Cum m-am îndrăgostit?

            Azi, în zi de sărbătoare frumoasă, de iubire cuprinsă în jucăușe cuvinte, mi-am adus aminte cum m-am îndrăgostit. Cum a fost și încă mai este acest sentiment de bucurie și liniște lăuntrică, plăcută, moleșitoare. N-a fost o întâlnire tumultoasă, nici una din acelea în care să spui „am știut că el mi-era destinat”. Nici pe departe. A fost o întâlnire timidă, la care eu am turuit într-una, ca o moară stricată. Îi vedeam privirea parcă pierdută, neînțelegând așa oi fi eu de obicei, vorbesc de parcă aș fi pusă în priză, sau doar emoțiile din mine vorbesc? Eu însă nu înțelegeam și nici el nu înțelegea atunci că așa sunt eu.

N-am fost niciodată una din acele femei care să sară în ochi de departe. Nu sunt nici o frumusețe răpitoare care să-ți taie răsuflarea. Nici una din acele femei cu un șarm aparte care te fac să-ți întorci capul după ele pe stradă și să dai cu capul în stâlpi. În schimb sunt una din acele ființe care sunt pline de sentimente și de teamă. Cu frica de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, cu dorința de a fi puțin altfel decât sunt. Mi-a fost întotdeauna teamă că nu voi găsi niciodată un bărbat care să mă accepte așa cum sunt: plină de defecte amestecate frumușel cu ceva calități. Dar se pare că vorba aceea veche – fiecare pai are umbra lui – s-a adeverit a fi cât se poate de adevărată.

Nici el nu mi-a sărit în ochi din prima clipă. Ce-mi amintesc e că avea un fel de privire de pisoi galeș, ca în Shrek. Că el tăcea și eu vorbeam. La început nu-i puteam înghiți tabieturile, felul în care își lăsa papucii sau că periuța nu era întoarsă în aceeași direcție cu a mea. O fost o dragoste care s-a construit în timp, iar când am înțeles acest lucru eram departe, plecată în satul de pe valea Prutului, sorbind cu nesaț cele câteva fotografii pe care le aveam împreună, întinzând convorbirile telefonice până după miezul nopții, adormind numărând nu oile, ci zilele până când trebuia să plec din nou la Suceava.

Cei care nu mă înțeleg de ce nu vreau să plec din acest oraș, le-aș spune acum că acesta este locul unde am înțeles că există iubire, că am găsit pe cineva căruia îi pasă de mine, care știe că florile preferate sunt crizantemele și că sunt înnebunită după tot ce este verde. Aici, pe străzile orașului, am primele amintiri prinse în suflet cu agrafele timpului, nelăsându-le să se desprindă pentru că-mi sunt mult prea dragi. Aici l-am așteptat să ajungă seară de seară acasă, fluturându-mi pe sub nas ciocolata preferată și ștergându-mi lacrimile atunci când inima mi-a fost răvășită de durere sau când oamenii au fost mult prea răi cu mine. Adesea îmi vine să-l strâng în brațe, să-l încolătăcesc precum o meduză și să nu-l mai las niciodată să plece de lângă mine. Dar nu-i așa – dragostea înseamnă reciprocitate, prietenie și un fel de legătură a cărei natură încă n-am ajuns s-o descifrez. Nu trebuie să faci niciodată mai mult decât este nevoie, pentru că ea se conduce după propriile reguli, neinventate de oameni, ci de natură.

Dragostea nu-i un sentiment pe care să-l cumperi sau să-l vinzi pe tarabe și în mall-uri de 14 februarie. Nici nu-i ceva care se obține ușor sau greu, cu bucurie sau tristețe, cu lacrimi sau fericire. E un dar pentru fiecare dintre noi, un dar aparte, dar niciodată identic sau asemănător cu al vecinilor sau prietenilor.