciodată dincolo de Nistru, în Transnistria. Cred însă că nu voi greși prea tare dacă voi afirma că această entitate politică închipuită nu este decât o miniatură distorsionată și prost plagiată a fostei Uniuni Sovietice. Mi-aș dori să ajung pe acest teritoriu românesc (doar teritoriu că populația numai românească nu este) să văd Tighina, vechea cetate a lui Ștefan cel Mare și să ignor statuia lui Lenin, tancurile și diferitele slogane care slăvesc așa-zisa republică autonomă.

Republica Moldova este o unghie de pământ. Suntem o societate măcinată de probleme, conflicte identitare și lingvistice, nu există dialog între etniile conlocuitoare, sărăcia ne mănâncă de vii, degrabă vor rămâne în satele moldave doar bătrânii. Cu toate acestea moldoveanul dacă nu-i fudul nu poate dormi noaptea. Cu cât fast se sărbătoresc sărbătorile sovietice (un simplu exemplu ar fi 9 mai), dar niciodată nu ajung bani pentru manuale școlare normale. Tot timpul să găsesc fonduri pentru tot felul de manifestări aproape inutile sau de care ne-am lipsi fără să ne fie afectată viața, dar niciodată nu se găsesc suficienți bani pentru realizarea unor programe sociale pentru conștientizarea populației (orice fel de conștientizare: lingvistică, identitară etc.). Și întotdeauna se vor găsi unii cu gura mare sau cu mâinile lungi care să vandalizeze piatra comemorativă a victimelor comunismului, dar niciodată suficient curaj să punem piciorul în prag...

Revin la articolul lui Ion. Cât timp vom păstra astfel de rebuturi în memoria colectivă și personală, nu vom putea avansa. Mi-aduc aminte de o boală (nu știu exact cum se numește) care se manifestă astfel: oamenii strând de-a lungul vieții tot felul de obiecte, fără a vrea să renunțe la ele, adunându-le în casă până aceasta arată ca un imens tomberon. Aceste obiecte păstrează cumva conservată, la nivel psihologic, importanța fiecărui obiect. Încep să cred că moldovenii suferă de această tulburare.

Cât valorează bunul simț când comentezi pe un blog?

Lumea virtuală, online este plină de surprize. Când spui că deja ți s-a întâmplat cam tot ce era posibil și imposibil, se găsește întotdeauna cineva sau ceva care să te uimească. Sunt mulți oameni care, pur și simplu, ăși petrec majoritatea timpului de care dispun pe internet. Citind bloguri, jucând, informându-se, lucrând etc. Îndeletnicirile pot fi diverse încât nu are rost să le înșir tocmai eu. Eu am acest blog de un an și ceva. Puțin timp, desigur. La început, am pornit de la ideea că acesta va fi spațiul meu unde voi spune tot ce vreau eu să spun celorlalți. Fie că vreu să le mărturisesc eventualilor cititori cum m-am îndrăgostit, fie să îmi exprim indignarea față de nedreptate sau corupție. Pe scurt, am vrut și vreau să scriu despre orice îmi trece prin cap. Niciodată nu mi-am propus să cenzurez comentariile, părerile , impresiile celorlalți. Și am respectat până nu demult această condiție, această autopropunere, dacă o pot numi astfel.

Cei care mă cunosc știu că sunt o persoană tolerantă, înțelegătoare. Cu toate acestea nu suport niciodată fățărnicia și prefăcătoria. Dar mai ales nu tolerez acuzațiile nefondate, cuvintele aruncate în obraz fără noimă. Recunosc, mi se întâmplă destul de rar astfel de situații neplăcute. Zilele trecute un cititor al blogului mi-a aruncat un potop de acuzații total nefondate. Am ales să moderez acele comentarii nu pentru că aș „ascunde adevărul” și „”fi fățarnică așa cum m-a acuzat acea persoană, ci pentru că pe blogul meu nu are dreptul nimeni să mă jignească. Nu tânjesc după cititori, după trafic. Cei cărora le place ceea ce scriu, cei care găsesc interesante și demne de citit subiectele și abordările mele sper să-mi dea dreptate. Le mulțumesc pentru că și-au exprimat de atâtea ori părerile, că le-au combătut pe ale mele cu argumente, că m-au corectat când am greșit sau când m-au dojenit dacă am fost prea răutăcioasă sau nedreaptă. 

Vreau pur și simplu să nu fiu jignită la mine acasă. Blogul este casa mea. Astfel, îi rog pe cei care intră aici cu gândul de a comenta răutăcios, de a-mi ataca persoana și nu ideile să se lase păgubași și să-și caute alt blog să-l bântuie. Bunul simț pentru mine are o mare valoare. Atât timp cât eu nu adresez nimănui injurii, cuvinte grele, dureroase am pretenția să nu-mi fie „dăruite” nici mie astfel de lucruri. Cer prea mult? Doar puțin bun simț...

Cum m-am îndrăgostit?

            Azi, în zi de sărbătoare frumoasă, de iubire cuprinsă în jucăușe cuvinte, mi-am adus aminte cum m-am îndrăgostit. Cum a fost și încă mai este acest sentiment de bucurie și liniște lăuntrică, plăcută, moleșitoare. N-a fost o întâlnire tumultoasă, nici una din acelea în care să spui „am știut că el mi-era destinat”. Nici pe departe. A fost o întâlnire timidă, la care eu am turuit într-una, ca o moară stricată. Îi vedeam privirea parcă pierdută, neînțelegând așa oi fi eu de obicei, vorbesc de parcă aș fi pusă în priză, sau doar emoțiile din mine vorbesc? Eu însă nu înțelegeam și nici el nu înțelegea atunci că așa sunt eu.

N-am fost niciodată una din acele femei care să sară în ochi de departe. Nu sunt nici o frumusețe răpitoare care să-ți taie răsuflarea. Nici una din acele femei cu un șarm aparte care te fac să-ți întorci capul după ele pe stradă și să dai cu capul în stâlpi. În schimb sunt una din acele ființe care sunt pline de sentimente și de teamă. Cu frica de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, cu dorința de a fi puțin altfel decât sunt. Mi-a fost întotdeauna teamă că nu voi găsi niciodată un bărbat care să mă accepte așa cum sunt: plină de defecte amestecate frumușel cu ceva calități. Dar se pare că vorba aceea veche – fiecare pai are umbra lui – s-a adeverit a fi cât se poate de adevărată.

Nici el nu mi-a sărit în ochi din prima clipă. Ce-mi amintesc e că avea un fel de privire de pisoi galeș, ca în Shrek. Că el tăcea și eu vorbeam. La început nu-i puteam înghiți tabieturile, felul în care își lăsa papucii sau că periuța nu era întoarsă în aceeași direcție cu a mea. O fost o dragoste care s-a construit în timp, iar când am înțeles acest lucru eram departe, plecată în satul de pe valea Prutului, sorbind cu nesaț cele câteva fotografii pe care le aveam împreună, întinzând convorbirile telefonice până după miezul nopții, adormind numărând nu oile, ci zilele până când trebuia să plec din nou la Suceava.

Cei care nu mă înțeleg de ce nu vreau să plec din acest oraș, le-aș spune acum că acesta este locul unde am înțeles că există iubire, că am găsit pe cineva căruia îi pasă de mine, care știe că florile preferate sunt crizantemele și că sunt înnebunită după tot ce este verde. Aici, pe străzile orașului, am primele amintiri prinse în suflet cu agrafele timpului, nelăsându-le să se desprindă pentru că-mi sunt mult prea dragi. Aici l-am așteptat să ajungă seară de seară acasă, fluturându-mi pe sub nas ciocolata preferată și ștergându-mi lacrimile atunci când inima mi-a fost răvășită de durere sau când oamenii au fost mult prea răi cu mine. Adesea îmi vine să-l strâng în brațe, să-l încolătăcesc precum o meduză și să nu-l mai las niciodată să plece de lângă mine. Dar nu-i așa – dragostea înseamnă reciprocitate, prietenie și un fel de legătură a cărei natură încă n-am ajuns s-o descifrez. Nu trebuie să faci niciodată mai mult decât este nevoie, pentru că ea se conduce după propriile reguli, neinventate de oameni, ci de natură.

Dragostea nu-i un sentiment pe care să-l cumperi sau să-l vinzi pe tarabe și în mall-uri de 14 februarie. Nici nu-i ceva care se obține ușor sau greu, cu bucurie sau tristețe, cu lacrimi sau fericire. E un dar pentru fiecare dintre noi, un dar aparte, dar niciodată identic sau asemănător cu al vecinilor sau prietenilor.

Unirea mai este oare o opțiune?

            Vorbeam zilele trecute cu o prietenă de acasă, din Moldova. Din una în alta, îmi spune că a citit un articol de pe blogul meu în care criticam dur pe cei de acasă. „Iaca tare mi-e interesant dacă se va uni vreodată România cu Moldova...” – „Da tu vrei să ne unim vreodată?” – „Da nici nu știu...” Conversația m-a ros toată ziua. Problema poate fi abordată din multe unghiuri. Și probabil orice și oricum aș scrie voi supăra sau voi nemulțumi pe cineva. Nu pot să nu remarc faptul că asociațiile și ONG-urile pline de „patriotism” pur moldovenesc au apărut în ultimii ani ca ciupercile după ploaie. Se bat cu pumnul în piept, luptând și făcând spume la gură pentru limba lor moldovenească, pentru istoria Moldovei și contra celei mai mici manifestări de românism. Dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat pe la sfârșitul anilor '80, ani tulburi și bulversanți, zău că n-aș fi fost mirată. Ar fi fost chiar o situație de înțeles – viața sub amprenta sovietică era proaspătă și prezentă în viața noastră, limba rusă ca la ea acasă etc. Dar n-a fost așa. La începutul anilor '90 strigam disperați limbă, identitate, alfabet! Cine s-a gândit atunci că nu vom reveni la ceea ce a fost Basarabia odată – un teritoriu românesc, un spațiu vital unde se nasc oameni de cultură și scriitori valoroși.

            Mă întreb unde și când am început să dău înapoi, să fim nostalgici după comunism, să ne pară rău după sărbătorile de 1 sau 9 mai? Dacă în zorii independenței noastre priveam fără să ne săturăm TVR, urmărind concerctele, filmele, muzica românească, astăzi suntem mari consumatori de Pervîi Canal sau Russkoe Radio. Dacă atunci știam cu toții că limba noastră maternă este româna, acum suntem chiar mândri că suntem moldoveni și vorbim moldoveneasca. Ca sociolingvist înțeleg într-o oarecare măsură toate aceste lucruri: am fost sub influența unei culturi și a unei limbi puternice care s-a bucurat de toată susținerea politică în timp ce limba băștinașilor era considerată țărănească, fără prestigiu, o perioadă de timp n-am împărțit istoria, cultura și schimbările sociale cu spațiul românesc de dincoace de Prut. E de înețeles. Ceea ce mă nedumerește este însă lipsa oricărei conștiințe identitare, lipsa demnității etnice, lipsa dorinței de a ne schimba mentalitatea. Complexul limbii este boala noastră. Și încă mai simțim în suflet teama de cei care ne-au condus. Evităm cu orice preț să pronunțăm cuvintul limbă română sau românesc numai ca să nu-i supărăm pe oaspeții din țara noastră – ruții. În principiu, mă întreb ce drept la părere au minortățile în Republica Moldova comparativ cu alte țări? Dacă în multe alte state europene și nu doar europene, minoritățile naționale se luptă acerb pentru recunoașterea și identitatea lor, în Basarabia minoritățile fac jocul. Vor autonomie teritoriale – o au, vor oficializarea limbii ruse – mai că a fost posibil și acest lucru.

            Acum mă postez pe partea cealaltă a baricadei. Privind toate aceste realități prin ochiul românilor din România te-ai întreba la ce bun o unire? Basarabenii nu recunosc limba și identitatea românească, spunându-și moldoveni, chiar după 20 de ani de la independență aceștia folosesc o mulțime de rusisme, preferă să stea cu fundul în două luntre, indeciși între Rusia și România etc. E normal ca cei din România să ne privească suspicios și reticent, iar puținii la număr studenți, elevi sau oameni care lucrează sau învață în România se identifică lingvistic și cultural cu spațiul românesc. De ce și-ar dori românii unirea cu basarabenii dacă cei din urmă nu manifestă nici cea mai mică dorință pentru a face acest pas? De ce le-ar mai oferi studenților basarabeni oportunitatea de a face studii fără taxă, cu bursă în școlile și universitățile din România, dacă aceștia își schimonosesc cu bună știință limba și identitatea? De ce ni s-ar da toate acestea dacă noi nu vrem să fim români, dar ne place să ne batem cu pumnul în piept că suntem moldovenii lui Ștefan?

            Astăzi, eu, româncă născută în Republica Moldova, locuind în România nu văd cum și când ar putea avea loc o unire între cele două spații românești. Nu pot să nu mă întreb unde și cum am putea îndrepta o astfel de situație. Mă întreb de ce moldovenii se răzvrătesc împotriva cotropitorilor români care îi învață pe ei cine sunt și vor să le dea o altă identitatea decât cea moldovenească, dar nu se răzvrătesc împotriva sovieticilor care au venit peste noi, pașnic, călare pe tancuri, aducându-ne pacea și prosperitatea proletară? Mă întreb iarăși – mai are rost unirea?

Acest articol îl găsiți și pe SpreVest , Stela Popa

Limba moldovenească a lui Stati și manipularea „științifică” nerușinată

            Nu-mi place să fiu ignorantă. Nici să-mi spună cineva ce să fac sau cum să mă comport. Tot așa nu-mi place deloc să mă învețe altcineva „adevăruri” și să mă mintă cu nerușinare în față. Astăzi sunt revoltată. Ba chiar spumeg de mânie. Să vă explic și de ce. Deși nu-i o noutate apariția faimoasei lucrări „științifice” Pentru limba noastră moldovenească de „renumitul” Vasile Stati, eu abia acum am ajuns s-o citesc. Cartea a apărut în anul 2008, cu o cpertă frumoasă, cartonată, colorată și de o calitate excelentă. Nu mă refer desigur la calitatea științifică. Nicidecum. Mă întreb cât o fi costat editarea unei astfel de lucrări? Mă mai întreb câte alte opere ale scriitorilor noștri valoroși ar fi putut fi editate din acești bani aruncați pe geam. Mă întreb cum de se găsesc oameni care să cheltuie atâția bani pentru a spune lumii niște minciuni ordinare?

            Dacă n-aș fi scris acum la teza de doctorat nu citeam în veci această carte. Dar cum trebuie să fiu obiectivă în cercetarea mea și să cunosc ambele teorii, vrei nu vrei am citit-o. Un prieten mi-a oferit-o cu zâmbetul pe buze. știa el că-mi voi stâlci creierul muncindu-mă să înțeleg cum de astăzi mai poate exista atâta manipulare și minciuni „științifice”. Dar să vă spun ce-i cu această carte...

            Renumitul (politolog, sociolingvist, lingvist etc. pentru că se pare este competent în toate aceste domenii) Vasile Stati a hotărât că nu se poate îndura atâta bătaie de joc față de limba noastră „moldovenească”, iar cineva trebuie să-i ia apărarea. Acest erou viteaz fiind chiar el. Dumnealui, încă din primele pagini ale cărții, se declară un adept al teoriei lingvistice care susține diferența dintre limba română și cea moldovenească, susținând că „similaritățile lingvistice și culturale pot despărți națiunile în aceeași măsură în care le pot apropia. Negarea unicității statale și culturale a unui grup etnic (adică al moldovenilor) de către statul vecin (adică de România) poate accentua hotărârea lui de a o apăra”. Vorbe de aur, nu alta! Pe parcursul lucrării Stati îi citează adesea pe marii lingviști și sociolingviști precum Haarman, Tagliavini care au scris despre originile, evoluția și dinamica limbilor neolatine, inclusiv despre limba română cu toate dialectele sale, dintre care și cel moldovenesc. Ceea ce nu știu cititorii lui Stati e că acesta i-a citat într-adevăr pe acești lingviști, însă rupând din context o jumătate de frază care lasă loc interpretărilor, înțelegându-se de fapt că aceștia chiar credeau în existența limbii moldovenești. Mai mult decât atât, „savantul” ponegrește și numele lui Alexe Mateevici, menționând cu tărie că acesta însuși credea în existența limbii moldovenești și a poporului moldovenesc. Iată un exemplu: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove” și se oprește aici. Cum? Vreți să spuneți că Mateevici n-a spus așa ceva? Citatul integral este însă acesta „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi. [...] Trebuie să știm de unde ne tragem, căci astfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii. Aceasta trebuie să le spunem și copiilor și tuturor celor neluminați” (Mateevici Alexe, 1991, Opere, volumul I). Dacă înainte de a-l citi pe Stati nu i-aș fi citit pe Haarman și Tagliavini nu mi-aș fi dat seama că acesta minte cu nerușinare, atribuind unor nume atât de cunoscute, cuvinte și idei pe care aceștia nu le-au emis niciodată.

            Tot în paginile aceleiași cărți, Stati se arată a fi foarte nemulțumit de părerea unor romaniști care atribuie poporului dintre Prut și Nistru origini latine. Mai mult decât atât, acesta se declară a fi mândru de originile sale dacice. Și nu degeaba. Într-un alt capitol al cărții, împărtășește părerile mai multor lingviști sovietici care susțineau teza conform căreia într-adevăr, în trecutul îndepărtat, limba română și limba moldovenească, erau una și aceeași limbă. Însă limba vorbită dincolo de Prut a fost puternic influențată de limbile slave, devenind cu timpul o altă limbă. Aici marele savant, ne povestește despre celebra (și total eronata) teorie a limbilor slave înrudite: ucraineana, bielorusa și rusa. Problema este că aceste limbi sunt întradevăr înrudite pe când așa-zisa limbă moldovenească și limba română sunt una și aceeași.

            Alături de alți „mari” cercetători, Stati este de părere că specificul regional al limbii vorbite în Republica Moldova este o dovadă în plus că cele două limbi în discuție sunt diferite și că nu există nici un fel de unitate. Această idee a fost și încă este exploatată incorect de susținătorii moldovenismului. În urma îndelungatelor contacte lingvistice și culturale dintre limba rusă și limba română, e oarecum firesc să se simtă prezența rusismelor în lexicul limbii române. E o situație normală în contextul contactelor lingvistice, însă anormală din punctul de vedere al susținătorilor românismului. Cu toate acestea, normele limbii române nu au fost afectate, iar gramatica a rămas aceeași.

            În paginile aceleiași lucrări, Stati îl citează chiar și pe Nicolae Iorga care spunea „Cei mai mulți, dintre locuitorii de la țară din acest mare și bogat ținut – Moldova dintre Prut și Nistru vorbesc limba noastră pe care o numesc moldovenească”. Desigur, probabil Stati a uitat să menționeze faptul că istoricul Nicolae Iorga atunci când spunea cuvântul limbă moldovenească se referă la aceeași limbă română, dar care în acea perioadă istorică, se referea la subdialectul moldovenesc care, așa cum se știe, alături de celelalte 4 subdialecte au format limba română literară, standardizată. În continuare Vasile Stati mai menționează „Campania împotriva limbii moldovenești, ațâțată de anumite cercuri din România și dublată de slujnicii acestora din Republica Moldova, urmărește un țel politic declarat oficial: discreditarea națiunii moldovenești – purtătoare a suveranității Statului Moldovenesc și, în definitiv, ruinarea temeliilor istorice, lingvistice, etnice ale Țării Moldovei, prefacerea ei în „provincie românească”. Nemernici românii ăștia!!!

            Nu mai întind vorba căci „opera” lui Stati mi-a mâncat o săptămână din viață. Mă întreb însă altceva – ce fac cei de la Academia de Științe a Moldovei, ce fac politicienii noștri prgmatici de o carte precum aceasta încă mai stă în librării? Ce face intelectualitatea, filologii, lingviștii sau istoricii din Basarabia de permit ca o astfel de minciună să învenineze mințile oamenilor și așa încă rătăciți pe căile moldovenismului? Cum de am ajuns să fie  o nație de lași cărora trebuie să vină Ivan de la Moscova să le spună „Bă, proștilor, sunteți moldoveni!”?! Știi ceva, domnule Stati, aș vrea să te rog să păstrezi această limbi moldovenească sănătos doar pentru dumneata. După mai bine de jumătate de secol de minciuni și ideologie sovietică, astăzi încă mai vii cu gogoși să ne înveți ce limbă vorbim?


P.S. Stati îi citează și-i citește pe Șișmariov, Budagov, Vinogradov, Mihalci, Stepanov - lingviști sovietici care susțineau existența limbii moldovenești. Îl atacă dur pe Mândâcanu, Berejan... De ce oare?