„Pobedil, idi domoi, Vanea!”

„Stimați delegați și oaspeți ai Congresului! Salvați Basarabia! Salutul meu ar putea fi rezumat la această singură frază. Dar ar mai fi câteva. După avaria de la Cernobîl, în zonă au fost atestați șerpi cu două cozi și bielaruși care vorbesc, gândesc și simt rusește. Pornind de aici, aș îndrăzni să cred că poluarea spirituală este cu mult mai periculoasă decât cea a mediului. Pentru că dacă unui șarpe mutant, spre exemplu, i se poate înlătura, printr-o operație reușită coada care prisosește, n-am auzit încă să existe cineva care să facă operații la suflet.

La Chișinău e atacat însuși sufletul nostru: limba, istoria, identitatea, buna cuviință. Limba este cartea de căpătâi a unui popor. Dacă intră în ea diletanți, e ca și cum ar pătrunde un croitor în burta unui om ce urmează a fi operat și care poate coase plămânul de stomac, cu sentimentul că și-a făcut datoria.

Tot acolo e scoasă din învățământ istoria românilor, niște indivizi crezând că dacă un elev, un student, un cetățean nu-și va iubi cultura, istoria, limba poporului de care aparține, le va iubi cu mai mult sârg pe cele ale altor popoare.Salvați Basarabia! Și o puteți salva, internaționalisând problema ei.” – astfel și-a început discursul în cadrul unui Congres internațional în anul 2003 distinsul ziarist Nicolae Dabija. „Salvați Basarabia”. Îndemnul de mai sus pare a fi ceva mai mult decât un îndemn, sună a disperare și a rugăminte sugrumată.

De-aș fi fost eu la acea tribună, n-aș fi adăugat nimic și nici n-aș fi scos nimic din discursul respectiv. Recitind zilele acestea textul cu pricina, m-am întrebat totuși, câte s-au schimbat din anul 2003, anul când au fost rostite aceste cuvinte? A fost internaționalizată problema Basarabiei, am devenit mai conștienți că dacă ne-am pierde limba am deveni o gloată care nu și-ar putea defini identitatea? Conștientizăm cu adevărat valoarea spirituală și rolul pe care îl deține limba în definirea unui popor?

În urma evenimentelor din aprilie 2009 am crezut, naiva de mine (!) că, odată cu venirea AIE la putere, va fi schimbat articolul 13 din Constituția Republicii Moldova și va fi instituită o politică lingvistică normală, înlocuind-o pe cea expirată, sovietică, rușinoasă. Mai mult decât atât, am crezut că noua conducere va depune eforturi considerabile, inițiind o campanie socială de conștientizare a societății, izvorâtă din necesitatea de a ne cunoaște și a ne iubi limba, istoria, identitatea. După cum spuneam, naiva de mine a crezut că lupul și-a schimbat părul și că, în sfârșit, revenind cu drag acasă, voi auzi pe străzile Chișinăului din ce în ce mai mult limba română, iar limba rusă își va (re)căpăta statutul normal de limba minoritară, nu de limbă care să exprime și să consolideze „prietenia popoarelor”. Lucrurile, după cum știți n-au fost deloc așa, iar noi, la 31 august, am sărbătorit a 20 oară „limba noastră”, sintagmă ce permite moldoveanului să sărbătorească și chineza dacă o consideră limba sa.

A polemiza astăzi asupra subiectului limbă și identitate românească în Republica Moldova e o acțiune atât de obișnuită încât mi se pare aproape incredibil că suntem într-o stare atât de deplorabilă în ceea ce privește politica lingvistică a statului.

Să vorbești despre limba română ca și cum ai trata o problemă importantă înseamnă să scormonești un subiect sensibil, controversat care provoacă mari dureri de cap! Adepții „linghii moldovenești”, așa zișii patrioți care promovează moldovenismul pe toate gardurile Basarabiei au alergie numai când rostești cuvântul limba română. Igor Dodon, distins membru al Partidului Comunist, promovează „valorile moldovenești” prin campania „Iubesc Moldova” și prin valori mă refer la limbă, istorie, cultură, folosindu-se cu nerușinare fără margini de imaginea domnitorului Ștefan cel Mare. Ambiția acestuia este să reușească ce n-a reușit să facă Stalin – să legitimeze limba moldovenească, făcându-ne pe noi toți, locuitorii spațiului dintre Prut și Nistru, să credem că vorbim o limbă diferită de limba română și că suntem un popor, o națiune diferită de „țiganii romîni”. Scriu intenționat „romîn” și nu român pentru că, se pare, e o nouă modalitate de a-i jigni pe locuitorii statului român, schilodindu-le numele și aruncând cu pietre în ei numai de dragul limbii moldovenești.

Cu toate acestea, Dodon, Voronin, Lupu și chiar Stati, cu toții știu că, în realitate, limba moldovenească nu există, iar strategiile lor de a promova o limbă inventată de Stalin acum câteva decenii bune, nu ne demonstrează decât că nu au alte arme și alte argumente să ne determine să nu ne mai considerăm români și să știm că limba noastră maternă poartă numele de limba română. Dar în viziunea acestora noi vorbim moldoveneasca și tocika!

Eu cred așa – dacă limba lui Eminescu n-a dispărut din Basarabia când a fost deportată în Siberiile de gheață și nici când a fost executată sălbatic odată cu profesorii ce-o predau, ea nu va dispărea nici acum, nici astăzi când nimeni nu ne mai pune baioneta la tâmplă să recunoaștem o minciună. A lupta pentru recăpătarea prestigiului limbii noastre materne poate însemna și o luptă împotriva limbii ruse. Limba cotropitorului a fost suficient stăpână la noi acasă și e timpul să (re)devină o limbă minoritară.

Nu e ușor după atâția ani de minciuni și delăsare din partea noastră, să vorbim fără cuvinte împrumutate de la „frații mai mari”, să nu mai avem accentul ușor rusificat. Nu e ușor să reeduci o societate al cărei nivel de cultură este foarte jos și căreia, din cauza sărăciei și nu numai, îi pasă mai mult de ceea ce va mânca sau cu ce se va îmbrăca decât de cultura comunicării. E nevoie în primul rând de o legislație lingvistică strictă, care să interzică utilizarea pe scară largă a limbii ruse în detrimetrul limbii naționale doar pentru că avem etnici ruși sau ucraineni sau găgăuzi în țara noastră. Aceeași legislație lingvistică ar trebui să protejeze drepturile minoritare, dar să nu le uite pe cele ale etniei majoritare. E nevoie de voință și de mândrie națională, de mândria de a fi român și a vorbi o limbă latină. A tolera nerușinarea unei minorități care-și impune limba și năravurile etniei majoritare este ca și cum le-am permite să ne plesnească zi de zi o palmă peste obraz, iar noi, ca niște creștini adevărați, să li-l întoarcem și pe celălalt.

A-ți iubi limba și identitatea nu înseamnă neapărat să fii xenofob sau rasist. E dreptul și obligația noastră să apărăm onoarea limbii și să nu lăsăm pe nimeni, inclusiv pe noi, să-i schilodească numele sau ființa. Am văzut cândva o fotografie care înfățișa o inscripție pe un bloc „Pobedil, idi damoi, Vanea!” (ai biruit, pleacă acasă, Vanea!). Astăzi nu pot să nu mă gândesc la aceste cuvinte, iar concluzia cred că o intuiește fiecare dintre noi încât nici nu are rost să insist asupra acestot cuvinte de aur...  

Pentru concursul Limba română în Basarabia

Câți dintre noi, basarabenii, merităm cetățenia română?

Luna trecută prietena prietenei mele m-a rugat să-i fac invitație să vină „la România” să-și depună actele pentru cetățenie română. Rugămintea ei a fost oarecum îndreptățită – majoritatea basarabenilor își doresc redobândirea cetățeniei române. Mi-aduc aminte însă de ziua în care am depus eu actele la București. Erau acolo și persoane care abia dacă legau coerent două – trei cuvinte în limba română. Era o doamnă din Chișinău care avea „cetățenia” Republicii Moldovenești Nistrene, dar, după cum s-a exprimat chiar ea „ nici cea românească nu strică s-o ai”… Mă întreb în astfel de situații câți dintre noi, basarabenii, merităm cetățenia română? Și mai dureros este că știu o mulțime de studenți din Republica Moldova care au depus dosarul sau care deja au cetățenia română, dar se consideră moldoveni, diferiți de români. Pentru ce să ceri cetățenia unui stat dacă nu te identifici cu societatea respectivă?

Chiar dacă sunt născută în Basarabia îi disprețuiesc pe conaționalii mei care se dovedesc a fi niște ființe duale, mâncând din două farfurii, beneficiind de burse la universitățile românești, obținând cetățenia română, dar cărora, la o „pivă” le place să vorbească în rusește cu „pațanii”. Cred că sistemul de acordare a cetățeniilor este unul care are încă multe defecte. De ce nu se dă măcar un examen de competențe lingvistice? Știu, unora li se pare jignitor să dea un examen la limba maternă. Dar mai cred că cei care își cunosc limba, nu au de ce să se teamă pentru că vor dovedi că merită cetățenia română.

Nouă, basarabenilor, ne place mult postura de victime. Ne victimizăm că am fost ocupați de sovietici, că ni s-a luat cetățenia română, că ni s-a mutilat limba, că am fost trădați de România și lista poate continua. Acestea nu sunt motive solide și reale pentru a justifica acest comportament pe care-l afișează astăzi societatea moldovenească. România e țara care ne acordă sprijinul cel mai substanțial, iar dacă după 20 de ani de libertate și independență, când știm că limba noastră cea adevărată este româna, dar o numim moldovenească și preferăm să folosim numeroase rusisme, nu suntem capabili să ne asumăm identitatea și să ne schimbăm mentalitatea sovietizată, mă întreb pentru ce ne mai zbatem să fim „europeni”?! Europeni suntem și așa, fără să facem parte dintr-o structură politică precum UE, dar din punct de vedere al mentalității am rămas comuniști și sovietici îndoctrinați. Patriotismul basarabenilor, de multe ori, nu se mai măsoară după cozile interminabile de la ambasada României, ci mai degrabă după vizele de tranzit spre Europa.

E interesat cum fiecare problemă pe care o are spațiul dintre Prut și Nistru are legătură una cu cealaltă. Limbă – istorie – identitate – cetățenie e un lanț care, dacă se rupe, indiferent de la ce verigă, nu poate fi refăcut fără una dintre ele. Cetățenia presupune identitate, identitatea determină limba, iar limba își are originile în istorie. Indiferent dacă luăm aceste variabile de la stânga sau în sens invers, rezultă aceeași ecuație – cetățenia română nu poate fi decât a celor care simt, trăiesc și vorbesc românește.


Pentru InfoPrut
Foto: Vize.ablog.ro

Basarabia pământ... moldovenesc?!

Dacă la începutul anilor ’90 militam pentru limbă, identitate, alfabet latin, românism – astăzi e în trend să militezi pentru moldovenism. Chișinăul și celelalte orășele din Republica Moldova au fost împânzite de panouri roșii pe care scrie ostentativ ,,Mândriți-vă că sunteți moldoveni!”. Și, din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Fostul candidat la primăria capitalei, Igor Dodon, a lansat campania ,,Iubesc Moldova!”, promovând un „naționalism” distorsionat, o identitate alternativă, un moldovenism mai periculos decât cel promovat de Stalin acum mai bine de jumătate de secol. O astfel de campanie socială riscă să zdruncine din ce în ce mai tare (in)stabilitatea societății din R. Moldova în contextul în care populația este împărțită, practic, în două categorii – susținătorii identității româneşti și susținătorii identității moldovenești.

Această situație nu este decât o altă dovadă că, în loc să evoluăm spre stabilitate, spre mai bine, noi, de fapt, rămânem în aceeași mocirlă, mutându-ne doar dintr-un loc în altul. Mă întreb pentru ce am ieșit în ’90 în Piața Marii Adunări Naționale cerând limbă, identitate, alfabet latin dacă 20 de ani mai târziu renegăm limba și identitatea pentru care am ieșit în stradă? Nu vi se pare paradoxal totuși? Mă întreb pe unde s-a produs vreo greșeală? A cui vină este? Și de ce nu ne mai pasă? Am luptat pentru niște idealuri, iar câțiva ani mai târziu nu ne mai pasă cum se numește limba pe care o vorbim, care ne este identitatea, cum ne numim –români sau moldoveni, popor distinct de cel de pe actualul teritoriu al României.

Consider că nu este absolut deloc întâmplătoare această intensă campanie de promovare a moldovenismului. Nici panourile publicitare marca moldoveni.md nu au fost plasate întâmplător în orașele noastre. Nici multe alte acțiuni pe care le întreprinde clasa politică din Republica Moldova, indiferent de culoarea politică. Am ajuns să nu mai cred în niciunul din ei pentru că Marian Lupu vorbește limba română cu accent bucureștean, dar se declară moldovean, Vlad Filat este pragmaticul care nu face parte din nicio tabără, Voronin a rămas același comunist devotat cauzei nobile de a promova ideologia sovietică, Igor Dodon se folosește de Ștefan cel Mare, de identitatea regională moldovenească pentru a justifica și pentru a răspândi virusul moldovenismului într-o societate și așa mult prea încrezătoare și cu o mentalitate sovietizată. Cu așa clasă politică, mai punând în calcul și sărăcia excesivă, educația precară, corupția la scară largă… e aproape firesc să nu ne pese ce identitate abordăm, cum se numește limba noastră maternă și dacă rușii din țară de consideră țărani.

Promovarea moldovenismului este un pericol pe care nu-l conștientizăm cu adevărat. Ne revoltăm din când în când, mai protestăm pe Facebook sau pe Twitter, comentăm articole pe Unimedia, dar nu facem aproape nimic. Dacă vom ignora adevăratul pericol în ceea ce privește moldovenismul, peste 10 ani limba română va ajunge să fie doar o amintire. Vom vorbi aceeași limbă împestrițată cu rusisme și moldovenisme inventate, istoria românilor va fi înlocuită cu istoria moldovenilor etc.

Mă deranjează atunci când mi se bagă pe gât moldovenismul pe care l-a născocit Stalin doar pentru a ne face să ne îndoim de legăturile de sânge cu românii de dincolo de Prut. Și mai mult mă deranjează că noi nu conștientizăm gravitatea acestui curent în societatea noastră. La final mă mai întreb dacă Basarabia este în continuarea românească sau doar pământul a rămas românesc, iar oamenii sunt moldoveni?!

Pentru InfoPrut

Foto: Romanism.ro

Limba noastră cea... română?

         Citesc tot mai mult în presă, pe forumurile de discuții, pe rețelele de socializare nenumărate articole despre discriminarea la care e supusă limba română în Republica Moldova. Mă miră și mă bucură aceste discuții. Mă bucură pentru că, în sfârșit, parcă majoritatea dintre noi conștientizăm că există o problemă. Chiar una gravă. Mă miră că aceste discuții și controverse iau amploare abia acum când, de ani buni, situația e aceeași. A conștientiza că există o problemă gravă în ceea ce privește prestigiul și utilizarea limbii oficiale a statului înseamnă să și accepți această problemă. Să fim realiști, din 1990 n-am evoluat prea mult, mai bine zis am înaintat la pasul melcului rănit. Etnicii ruși nu se sinchisesc nici în 2011 să învețe, măcar la nivel de conversație, limba țării în care trăiesc. Cine e vinovat de această stare a lucrurilor? Eu cred că noi, autohtonii pentru că le permitem să ne trateze în continuare ca pe oamenii a căror țară au cucerit-o și care nu merită respectul lor. Statul Republica Moldova nu are o politică lingvistică viabilă mai ales în ceea ce privește minoritățile. Și, ca să răsucim cuțitul în rană și mai adânc, independența noastră e doar pe hârtie.

            Într-o țară în care a fost imposibilă alegerea președintelui, unde discursul identitar este incert și dual, unde minoritățile au pretenții teritoriale și privilegii exagerate, populația autohtonă nu va beneficia niciodată de respectul pe care îl merită. De fiecare dată când ajung în Chișinău mă simt debusolată. Lumea vorbește o limbă păsărească, utilizează rusa amestecată cu româna și diferite cuvinte care nu există în nici una din cele două limbi. E o situație anormală și alarmantă. Oare nu o conștientizăm cu toții?

            În timpul unei călătorii pe ruta Chișinău – Suceava, din discuție în discuție am ajuns să conversez cu un tânăr basarabean, student la științe politice, despre relațiile interetnice din Moldova și despre problema limbii române. Încercând să-mi expun părerile mele de sociolingvist în devenire, acesta mi-a reproșat agresiv că sunt o rasistă și o șovinistă dacă privesc lucrurile astfel. Mai mult, din cauza oamenilor ca mine relațiile cu rușii din Basarabia sunt tensionate pentru că nu-i lăsăm să-și vorbească limba și să-și afirme identitatea. Am rămas stupefiată de această abordare și mă întreb cum va acționa acest viitor politician care, student la o universitate românească, ia apărarea unei minorități care încet și sigur încearcă să asimileze limba etniei majoritare?

          Lucrând la teza de doctorat am citit multă literatură despre contactele și conflictele lingvistice din diferite țări ale lumii, despre politicile de asimilare și despre afirmarea identitară teritorială, dar nicăieri n-am întâlnit un exemplu mai paradoxal decât cel al țării noastre. Nicăieri o minoritate la fel de mică numeric precum cea din Republica Moldova nu beneficiază de atâtea privilegii. Cred că ar fi timpul să strigăm în gura mare „Regele e gol!” cât încă nu e prea târziu. Să recunoaștem că relațiile interetnice și „prietenia popoarelor” nu e chiar raiul pe pământ. Mai mult decât atât, o altă latură a paradoxului este faptul că celelalte minorități naționale sunt rusificate. Găgăuzii și bulgarii își abandonează limba în favoarea limbii ruse. Nu, nu e ceva normal, din contra e anormal, iar politica lingvistică (inexistentă) a Republicii Moldova într-adevăr nu protejează drepturile minoritare de afirmare a limbii, culturii și identității acestora. Ce legături de rudenie există între găgăuzi, populație turcică, și frații noștri slavi de la răsărit? Nici una și totuși, iată, statuia lui Lenin tronează liniștită și protectoare la Comrat, reclamele publicitare sunt toate în limba rusă, iar pe străzi auzi foarte rar limba găgăuză. De ce nu se aude româna? Suntem totuși pe teritoriul unui stat care are ca limbă oficială limba română, chiar dacă răuvoitorii îi mai spun în bătaie de joc „moldovenească”? Le-am oferit oare la începutul anilor '90 independență găgăuzilor doar ca aceștia să fie asimilați de o altă minoritate?

            Se apropie sărbătoarea Limbii Noastre. De ce a „limbii noastre” și nu a limbii române? Ne este frică oare să-i spunem limbii materne pe nume ca nu cumva să-i supărăm pe frații mai mari? Ne este oare frică să ridicăm steagul românesc doar pentru a nu fi numiți în derâdere naționaliști? Și ce dacă? A fi naționalist nu este un lucru negativ, din contra înseamnă să-ți iubești patria, limba, istoria, cultura, strămoșii. Eu îmi iubesc limba maternă mai mult decât orice pe această lume pentru că e limba mamei și această dragoste se accentuează și mai mult atunci când știu cât este de prigonită chiar la ea acasă și că denumirea ei este schimonosită doar de dragul unor considerente politice stupide. Nu accept pragmatismul unor politicieni care preferă să folosească „limba noastră”, „limba oficială”, „limba de stat”, „limba moldovenească” când e foarte ușor și frumos să-i spui pe nume – LIMBA ROMÂNĂ... Unde ne este mândria națională, frați basarabeni?

Pentru revista Natura

Încotro, Moldova?

       E dureros să vezi că soarta unor oameni se hotărăște în altă parte numai nu la ei acasă. De sute de ani soarta românilor a fost o preocupare ba pentru turci, ba pentru habsburgi, ba pentru ruși. Pe noi doar rareori ne-au întrebat dacă avem ceva de spus. Am devenit pe rând proprietatea altora, dar dintre toate, cea mai grea robie a fost și încă mai este cea rusească. Turcii au avut doar pretenții materiale, pe ei nu i-a interesat limba, religia noastră și după aproape 300 de ani de dominație otomană am rămas tot români, nu am devenit musulmani și nici n-am început să vorbim limba turcă. Rușii însă sunt mai deștepți - la ei din contra, lăcomia a fost mai mare, ne-au exploatat și material, dar și spiritual. Din români am devenit cetățeni sovietici și moldoveni. Astăzi majoritatea fraților estici au plecat de pe teritoriul Basarabiei, lăsând în urma lor doar o populație mică, dar cu pretenții mari, cât fosta Uniune Sovietică.

       Câte s-au schimbat de la căderea URSS? Aproape nimic. Aceleași monumente leniniste străjuiesc orașele și satele basarabene, aceeași mentalitate de homo sovieticus încă de întunecă mințile încât îi votăm cu turma pe comuniști. Pe comuniștii care și-au făcut averi pe spatele nostru, care stau în fotolii moi, în birouri luxoase, iar dacă ajungi în fața lor umil, cu pălăria scoasă, cerând ceva pe limba ta îți spun: ni ponimaiu! Po russki! Eu m-am săturat de „oaspeții” ocupați! M-am săturat să-i văd zi de zi în puținele zile pe care le petrec la Chișinău, profitând de bunătatea și prostia noastră.

      Cel mai mult însă mă înfurie nemernicia unor moldoveni care sunt mândri de capacităților lor lingvistice de a vorbi limba rusă într-o țară în care etnia majoritară este de peste 70%! Mă înfurie dualitatea politicienilor noștri care sunt mai degrabă preocupați de buzunarele lor și de grija de a fi diplomați să nu-i supere pe „frații” de la Moscova. Politicieni cărora nu le pasă deloc de viitorul tinerilor din republică, de pensionarii care au pensii mizerabile și de învățământul defectuos. Când îi văd cum se ceartă între ei și n-au fost în stare până acum să aleagă un președinte normal la cârma țării, cum să nu-ți faci bagajele și să nu pleci cât mai departe de Moldova?

      Nu-i învinuiesc deloc pe cei care aleg să plece peste hotare pentru că indiferent cât te-ai zbate (ca peștele pe uscat), luptând cu un sistem corup și cu mentalitatea sovietică a oamenilor. Eu vreau să fie ordine în țara aceasta! Vreau să aud mai mult vorba românească nu rusească sau, mai rău, o limbă mutantă care-și zice moldovenească. Vreau să fim respectați și vom arăta respect. Vreau să mă întorc acasă, alături de părinți și frați, dar să am șansa de a duce o viață decentă. 

Admiterea în România un fel de măr al discordiei

         Acum câteva zile s-a publicat în sfârșit metodologia de admitere pentru etnicii români din afara României la studii în Patria-Mamă. Unii s-au plâns că publicarea acesteia a întârzia mult anul acesta, alții că e textul în sine este greu accesibil, dar majoritatea s-au plâns de numărul mic de burse atât pentru licee, cât și pentru facultate. Cert e că anul trecut au fost de trei ori mai multe. Desigur, aceste discuții, sfaturile pe care și le dau candidații între ei, părerile pe care le schimbă au loc pe forumuri sau pe situri-le asociațiilor de studenți basarabeni din România. O citez pe o domnișoară care și-a exprimat indignată părerea : „Mai bine nu deschideam metodologia. Așa puține locuri. Asta e bătaie de joc de noi!” M-am indignat eu de indignarea ei! Cum adică? De când e obligată România să dea mii de locuri basarabenilor? Faptul că face deja acest lucru, indiferent de numărul de burse oferite e un dar pentru noi, o șansă de a studia în universități și licee de prestigiu și chiar șansa de a face studii fără taxă, lucru de care nu putem beneficia la noi acasă.

         Este o vorbă - nemulțumitorului i se ia darul. Așa vom păți și noi - de la an la an vor fi tot mai puține locuri pentru basarabeni pentru că România însăși are proprii studenți și elevi de care să aibă grijă. De fapt ce mă intrigă pe mine de am această atitudine agresivă față de acest subiect? Faptul că mulți dintre studenții și elevii care beneficiază de aceste burse pur și simplu nu le merită. Când îi văd pe unii dintre ei plimbându-se prin campusul universitar din Suceava și vorbesc cât mai zgomotos în limba rusă ca să știe toți cei ce trec pe lângă ei că uite, bre! știe și rusa, îmi vine să le cumpăr un bilet doar dus spre Chișinău. Dacă tot îți place să ciripești în rusă de ce nu aleg să facă studii la Moscova sau în alt oraș din Rusia? Mai rău decât atât, mulți dintre acești studenți când îi întrebi ce sunt nu se auto identifică drept români, ci cu mândrie moldoveni. Dacă n-ați fost atenți, dragi studenți și elevi moldoveni, bursele se acordă etnicilor români din afara granițelor. Nu se justifică prezența unor în România. Pur și simplu.

         Unii dintre voi ar putea crede că sunt o răutăcioasă și o egoistă. Poate că și sunt. Eu însămi am fost la rândul meu bursieră a statului Român mulți ani. Eu am intrat cu examene de limbă și literatură română și de istorie a românilor. Și vă asigur că acele generații care au fost admise cu examene au fost cele mai bune generații pentru că au meritat acea bursă, au reușit cu forțe proprii și cu multă muncă. Și acum vin studenți buni, desigur. Și totuși mulți dintre elevii și studenții buni rămân în Moldova pentru că nu au doar note de 10 în foaia matricolă și nici pe mama, tata, nașul sau cumătrii profesori prin școli care să le mărească notele, furând șansele altora. Da, sunt indignată pentru că unii studenți basarabeni nu merită aceste burse. Nu sunt vreun fel de justițiar care să decidă acest lucru, dar pe lângă mine au trecut atâtea generații încât le citesc încă din primele clipe inteligența și cultura generală sau lipsa acestora din priviri. Eu n-am uitat niciodată că bursa pe care am luat-o în acești mulți ani a fost un dar pentru mine, a fost șansa să fac studii și n-am uitat niciodată că am meritat-o.

          Cred că ar trebui să ne mulțumim cu numărul mic de burse care se dau. Ne indignăm că nu sunt mai multe, dar prea puțini se indignează când concetățenii noștri ne stâlcesc limba, numind-o moldovenească sau când doamna de la chioșc îți răspunde zeflemitor po russki pojaluista! Sfatul meu pentru tinerii de dincolo de Prut e să prețuiască ce li se oferă GRATUIT și să nu creară prea mult pentru peste tot există limite, inclusiv în România. În cazul în care veți intra, elevi și studenți basarabeni, nu uitați că veți veni în România să respectați această țară nu să-i numiți țigani sau jegoși pe românii din banii cărora vă vor fi date vouă burse. Nu vă uitați limba și străduiți-vă s-o cizelați și s-o vorbiți cât mai frumos și mai curat, învățându-i și pe cei de acasă. 

Moldovenească sau română?

Acum câteva zile am terminat de scris un articol care va apărea într-o revistă internațională. Tema aleasă de mine a fost dualitatea discursului identitar în Republica Moldova și lupta între Est și Vest (titlul sună cumva altfel), iar textul l-am scris în limba franceză. Primesc ieri dimineață un e-mail de la organizatorii colocviului și editorii revistei. „Nu dorim să vă jignim, dar pe alocuri, în lucrarea dumneavoastră, găsim nenumărate ambiguități. Mai ales că numiți aceeași limbă când română, când moldovenească... Sunteți sigură că totul e în regulă cu informațiile din lucrare?” A trebuit să le scriu din nou un mesaj și să le mai explic încă o dată cum stă treaba cu limba română, numită în mod eronat și moldovenească, deși am făcut acest lucru și în lucrarea cu pricina.

Întâmplarea mi-a confirmat încă o dată că situația Republicii Moldova e foarte puțin cunoscută dincolo de granițele ei și ale României. De altfel, nici n-ar trebui să avem mari pretenții, RM a apărut de abia 20 de ani pe harta Europei și mai degrabă europenii știi despre conflictul din Transnistria, decât de țara numită Republica Moldova. Sunt totuși curioasă cum vor reacționa cititorii revistei despre care vorbeam mai sus atunci când vor citi un articol despre o țară post-comunistă care se luptă cu fantomele comunismului și care vrea s conjuge aproape cu viclenie o oarecare dragoste față de Rusia și perioada sovietică și dorința de a merge spre Europa și de a adopta cu pași mari anumite norme democratice...

Majoritatea articolelor și lucrărilor științifice mă ajută și sunt scrise pentru viitoarea lucrare de doctorat. Acum, când am ajuns deja în momentul în care scriu deja teza, mi-e foarte greu să le reunesc pe toate, să spun lucrurilor pe nume, să le prezint așa cum îmi doresc, să reușesc să rămân obiectivă și să aștern pe foaie munca mea de aproape 4 ani. Mi-e teamă că întotdeauna va fi cineva care nu va înțelege, exact ca cei de la respectiva revistă, iar eu voi simți același gol în suflet și aceeași inutilitate care m-a cuprins și ieri dimineață în timp ce îmi citeam mesajele.

Cred că fiecare dintre noi suntem într-un fel sau atul ambasadorii țării noastre. Totuși cum să fii ambasador în propria țară? Mi se pare absurd să „reprezint” Basarabia la Suceava când nu mă pot lăuda cu o altă limbă, cu alte cântece, cu alt folclor, cu alți scriitori, cu alte specialități culinare, cu alt port național... Dacă nu-mi vine să-iau la bătaie pe basarabenii care se mândresc cu identitatea „moldovenească” și te sfidează cu obrăznicie când le aduci argumente că nu există o astfel de nație! Nu suntem diferiți decât un procent atât de mic încât e nesemnificativ. Dacă am avea o conducere politică mai cu capul pe umeri și s-ar impune la nivel legislativ cunoașterea obligatorie a limbii oficiale, dacă s-ar revedea programele școlare și s-ar pune un accent mai mare pe cultura comunicării, cred că în cel mult 10 ani am vorbi mult mai frumos, mai curat în limba română, am învăța să ne iubim identitatea, țara, cultura, limba. Nu pot înțelege cum de vorbim atât de pocit și avem o mentalitate încă sovietizată când mii de studenți basarabeni învață sau au învățat în universități din România unde chiar există respect pentru limba maternă.

Mulți îmi reproșează că mă implic prea mult când nu mai are rost. Are rost din moment ce eu am putut să mă redresez, să îmi cunosc istoria, să vorbesc cu mândrie și în același timp corect limba maternă, chiar dacă mai cunosc și rusa și franceza, are rost pentru generațiile care vin să cunoască adevărul și să-l deosebească de minciună și să nu caute o viață mai bună în altă țară. Câteodată mă simt vinovată că am ales să rămân în România și că poate aș fi reușit mai multe dacă m-aș fi întors și aș fi schimbat mai multe lucruri acolo, în Basarabia. Cu toate acestea eu cred în tinerii de dincolo de Prut mai ales că astăzi nimeni nu mai stă cu pistolul la tâmplă și ne impune cum să trăim sau ce limbă să vorbim.

France 2011

Franța e pentru mine țara de care m-am îndrăgostit încă înainte de a o vizita. De fapt, m-am îndrăgostit de limba dulce, caldă, de Joe Dassin, Alexandre Dumas, Eugen Sue și George Sand. La prima vizită dragostea mi s-a confirmat. De atunci revin cu drag aproape an de an pe tărâmul lui Voltaire. Anul acesta m-a așteptat Coasta de Azur, cu marea mai azurie ca niciodată, cu munți încețoșați și cu pescăriși hoinari. Nu voi scrie un articol despre sejur, doar niște poze care satu drept mărturie că m-am simțit foarte bine și că m-am întors bronzată, odihnită și fericită.

Bilingvism „armonios”...

După o lungă pauză de la scris, timp în care fie am scris pentru teză, fie am fost plecată în vacanță, am găsit un nou subiect pentru un articol. De fapt, subiectul nu-i absolut deloc nou, mai ales că voi avea și un capitol din teză dedicat acestuia. Citeam oarecum amuzată un articol despre beneficiile bilingvismului „armonios” rus-român (moldovenesc), impresii și argumente prezentate de un blogger care se simte fericit să fie bilingv. Eu mă simt fericită că vorbesc foarte bine pe lângă limba maternă încă două limbi străine. Totuși acest lucru nu-mi întunecă gândirea, nici nu mă face să arăt lumii cât sunt de deșteaptă.

Contrar părerii multora dintre noi, bilingvismul/plurilingvismul nu reprezintă o excepție ci, din contra, o normalitate și este una din manifestările competenței lingvistice umane. Bilingvismul este un fenomen social complicat care are la bază coabitarea a două limbi într-un spațiu geografi restrâns (stat, regiune). Acest fenomen se poate materializa sub diverse forme: instituțional, individual, societal și, desigur, la nivelul unei țări. Ca filolog afirm că bilingvismul este diferit de la țară la țară, de la societate la societate și de la individ la individ. Desigur, cel mai apropiat exemplu este chiar Republica Moldova unde încă din perioada sovietică s-a instaurat o formă ciudată de bilingvism, compilat cu asimilarea lingvistică. Ceea ce este mai rău este că așa numitul bilingvism „armonios” era de fapt valabil doar pentru populația autohtonă care a devenit bilingvă pentru că etnicii ruși nu s-au obosit decât cu foarte rare excepții să ne învețe limba. Bilingvismul nu înseamnă doar a ști câteva cuvinte în limba rusă, ci capacitatea unui individ de a utiliza două limbi, trecând cu ușurință de la una la alta în diferite situații de comunicare, dar și capacitatea de a utiliza două coduri lingvistice fără a le amesteca. Când mă gândesc la „bilingvismul” moldovenilor mai că-mi vine să plâng - noi nu știm nici limba maternă suficient de bine, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem bilingvi. De fapt, persoane cu adevărat bilingve sunt foarte puține pentru că a saluta cu privet și zdorovo nu înseamnp deja că vorbești două limbi.

Situația Republicii Moldova nu este una deloc roz. Bilingvismul rus-moldovenesc/român mai mult ne-a îndobitocit decât ne-a elevat. Și încă ceva - blingvismul se va menține în cadrul societății atât timp cât comunitățile etnice rămân monolingve. Din momentul în care una din aceste comunități devine bilingvă, se instaurează o situație de supremație între limbi, una dintre ele devine limbă dominantă, iar cealaltă limbă dominată. Concurența dintre limbi conduce adesea la abandon lingvistic și chiar la asimilare. E bizară și cel puțin de neînțeles bilingvismul instaurat în RM - limba etniei majoritare luptă pentru prestigiul ei, pentru supremație în administrație, mass-media etc. împotriva unei limbi minoritare care nu are drept vorbitori nici măcar 10% din totalul populației republicii.

Acum mă întorc la bloggerul care se simte mândru că este bilingv. Să fiu înțeleasă corect - orice limbă este o bogăție spirituală și sunt mândră că am avut capacitatea intelectuală să învăț și limba rusă alături de limba franceză. Acest lucru însă nu mă determină absolut deloc să-mi abandonez limba maternă în favoarea altei limbi pentru că nici una dintre ele nu merită acest sacrificiu. Cea mai la îndemână dovadă de educație și inteligență este cultura comunicării. Dacă omul de lângă mine vorbește o limbă păsărească, ciuntită și mizerabilă sub aspectul exprimării, poate fi și doctor și avocat și profesor, pentru mine rămâne o nulitate.
Moldovenilor le place să creadă că dacă vorbesc limba rusă în comunicarea cu semenii lor, vor părea mai elevați. Din contra, o dovadă de educație este în primul rând să-ți vorbești limba maternă fără cusur, iar mai târziu îți poți arăta competențele lingvistice într-un mod adecvat și în mediul potrivit. Nu mi se pare deloc corect că în școli încă se mai învață limba rusă ca obiect obligatoriu. De ce nu franceza sau engleza sau chineza? Timpul sovietelor a trecut, faptul că avem o minoritate pe teritoriul național nu înseamnă că trebuie să facem eforturi supraomenești să-i integrăm din moment ce ei înșiși refuză acest lucru. Când vii într-o altă țară, îți lași năravurile, pretențiile și dorințele acasă nu vii și impui limba ta, cultura ta sau obiceiurile tale. Și nici nu te apuci să faci ordine în țara altuia.

Let’s Bike It! Suceava!

„Let’s Bike It!” înseamnă: socializare – aveţi posibilitatea de a cunoaşte oameni deosebiţi care împărtășesc aceeaşi pasiune: bicicleta; o zi superbă în natură – aer curat, mişcare, sănătate; peisaje frumoase – pe care altfel nu ai avea ocazia să le vezi.

Nu uitați, “Let’s bike it!” e beginner-friendly. E un eveniment care se adresează tuturor bicicliştilor, indiferent de antrenament; e conceput astfel încât să poată fi făcut de oricine.La nivelul județului Suceava coordonator de activități „Let’s Bike it” este Clubul Ecomontan “Origini Verzi” Suceava, în parteneriat cu Asociația Judeţeană „Sportul pentru Toţi”.

Ne întâlnim sâmbătă, 9 iulie, ora 10, “La Pedale”, pe Zamca, Suceava. Aici vom stabili echipele, traseele şi vom face o scurtă instruire cu privire la procesul de cartare. Cine poate, să vină cu GPS-uri!

Hai să facem cea mai mare tură de biciclete pe care a văzut-o România vreodată!Vă așteptam!

Pentru alte detalii puteţi să ne contactaţi la telefon 0230/524128; e-mail: alina.samoila@letsdoitromania.ro, persoană de contact Alina Samoilă.Mai multe detalii pe adresa: www.letsdoitromania.ro şi www.letsbikeit.roEchipa “Let’s Do it, Romania!”, Suceava

De la români pentru români

Ca să cunoști mai bine Republica Moldova, fostă Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, fostă gubernie rusească și fostă parte a României, trebuie să o vizitezi, să simți pulsul societății și să te amesteci printre trecătorii grăbiți de pe străzile Chișinăului. De multe ori am rămas neplăcut surprinsă de neștiința multor prieteni din România în ceea ce privește spațiul românesc de dincolo de râul Prut. Atât de aproape și totuși atât de departe ne poziționează o simplă frontieră, marcată până nu demult de sârmă ghimpată ruginită, înfiptă supărător în retina ochiului, ancorată dureros în trupul României. A cunoaște Basarabia nu presupune doar a te înfrupta din bomboanele sau din vinurile Cricova. A cunoaște acest spațiu istoric, vitregit de soartă, nu presupune doar să știi două, trei cuvinte rusești infiltrate viclean și parcă iremediabil în limba română. Românii din România nu știu prea multe despre Basarabia. Un adevăr dureros, dar... cât se poate de adevărat!

Republica Moldova rămâne pentru mine unghia de pământ unde totul e posibil, unde politicul de cele mai multe ori ia forme agasante de teatru al absurdului, aici politețea, ospitalitatea, nerozia și impolitețea oamenilor se amestecă, iar cântecele populare exprimă aproape cromatic tot ce ține de acest spațiu prea puțin cunoscut. E ușor să privești și să etichetezi oamenii ca pe un produs Made in (ex)URSS, dar e mai greu să le asculți of-urile. Desigur, noi am crescut cu filme rusești, cu desene animate sovietice, cu melodii comuniste, dar e un trecut pe care nu-l putem schimba indiferent cât de mult ne-am dori. Cu toate acestea, societatea moldovenească pare antrenată zi de zi într-un soi de joc de-a v-ați ascunselea care nu ne permite să ne stabilim o dată și pentru totdeauna identitatea. Nu e ușor să trăiești în incertitudine.

Mă întreb adesea dacă oamenii din Basarabia sunt români sau doar pământul a rămas românesc. Suntem o societatea bulversată, incapabilă parcă să se decidă, să-și asume o identitate sau alta, să stabilească în mod clar niște repere, principii, să se respecte pe sine insăși, dar și să ceară respect celorlalți. Să fie oare durerea și neputința pe care am simțit-o în acel an nefericit 1941 când am devenit monedă de schimb între mai marile puteri? Sau poate imposibilitatea de a depăși handicapul lingvistic de care suntem bolnavi astăzi? Sau poate relațiile tensionate cu celelalte etnii din Republica Moldova? Răspunsul, cred eu, se află undeva la mijloc, între neputință și mândrie, între durere și bucurie, între adevăr și minciună.

Nu poți vorbi de Basarabia fără să-i cunoști trecutul și prezentul, rănile și durerile, spasmele și nesiguranța unui discurs identitar incert, realitatea politică și problemele „celor două limbi” de care încă mai suferim. E greu să aplici versurile „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română” dacă nu găsim în noi dorința și necesitatea de a ne cunoaște. Și când spun „noi” mă refer la toți românii, de oriunde ar fi și orice fel de aer ar respira. Basarabia nu este un spațiu oarecare, nu este o țară cu care România poate avea doar „relații speciale” și ușor diferite de cele cu alte țări. Pentru mulți din noi, cei care ne-am născut la Bălți, Chișinău, Cantemir sau Strășeni, acest spațiu geografic este leagănul copilăriei, locul unde ne iubim părinții, unde am iubit pentru prima dată și unde ni s-au născut copiii. Pentru românii de la București, Timișoara, Brașov sau Suceava, Basarabia poate fi o altă țară, un alt spațiu, o altă cultură și mentalitate sau, din contra, poate fi spațiul românesc vitregit de soartă, rupt din trupul țării – mamă și transformat odios în gubernie rusească și mai târziu în republică socialistă și sovietică.

Indiferent din ce unghi ai privi, întotdeauna lucrurile, adevărurile și sentimentele față de Republica Moldova vor fi diverse și contradictorii. Ca să pornim la drum spre un rezultat mai bun decât până acum, pentru a ne cunoaște unii pe alții așa cum suntem în realitate, cu defecte și calități, cu bune și cu rele, e nevoie de dorința tuturor, de interesul de a-i ști numele celui care împarte alături de tine scara blocului sau se grăbește dimineața la serviciu. Am venit pentru prima dată în România relativ târziu, în anii adolescenței, dar am cunoscut-o cu mult timp înainte, din cărțile de istorie, din istorisirile bunicilor, din operele lui Creangă, Blaga sau Eminescu. Aș încheia adaptând o vorbă veche: Dacă dorință nu e, nimic nu e!

My Heart

De mai multe ori am observat că ori de câte ori apare vreo melodie cântată de vreun basarabean, apar și nenumărate comentarii (unele chiar de prisos). Majoritatea acestora însă nu se referă la melodie și la calitatea acesteia. Să-i luăm de exemplu pe soliștii ex-O-zone, Dan Bălan sau Arsenie care au scos fiecare câteva melodii. Cele mai interesante sunt comentariile în care se discută naționalitatea celor de peste Prut, ce limbă vorbesc cei din Republica Moldova și cât de rusificați sunt. Mă întreb – acesta a fost scopul băieților când au scos o melodie? Să genereze discuții contradictorii despre limbă, identitate sau pur și simplu ... să cânte?

Vreau să mă înțelegeți corect – problemele lingvistice și identitare sunt extrem de importante pentru mine, mi-am dedicat inclusiv studiile acestora, dar nu putem oare să ne detașăm de politică, geopolitică, lingvistică etc. și pur și simplu să ascultăm o melodie indiferent de naționalitatea cântăreșului, de limba în care e interpretată, de culoarea hainelor sau de mai știu eu ce?

Melodia lui Dan Bălan cu Vera Brejneva a creat controverse încât s-a ajuns la comentarii idioate în care basarabenii și românii din România s-au numit unii pe alții rușil, țigani, nespălați, porci, curve etc. Eu credeam că, în general, cultura (indiferent dacă vorbim de literatură, muzică, dans, pictură etc.) nu se judecă după culoarea pielii, naționalitate, limbă, rasă... Cultura are propriul limbaj, unul simplu, accesibil tuturor, fără
frontiere și restricții. De ce să complicăm lucrurile inutil?

Am mai scris despre melodia lui Dan Bălan. Aceste gânduri au fost generate de noua melodia a lui
Arsenie tot cu o rusoaică. Eu pur și simplu am ascultat melodia și nu m-am gândit la nimci altceva.
 

Concurs de articole Blog pentru Basarabia

 Centrul de Studii pentru Resurse Românești  acordă un premiu de 500 de euro pentru cel mai bun articol scris de un bloger pentru Basarabia.

Condiții de participare:

Să ai un blog. Dacă nu ai, poţi să îţi faci, pe WordPress sau Blogspot. Nu costă nimic.

Să citeşti regulamentul concursului Aici.

Să te înscrii în concurs devenind utilizator înregistrat al paginii www.blog-pentru-basarabia.ro. Aici. Apoi să anunţi printr-un comentariu ce blog vrei să înscrii în concurs. Aici. (Înscrierea se face în perioada 2-16 iunie 2011)

Să scrii un articol pe blogul tău respectând condiţiile din regulamentul concursului. (Scris corect în limba română, 4.000 de caractere (cu tot cu spaţii) +/- 15%, subiectul la libera alegere – dar pentru Basarabia!)

Să anunţi că ai publicat articolul ce urmează să intre în concurs. (Înscrierea articolelor în concurs se face în perioada 16-23 iunie)

Să îţi mobilizezi prietenii să îţi voteze articolul pentru a intra în faza de jurizare. (Articolele pot fi votate în perioada 23-30 iunie)

Să scrii un articol care să îi convingă că este cel mai bun pe Constantin Tănase, Vitalie Călugăreanu şi Cristian Tabără.

Inițial, n-am vrut să particip, dar mi-am spus de ce nu? Mi-a plăcut inițiativa și faptul că se discută despre Basarabia în alte condiții, în alți termeni. Mi-a plăcut că această competiție este deschisă oricui și că, indiferent cine va fi norocosul căștigător, merită să crii au articol frumos despre Basarabia. Eu vă îndemn să participați în număr cât mai mare și să convingem juriul că mai mult decât unul din cei care vor participa, merită acest premiu. Mult succes!

Mai multe informații AICI 

În țara lui Ion legea o face Ivan Vasilievichi

De ceva timp aștept o rudă să vină la mine în România să-și depună actele pentru redobândirea cetățeniei române. Nimic deosebit până acum, doar nu-i primul basarabean care își dorește cetățenie. Lucrurile au început să se complice neplăcut acum o lună când mama persoanei respective avea două nume în două acte de stare civilă diferite - Liuba și Liubov. Așa că și-a făcut timp și a mers până în localitatea unde s-a născut ca să corecteze greșelile altora. La starea civilă a dat peste o doamnă țâfnoasă, înțepată și nemulțumită - de ce să schimbe actele? Explicații, încercări disperate de a rezolva problema într-o zi. Nimic. Reproșurile „specialistei” în schimonosirea numelor a fost că Liuba sună mai românește decât Liubov și să lase actele așa. Insistențe. Într-un final, după aproape două săptămâni, se rezolvă problema - mama rudei mele rămâne în acte Liubov. Mă întreb cu ce sună mai românește Liuba decât Liubov? Întrebare retorică și de neînțeles... Asta după ce a trebuit să plătească 500 de lei pentru 2 acte.

Cu gândul că, în sfârșit, s-au rezolvat problemele, merge la notar și acolo o altă surpriză - în buletinul de identitate, în coada numelui zace frumos și falnic un „Ivanovna” cât toate zilele. Notarul îi explică frumos că nu e normal (desigur că nu-i normal!) să apară patronimul rusesc și să schimbe buletinul, trecându-l pe tată Ion. Alți nervi, alți bani, altă distracție...

Întâmplarea de mai sus din nefericire nu-i una singulară. Îmi povestea mama că atunci când m-am născut eu, o doamnă de la starea civilă ținea morțiș să adauge în certificatul de naștere și patronimul Ivanovna. Sora mea chiar s-a pricopsit cu minunatul Ivanovna, iar mai târziu, când i s-a eliberat diploma de facultate la Timișoara, secretara bulversată de atâtea nume, a trecut pe diplomă Cazacu Ion Mariana Ivanovna... La școală toți profesorii mei erau Maria Vasilievna, Elena Petrovna, Stepan Vasilievichi sau Manole Nicolaevichi. Întreaga Basarabie e plină de nume „românești”. În cei aproape 20 de ani de (ne)independență nu s-a schimbat aproape mai nimic - în țara lui Ion legea tot Ivan Vasilievichi o face.

Identitatea și asumarea ei devine în Republica Moldova o chestie de o finețe absolută. Și periculoasă. Asumarea identității începe de la individ și se concretizează în colectivitate. Individul nu există fără grup. Dar, ce te faci, cu un grup bulversat care seamănă mai mult cu o turmă de oi care nu știe în ce direcție s-o apuce? Timp de mai mult de jumătate de secol, eliberatorii sovietici, prietenii și frații noștri de la est, nu doar că s-au instalat la noi acasă, comod și fără gândul de a pleca vreodată, dar ne-au și schimbat numele după bunul plac. Cred că li se încâlcea limba să ne strige Ion, Ștefan, Filip sau Alina așa că ne-au redenumit Ivan, Steopa, Filea și Aliona. Oameni deștepți sovieticii, au început de la identitatea fiecăruia în parte, terminând cu întreaga națiune. Configurația identitară s-a schimbat radical, iar astăzi suntem un popor de oameni redefiniți care nu vor și nu le pasă să se răzvrătească împotriva acestei nedreptăți și care nu-și doresc redobândirea propriei identități. Deși parcă fenomenul ivanilor s-a mai aplanat, în școala mea încă mai sunt o mulțime de profesori pe care-i cheamă Ivan Ivanovichi sau Stepan Grigorievichi.

Nu pot să-mi înfrânez indignarea atunci când știu și simt că numele meu, al părinților și bunicilor mei e călcat în picioare de niște venetici care n-au nici bunul simț să respecte cel puțin numele poporului care i-a primit cu sau fără voia sa la el acasă. Nu pot să nu închei cu gândul că, indiferent ce și-ar dori alții, că indiferent cât timp va mai trebui să se scurgă în clepsidră, BASARABIA RĂMÂNE PĂMÂNT ROMÂNESC!

Într-o zi gunoiul va acoperi planeta Pământ!

Prin parc de dimineață. Cu pași rari pe aleile înguste. O mămică matinală a ieșit cu băiețelul la plimbare. S-au așezat pe băncuța din fața mea, au scos niște chifle și două plăcinte să mănânce. Apoi, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din viața lor, au aruncat pungile și hârtiile jos, lângă băncuță. Desigur, lor nu le place murdăria și gunoiul - s-au mutat pe o altă băncuță, lângă care nu sunt pungi și hârtii aruncate... La nici 10 metri este un coș de gunoi curățat, gol și care aștepta deșeurile...

Atunci când mergi cu trenul, a absolut normal să mai bei niște apă pe parcursul călătoriei, să mănânci niște covrigi, să ronțăi niște dulciuri. Nu-i normal, în schimb, să arunci sticlele pe geamul trenului, motivându-ți gestul „Oricum suntem într-un sat și țăranii trec să strângă sticlele că au nevoie de ele”... Prostie mai mare încă n-am auzit, sincer.

Cred că nu sunt singura care a înjurat în gând sau cu voce tare pe nemernicul (sau nemernicii) care lipesc guma de mestecat de băncuța din parc, de scaunul biroului sau care o aruncă pur și simplu pe stradă...

Exemple de „omenie” și „educație” aș putea să vă dau cu duiumul. Voi înșivă ați trăit asemenea întâmplări, ați fost supărați când n-ați mai putut scoate guma de mestecat de pe pantaloni sau când vecinul din fața casei sufocă strada cu gunoaie. Toate acestea îmi aduc aminte de un film văzut de curând - Wall-E.

Filmul Wall-E este povestea ultimului robot de pe Pământ. Asta după ce oamenii nu mai locuiesc pe planeta  verde care, datorită consumului imens și necontrolat, s-a transformat într-o groapă de gunoi. Acțiunea are loc în anul 2700 când toată populația Pământului a trebuit să plece în spațiu și să lase în loc milioane de roboți care au misiunea de a curăța gunoaiele și să facă din nou locuibilă planeta.

Însă cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg, programul „bine pus la punct” eșuează, iar pe Pământ rămâne doar un singur robot, Wall-E, care continuă să-și facă treaba, clădind zgârâie-nori de gunoaie împachetate, bune de trimis în spațiu pentru a elibera planeta. Deși aveți impresia (și eu la fel am crezut inițial) că e un film SF, este mai degrabă o pildă, un semnal de alarmă. Încă de la primele minute ale filmului, scenele prezentate sunt deja o realitate. Mormane de gunoi, de lucruri de care ne-am putea lipsi în întreaga noastră viață au sufocat pământul, făcând viața imposibilă, dispărând orice plantă, copac sau iarbă... Printre nimicurile pe care le colectează robotul găsește o plantă, firavă, cu frunzulițe mici, tânjind după viață...

Povestea lui Wall-e este și una de dragoste care începe în momentul în care oamenii din spațiu trimit pe Pământ sonde care să caute viață. EVE este una din sonde, un roboțel alb și jucăuș de care Wall-e se cam îndrăgostește. Pentru ea se duce în spațiu, ducând cu ei și planta micuță care devine singura speranță a oamenilor de a reveni la viață. Ideea din film - trăim într-o lume super-robotizată și suntem dependenți deja de tehnologie. Iar oamenii din film sunt precum cei de azi - dependenți de mâncare fast-food, grași și neputincioși când vine vorba de a supraviețui. De fapt, ființe umane slabe, neputincioase, cărora robiții și comoditatea le organizează viața. Vă las pe voi să vedeți finalul filmului care merită văzut.

Ideea pe care vreau s-o punctez este că noi, oamenii, suntem atât de nepăsători față de natură și față de noi înșine. Suntem conștienți că poluăm excesiv planeta pe care locuim și, totuși, nu ne oprim. Ne mirăm și ne plângem că se produc tot mai des inundații, cutremure, cataclisme, acuzând Natura de ele, dar uitând că, de fapt, singurii responsabili suntem tot noi. Și pentru ce? Progresul tehnologic este ceea ce ne va distruge cu adevărat nu cutremurele. Suprasolicităm planeta, atmosfera. Priveam zilele trecute un documentar despre Indonezia și despre un trib de pe o insulă care își fac locuințele pe râuri, trăind mult mai fericiți decât noi, oamenii progresului tehnologic, fără rețea wirrles, fără calculatoare, telefoane mobile sau cine știe ce roboți care ne facilitează existența. Sunt lucruri de care ne-am putea lipsi și de care am devenit independenți. Dacă ne uităm din întâmplare acasă telefonul, stăm ca pe ghimpi, gândindu-ne într-una că poate ne caută cineva...

Inclusiv eu sunt o devoratoare de tehnologie modernă și de multe ori mi-aș dori să nu fiu, să nu mă simt vinovată de poluarea la care ne supunem singuri. Ce-am putea face să ne salvăm propriile vieți? Nu vreau să plec în spațiu, lăsând planeta pe mâinile lui Wall-e...