Mai avem nevoie de președinte?

Politica e o mocirlă în care, dacă ai intrat, ai slabe șanse să ieși nepătat. Într-o țară normală, cu cetățeni normali, cu legi normale și politica e normală. Sau, mă rog, în mare parte normală căci pădure fără uscături nu există. Dar într-o țară anormală, cu legi anormale sau inexistente, cu cetățeni indiferenți și politica aduce mai degrabă a circ, decât a politică. Cam așa arată Moldovioara noastră – circ ieftin jucat de politicienii noștri, iar noi, spectatorii / cetățenii, ne-am cam plictisit de același număr de circ și ne revoltăm. Unii din ei încearcă să ne impresioneze cu „ingenioase” mutări de șah, trecând dintr-o tabără în alta, crezând că noi nu prea ne dăm seama, că suntem nițel cam proști și n-o să înțelegem de ce Dodon a trecut de partea socialiștilor și Lupu de partea democraților. Și mai cred că noi nu ne dăm seama că e tare jinduit fotoliul moale de președinte și că nici unul nu vrea să cedeze, deși ne asigură întotdeauna că nu-i așa, că pentru ei toți, pe primul loc e interesul și binele poporului…

Politica moldovenească seamănă cu o haită de câini înfometați care rânjesc unul la altul, arătându-și colții, mușcându-se unul pe celălalt. Unii dintre guvernanții noștri au obrazul atât de gros, ca tureatca cizmei de soldat, încât nici nu mai știu ce e acela sentiment de rușine, de milă. Îl iau de exemplu pe Dodon, fost comunist, actual socialist care „militează” pentru drepturile și identitatea „moldovenească”, dar care dă dovadă de o înverșunare teribilă împotriva Partidului Liberal și a lui Mihai Ghimpu. Păi… de asta avem pluralitate politică, să fie acceptate mai multe formațiuni și să le fie acordat tuturor dreptul de a-și expune părerile! De asta, ar trebui să respecte faptul că Mihai Ghimpu se identifică drept român, pentru că este dreptul lui, precum și el, Igor Dodon, se identifică drept moldovean (nu că aș fi de acord cu existența unei astfel de națiuni, dar să-l lăsăm să fie ce vrea).

Și ca să fie teatrul cât mai frumos, iată că și Cartea recordurilor așteaptă să ne alegem președintele ca să poată să ne treacă la catastiful lor. Și zic eu că nu-i chiar un lucru de care să fim mândri. Dar… la urma urmei, oare mai avem nevoie de președinte? De trei ani nu-l avem și, slavă Domnului, am supraviețuit cu toții, am avut și teatru gratuit de la politicienii noștri, dar lucrurile au mers mai departe. Mai are rost să cheltuim resurse, timp, bani, nervi, așteptând să fie ales un președinte?

Când stăpânul nu-i acasă, limba rusă joacă pe masă...

Zilele acestea au fost inițiate nenumărate discuții pe rețelele de socializare, dar și în ziarele online din R. Moldova în ceea ce privește oficializarea limbii ruse ca o a doua limbă în stat. În plus, discuțiile au fost generate și de recentul referendum din Letonia unde majoritatea
populației a spus NU limbii ruse. Cu toții știm însă că letonii, estonii și lituanienii au fost primele națiuni care s-au „trezit” după căderea Uniunii Sovietice, națiuni care și-au apărat drepturile lingvistice, culturale, politice și identitare mai mult decât toate celelalte țări membre ale ex-URSS.

De fapt, această „problemă” este vehiculată de ceva timp în societatea din Rep. Moldova, mai ales că unele partide politice militează pentru această „reformă” lingvistică. Printre acestea e suficient să amintesc Partidul Social cu care s-a împroprietărit recent Igor Dodon, dar și Partidul Comuniștilor, formațiune politică ce face uz în proporție de 90% de limba rusă. Ca să nu mai aduc aminte numeroasele declarații și apropouri ale lui Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse la Chișinău. După cum bine vedem, limba rusă n-a plecat niciodată din Basarabia și, probabil, nici nu va pleca degrabă.

Un lucru mă intrigă mult în legătură cu acest subiect – în timpul URSS limba rusă n-a fost niciodată, în nicio republică, limbă oficială, de ce am face acest lucru acum? De ce să mai păstrăm statutul de „limbă de comunicare interetnică”, din moment ce procentul etnicilor ruși este, practic, nesemnificativ față de cei peste 70% de etnici români din Rep. Moldova? De ce să nu fie limba română, limbă de comunicare între români, ruși, ucraineni, găgăuzi și bulgari? Și dacă o minoritate atât de redusă numeric din Rep. Moldova beneficiază de atâtea drepturi lingvistice, de ce Italia nu declară a doua limbă oficială limba română că doar avem o micro-societate acolo?

Ideea de a oficializa limba rusă mi se pare de o absurditate dureroasă. De abia sunt câteva semne că începem să vrem să ieșim din mocirla în care ne „bălăcim” de vreo 20 de ani și, iată, vrem să revenim fie la ce-a fost, fie la ceva și mai rău. N-am să-i înțeleg niciodată pe concetățenii mei care au uitat ororile și crimele pe care le-a înfăptuit națiunea rusă împotriva Basarabiei, care și-au uitat buneii deportați și îi tolerează și venerează pe ruși și limba lor.

Încep să cred că ne place mult prea mult statutul de victime și că le iertăm prea multe călăilor. Când mai e câte o situație din asta, mama are obiceiul să replice „Națiune de boi!” și tind să-i dau dreptate tot mai des.

De-am fi măcar 5% letoni cred că s-ar schimba multe în societatea noastră, dar cu așa conducere politică, așa societate avem. Nici un politician din Rep. Moldova nu are suficient curaj să se răzvrătească împotriva prea multelor drepturi de care beneficiază etnicii noștri ruși. Și mă tem că dacă s-ar organiza un referendum la noi pentru oficializarea limbii ruse, rezultatul ar fi unul dezastruos. Știu că sunt mulți tineri care s-ar răzvrăti, cărora le pasă de limba și de calitatea limbii pe care o vorbesc, dar mai știu că sunt o mulțime de „moldoveniști” care se bat în piept că sunt patrioți adevărați, care îl „venerează” pe Ștefan cel Mare, dar editează ziare, site-uri web sau organizează mitinguri în limba… rusă! Oare de când „moldavskii iazîk” e limba lui Ștefan cel Mare?! Mi-e teamă că societatea noastră nu are cultura și educația necesară încât să inițieze și să meargă fără frică la un astfel de referendum. Mi-e teamă că învățământul nostru defectuos nu educă tânăra generație, ci mai
degrabă o îndobitocește. Mi-e teamă că prea mulți dintre noi suntem „legați” de un trecut „glorios” al Uniunii Sovietice, nostalgici după o epocă de aur care a fost, de fapt, o perioadă ce ne-a transformat din români în moldoveni și în care ne-am înfrățit cu rusul mai mult decât cu frații noștri. Mi-e teamă că de s-ar oficializa limba rusă în Basarabia acest lucru ar însemna cu siguranță moartea limbii române din acest spațiu românesc greu încercat de soartă…

Pentru InfoPrut

Republica Moldova tradusă (mereu) în limba rusă?

Sursă foto: răzvanpascu.ro

Urmăresc de câteva luni campania pe care a demarat-o redacția „Jurnal” din Chișinău – „Cheamă taxiul în limba română”. Sinceră să fiu, este una din acțiunile sociale din Rep. Moldova care are un scop încă de la bun început – respectul pentru limba română. Cei care au beneficiat cel puțin o singură dată de serviciile companiilor de taxi din Chișinău știu bine că limba de comunicare este limba rusă și doar foarte rar ai privilegiul de a ți se vorbi într-o “moldovenească” nițel stâlcită. Eu personal m-am certat acum vreo câteva luni cu un taximetrist care a înțeles în loc de Gara de Nord, unde trebuia să ajung, Gara de Sud.

Știm foarte bine că nu doar serviciile de taximetrie sunt în limba rusă, ci multe alte sfere sociale și administrative din toată Rep. Moldova. Începând de la magazine și terminând cu starea civilă sau afișajul public invadat de publicitate în limba rusă. Într-o republică având o majoritate de aproximativ 80% de etnici moldoveni / români, o limbă minoritară, o limbă care nici măcar nu are statut de limbă oficială a acaparat o bună parte din funcțiile sociale ale limbii române. Este un paradox pe care, eu ca lingvist, nu l-am întâlnit nicăieri în lume, cu excepția spațiului ex-sovietic. Și această anormalitate este întreținută de lipsa unei legislații lingvistice adecvată și de lipsa interesului de care dă dovadă clasa politică în ceea ce privește rezolvarea unor probleme ce țin de limbile care sunt vorbite în Rep. Moldova.

Independența din 1992 ar fi trebuit să însemne și eliminarea încet, etapă cu etapă a tot ceea ce ține de comunism și de perioada sovietică. Desigur, nu ne putem aștepta să ne descotorosim de mentalitatea sovietică, de influența lingvistică în doar câțiva ani, dar atunci când starea anormală se întinde deja de 20 de ani… cred că se ridică niște semne de întrebare. Despre limba română și limba rusă cred că se discută peste tot în societatea din Rep. Moldova. Mai mult, discuțiile se poartă astăzi și în spațiul virtual, pe bloguri, Twitter, Facebok, etc. Și totuși puțini dintre noi știm că R. Moldova este țara care n-a avut și încă nu are o legislație lingvistică, ultima legislație lingvistică adoptată fiind în anul 1989 când, practic, eram încă parte componentă a Uniunii Sovietice. Și tot puțini dintre noi știm că degeaba ne revoltăm împotriva vorbitorilor de limbă rusă pentru că, din punct de vedere legislativ, conform Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești, etnicii ruși și chiar moldovenii au dreptul să folosească în administrație, în comunicarea cotidiană și în orice altă sferă socială, ori limba “moldovenească”, ori limba rusă, alegerea aparținând cetățeanului.

Unde s-a mai văzut asemenea legislație? Care țară mai acordă atâtea privilegii unei limbi minoritare când, din punct de vedere oficial, Rep. Moldova este țară unilingvă? Și mă mai întreb eu, până la urmă care limbă devine minoritară – româna sau rusa – în condițiile în care în țara mea, unde limba română (numiți-o și “moldovenească”) este marginalizată de limba rusă?

Revin la campania celor de la „Jurnal” – „Cheamă taxiul în limba română”, e o acțiune demnă de laudă pentru că în 20 de ani de (ne)independență e prima care mă face să sper că totuși moldovenii nu vorbesc la ei acasă o limbă minoritară. Totodată, această campanie este un semn că în spiritul civic al moldovenilor se trezește umilința că nu-și pot vorbi limba maternă în casa lor, pe străzile lor și în școlile lor. Mă bucur că în sfârșit ne dăm seama că Rep. Moldova are nevoie de o nouă legislație lingvistică pentru că cea adoptată în anul 1989 este depășită și neadecvată societății noastre. Mă bucur că și unii politicieni conștientizează că limba rusă domină spațiul public și televiziunile din Basarabia și aici mă refer la Proiectul privind amenzile pentru cei care nu respectă limba română, propus de o echipă a Partidului Liber, proiect ce sper să fie aprobat în Parlament.

Nu știu cum cred și gândesc alți concetățeni de-ai mei, dar eu m-am săturat ca Republica Moldova să fie o țară mereu tradusă în limba rusă. M-am săturat să văd în spațiile publice și pe pancartele unor „patrioți” fraze întregi scrise cu alfabet chirilic. Dacă s-ar iniția mai multe campanii sociale și dacă am ține la prestigiul limbii noastre materne i-am convinge (mai cu de-a sila sau mai cu binișorul) pe rușii noștri că a trăi în țara noastră include și respectarea nației și a limbii noastre.

Pentru InfoPrut

Moldoveni, veniți acasă!

Eu nu ascult muzica artiștilor din Republica Moldova. Ca să nu jignesc pe nimeni spun doar că prea puține voci de la Chișinău merită ascultate. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre un subiect mult mai sensibil. Azi, pe Facebook, am văzut postată pe contul mai multor persoane aflate în lista de prieteni o melodie aparținând lui Igor Cuciuc – „Moldoveni, veniți acasă!”. Melodia în sine mi-a trezit nostalgia locurilor unde am copilărit, iar mesajul transmis de aceasta m-a făcut să scriu câteva rânduri. Avem un plai minunat, o țărișoară de rai cum îi spune și cântărețul întrebându-se oare ce s-a întâmplat de-au plecat toți… Păi ce să se întâmple în afara faptului că nu putem avea o viață decentă în țara în care ne-am născut?

„Moldoveni veniți acasă că avem o țară frumoasă…” cu siguranță nu-i argumentul forte pentru a rechema vreo 2 milioane de moldoveni risipiți în lumea largă. Niciunul din cei plecați n-a plecat pentru că nu mai putea de bine în țara lui și s-a hotărât să vadă cum se trăiește și-n Spania, Franța sau Germania. Fiecare a plecat împins de sărăcie, de nevoia de a supraviețui, din dorința de a oferi copiilor o copilărie normală, studii decente, șansa de a avea un viitor mai bun decât ceea ce au avut părinții lor… Puțini sunt cei care se întorc acasă după 10 – 15 ani de muncă în Italia, găsind cel mai adesea o familie destrămată, niște copii a căror copilărie au ratat-o, fiind plecați atunci când aceștia au avut prima zi de școală, ultimul sunet sau primii pași…

Vina nu e a oamenilor pentru că instinctul de supraviețuire e mai puternic decât dragostea de câmpii verzi, sărăcia e un argument mai bun decât pădurile noastre frumoase, iar lipsurile de zi cu zi ne determină să facem sacrificii pe care ni le asumăm ca pe o povară, renunțând la familii, la bucuria de a ne vedea părinții mai des, de a ne strânge în brațe soții. Majoritatea celor plecați au lăsat în urmă prinți bolnavi cu pensii mizerabile, copii ce cresc singuri cu o personalitate răzvrătită și, cel mai adesea, întorși acasă, părinții nu-și mai recunosc odraslele…

Pentru ce să venim acasă? Pentru aceeași sărăcie ca și acum 20 de ani? Pentru aceeași viață chinuită și pentru aceleași salarii mizerabile? Pentru a vedea din nou „pioșenia” politicienilor noștri care, vorba lui tata, se „screm” de 2 ani să aleagă un președinte și nu reușesc? Să ne întoarcem la aceeași societate care nu evoluează din punct de vedere cultural pentru că dascălii noștri îngrijesc bătrânii bolnavi de Alzheimer în Italia, iar sălile de clasă devin tot mai goale? Poate că gândirea mea ar putea fi catalogată drept una arhaică și egoistă, dar m-am uitat toată copilăria mea la părinții mei care s-au zbătut ca peștii pe uscat să ne ofere șansa de a face carte, la adolescența mea marcată de lipsa tatălui care a plecat în străinătate, la amintirea fratelui mai mic care, în lipsa jucăriilor, se juca cu niște dominouri jerpelite, la hainele modeste pe care le-am purtat întotdeauna. Îmi mai amintesc zilele lungi de iarnă când aveam lumină doar 2 ore pe zi, la lipsa lemnelor de pus în sobă, la frigiderul gol, la lacrimile mamei și la zbuciumul ei sufletesc atunci când fiecare dintre noi avea nevoie ba de un caiet sau de cizme sau de palton în prag de iarnă… Sărăcia și degradarea umană în care trăim e rezultatul hoției pe care o practică politicienii noștri, e mentalitatea noastră învechită, e lipsa culturii în societate care seamănă mai mult cu o turmă de oi fără conducător care merge orbește prin câmpuri…

Să le mulțumim guvernanților noștri că ne-au adus pe onorabilul prim loc al celor mai sărace țări din Europa, să le mulțumim că-și bat capul pentru bunăstarea buzunarelor lor decât pentru pensiile bătrânilor ce îngheață iarna prin case, să le mulțumim pentru că studiile costă mii de lei anual, iar calitatea acestora adesea lasă de dorit, să le mulțimim că mii de copii cresc fără mamă alături și că atâtea familii se destramă anual.

Cântecele sensibilizatoare transmițând ideea întoarcerii acasă sunt binevenite, dar mai binevenită ar fi implicarea conducătorilor noștri, dorința de a ne educa mai mult decât o facem și acțiuni concrete în crearea unei vieți normale, decente și atunci, cu siguranță, moldovenii vor veni acasă.

Pentru Info Prut

Sursa foto: Insemnari-multimedia.blogspot.com

Asociaţiile de studenţi basarabeni – un liant între două societăţi?

Mi-am pus această întrebare de foarte multe ori. Sunt cu adevărat asociațiile de studenți basarabeni un liant între două societăți? Putem vorbi chiar de două societăți care trebuie unite?

Eu însămi am făcut parte dintr-o astfel de organizație câțiva ani, implicându-mă suficient de mult în activitățile inițiate de aceasta. Subiectul este unul incitant, controversat și ușor periculos în ceea ce privește adoptarea unei poziții clare faţă de acesta.  Primul lucru pe care- l fac bobocii basarabeni veniți la studii în România, indiferent dacă sunt elevi sau studenți, este să caute alte persoane ca ei. Deși vorbim limba română în Rep. Moldova (chiar dacă are specificul ei, cu rusisme cu tot), integrarea nu este una chiar ușoară. Indiferent cât s-ar spune că nu există mari diferențe dintre cele două societăți, acestea există atât la nivel general, cât și particular. Venim cu o amprentă a locului unde am crescut, unde am învățat care ne fac puțin diferiți. Diferențele însă pot fi modelate, cizelate, educate.

Din experiența mea, pot spune că în anul 1999 când am avut primul contact cu un mediu academic nou și cu un mediu social diferit, m-am simțit străină, neputincioasă, marginalizată, mai ales că, inițial, ceilalți colegi de clasă nu păreau a fi încântați să lege prietenie cu elevii basarabeni. Cred că a fost o atitudine absolut normală. Integrarea și acceptarea într-o comunitate presupune eforturi din ambele părți și, până la urmă, aceasta s-a produs de la sine. M-am integrat în peisaj pur și simplu, încet și fără ajutorul vreunei asociații de basarabeni. De-abia la facultate m-am înscris într-o organizație studențească.

Atunci când sunt întrebați liderii asociațiilor de basarabeni care sunt scopurile lor, ei răspund că își propun să contribuie la integrarea basarabenilor în societatea românească, să promoveze valorile culturale din Basarabia etc. Pe de altă parte, despre ce fel de integrare putem vorbi dacă la acțiunile organizate participă în proporție de 90% doar studenți basarabeni? De ce acestea nu sunt comune cu ceilalți studenți din universitate? N-ar fi oare acesta un pas uriaș în ceea ce privește integrarea socială? De ce avem un bal al bobocilor basarabeni? De ce sărbătorim anul nou pe stil vechi? De ce la sărbătorile de 1 decembrie sau 27 martie invitații și participanții la eveniment sunt iarăși în proporție de 90% doar basarabeni?

Revin la una din cele mai spinoase și mai delicate probleme ale studenților moldoveni –limba română. Indiferent cât ne-ar jigni și indigna unele discuții pe marginea acestui subiect, trebuie să recunoaștem că vorbim nițel diferit de românii din România. Acest lucru nu este neapărat un lucru negativ. Unitatea limbii române e asigurată de diversitatea ei dialectală. Româna literară nu este vorbită perfect de nimeni, nici măcar de academicieni. Venim din Basarabia cu amprenta unei îndelungate rusificări. Important e însă efortul nostru de a ne cizela cultura vorbirii. Un mediu, o micro-comunitate alcătuită doar din români proveniți din Rep. Moldova nu va favoriza niciodată cizelarea limbii pentru că într-un astfel de grup ne simțit toți la fel, ne simțim liberi să ne exprimăm ca dincolo de Prut, să folosim rusisme pentru că știm că toți ceilalți le vor înțelege. Un mediu mixt – și nu știu dacă „mixt” un cuvântul potrivit – va favoriza uniformizarea lui pentru că avem multe de învățat de la colegii noștri din România.

În fond, venirea la studii în universitățile românești are un scop – acela de a ne reapropia de limba noastră maternă, de a ne cultiva identitatea pierdută cândva, de a ne reînvăța istoria și trecutul, de a ne transfera și nouă pașii pe care societatea românească i-a parcurs cât am fost parte a Uniunii Sovietice. Ca româncă, mă doare și mă simt jignită atunci când prin campusul studențesc basarabenii vorbesc între ei limba rusă. Cu ce scop? Ce vor să demonstreze acești tineri? Că mai cunosc o limbă străină pe care colegii lor nu o cunosc? Foarte bine! Acest lucru este un plus, permițându-le, de exemplu, să devină traducători autorizați de limbă rusă. Însă nu găsesc o scuză credibilă acestui comportament. Odată în autobuz, două studente vorbeau în limba rusă între ele. După ce au coborât, o doamnă a început să discute cu indignare întâmplarea – „acești studenți iau bursele copiilor noștri!”.  Și n-ar fi un lucru rău dacă măcar și-ar spune români și ar vorbi limba română, dar ei vin în România și tot rusa o vorbesc!” Și nu am putut-o contrazice, indiferent cât de mult m-am simțit lezată pentru că, iată, am fostincluși toți în aceeași categorie, am fost etichetați cu toții, fără excepție.

Am auzit suficiente lucruri negative despre asociațiile de studenți din Rep. Moldova, lucruri ce m-au făcut să mă gândesc mai atent la acest subiect și să-mi doresc mai multă dorință de integrare din partea elevilor și studenților veniți la studii pe băncile instituțiilor de învățământ din România. Integrarea, cred eu, se poate produce doar în societate, nu în astfel de asociații.

Pentru InfoPrut

Sursa foto: Infoo.ro

Leonida Lari - încă o victimă a societății din Republica Moldova

Ori de câte ori moare vreo personalitate publică din Republica Moldova se derulează același scenariu, etapă cu etapă. A murit Leonida Lari. Dumnezeu s-o odihnească în pace.

N-am să mă apuc să țin o prelegere despre cine a fost ea pentru Basarabia, câte volume de poezii și proză a publicat sau cât a luptat pentru restabilirea identității și a limbii românești în Basarabia pentru că au făcut-o deja mulți înaintea mea. Vreau doar să spun că nici n-a fost îngropată bine că deja o stradă din Chișinău se pregătește să-i poarte numele. Același scenariu, alt actor. Lucrurile decurg cam așa – moare un scriitor, un compozitor, un om de cultură și câteva zile mass-media e în lacrimi și „doliu”, ridicându-l în slăvi și accentuând importanța personalității respective pentru societatea din Rep. Moldova. Apoi guvernul alocă o sumă oarecare și sunt organizate funeralii de mare anvergură, cu zeci de clase de elevi luate de pe la licee, cu un buluc de oameni care, în mare parte, vin să mai vadă ce bârfe mai sunt prin târg și printre aceștia, un grup restrâns de rude, prieteni, colegi care chiar sunt îndurerați și deplâng pierderea cuiva drag…

După înmormântarea cu surle și trâmbițe, primarul Dorin Chirtoacă pregătește un decret prin care o stradă lăturalnică, dosită, nu prea circulată a Chișinăului să fie redenumită în cinstea poetului / scriitorului / pictorului etc. Pe mine mă intrigă tot acest teatru. Mă intrigă pentru că numele Leonidei Lari este terfelit de niște oameni care, cel mai probabil, nici nu-și dau seama că fac acest lucru. În timp ce o stradă din centrul capitalei poartă numele lui Pușkin. Și în timp ce o publicație rusească aruncă în Leonida Lari cu pietre pentru că aceasta a luptat împotriva rusificării forțate a Basarabiei, moldovenilor nici că le pasă că Pușkin ne considera un popor prost și leneș. În timp ce în necrologul Guvernului Republicii Moldova, miniștrii în frunte cu Vlad Filat amintesc despre lupta Leonidei Lari pentru „revenire la alfabetul latin şi declararea limbii române drept limbă de stat”, același guvern nu vrea să revadă Constituția Republicii Moldova care legitimează mai mult decât orice limba moldovenească drept limbă oficială a statului. Mă întreb atunci… pentru ce a luptat Lari? Dar Grigore Vieru? Sau pentru ce au murit soții Aldea-Teodorovici? Pentru ca astăzi încă să ne ascundem după deget, temându-ne să spunem cu voce tare că vorbim limba română ca nu cumva să ne audă cineva de la Kremlin…

Aceeași publicație menționează indignată că Lari a fost aceea care striga la începutul anilor ’90 – „să fi spălate străzile cu sânge rusesc”, nouă nici că ne pasă că rușii ne-au deportat cu miile în Siberia, că ne-au împușcat în ceafă doar pentru că eram români și că decenii la rând ne-au interzis limba, istoria, cultura. Asta contează mai puțin pentru că moldovenii sunt o adunătură de oameni a căror părere nu contează și cărora nu le pasă de respectul de sine și de umilirea continuă la care sunt supuși de mulți ani… Cel puțin noi n-am „spălat străzile cu sânge rusesc” ci, din contra, i-am primit în țara noastră, le-am îngăduit să-și vorbească limba, să aibă televiziuni în limba maternă, iar drept răsplată, Ivan a hotărât să nu mai plece niciodată acasă și să bată cu pumnul în masă arătând tuturor că între timp el a devenit mai stăpân decât moldoveanul.

Dacă ar fi să mă situez pe o axă temporală, privind retrospectiv, nu mi-ar fi deloc greu să notez ce s-a reușit în cei 20 de ani de (ne)independență și ce nu s- a reușit. Dacă la începutul anilor ’90 îi aveam pe Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Doina și Ion Aldea-Teodorovici și încă mulți alți apărători ai limbii și ființei românești, astăzi rândurile acestora s-au rărit vizibil, locul acestora fiind luat de „oameni de știință” precum Vasile Stati sau de politicieni precum Igor Dodon sau Marian Lupu care nu mai luptă pentru aceleași idealuri și care sunt mândri de vorba lor „moldovinească”… De unde am plecat și unde am ajuns? Mă uit adesea la televizor, urmăresc știrile constant, merg acasă și ori de câte ori îi urmăresc pe tinerii basarabeni pe stradă în magazine, la cumpărături sau chiar în troleibuze îmi spun „ei ar trebui să fie cei care să-și ceară drepturile, să lupte pentru idealurile parcă apuse, ei ar trebui…”, dar nu… tinerii se mândresc că se numesc moldoveni, că vorbesc limba moldovenească și că merg la studii „la Romînia”…

Revenind la moartea poetei Leonida Lari… nu pot să adaug cu regret decât că societatea noastră basarabeană se limitează întotdeauna la funeralii și redenumirea străzilor, dar niciodată nu subvenționează editarea și re-editarea operei acestor scriitori, niciodată nu-i susțin când sunt încă în viață și niciodată nu-i promovează în școli, în presă, lucru ce ar contribui la ridicarea nivelului de cultură al societății… Ne mulțumim toți să rostim afectați „Dumnezeu să-i odihnească”, să recităm două-trei zile câteva poezii și mâine să-i dăm uitării, revenind la chat-urile de pe odnoklassniki…

Pentru InfoPrut

Sursa foto: Realitatea.net

Unde nu-i cap, vai de picioare!

În Republica Moldova, alegerea președintelui este ocazia perfectă de a ne dezvălui incompetența, indiferent de natura acesteia. ,,Incompetența” este un cuvânt care caracterizează societatea din Rep. Moldova pentru că începând cu sistemul de sănătate, continuând cu cel de învățământ și terminând cu justiția, totul și toate sunt incompetente. Este o vorbă – locuitorii unei țări își merită conducătorul. Noi nu merităm pe nimeni pentru că de doi ani ne zbatem ca în chinurile iadului să alegem un președinte și nu reușim. Sau nu avem pe cine alege?!

În timp ce Marian Lupu vine la ședințele parlamentului cu o atitudine ce denotă o mândrie jignită, dar și o slugărnicie prost camuflată, comuniștii strică disperați în centrul Chișinăului „Jios Alianța!”, iar John Onoje își încearcă norocul în ocuparea fotoliului președinției, țara aceasta se scaldă într-o mocirlă tot mai adâncă. Cu toată situația ilară și comică pe alocuri, africanul John le dă peste nas atât comuniștilor, cât și democraților. Omul nu-i chiar un nimeni, în țara lui având studii superioare, dar căruia războiul i-a răpit familia și dreptul la libertate. Și totuși acesta se identifică mai mult decât orice comunist sau democrat cu societatea din Rep. Moldova, știind că românii sunt frații noștri…

Revin la incompetența lui Voronin, Lupu sau a tovarășei Grecianîi care pun înaintea viitorului “poporului” pe care își doresc să-l conducă, toate ambițiile, dorințele de îmbogățire, slugărnicia față de cel cu buzunarul mai burdușit…

Recent m-a întrebat o cunoștință din Franța de ce nu mă întorc la Chișinău să încerc să-mi fac un viitor la mine acasă, dacă tot s-a schimbat situația după 7 aprilie și există mai multă libertate, mai multă stabilitate. Întreaga Europă a auzit de 7 aprilie. Ei și? S-a schimbat cu adevărat ceva? Despre ce fel de viitor stabil vorbim într-o țară în care alegerea președintelui durează aproape 2 ani?! Care investitor va veni în Republica Moldova când situația politică este atât de instabilă? Cine poate avea încredere într-un sistem care te fură mai ceva ca hoții la drumul mare, care profită pe seama cetățeanului și cine poate vedea un viitor frumos și… stabil într-o țară în care studiile superioare sunt contra cost, iar salariul minim pe economie este în jur de 100 euro? Câți tineri au bani să-și plătească studiile la universitățile din Chișinău și câți dintre aceștia aleg să muncească la Moscova sau în Italia doar pentru că nu-și permit să plătească contracte de 20 000 de lei pentru un an de învățământ?

Trăim într-o țară anormală, cu un trecut distorsionat și cu un viitor pe măsură. Indiferent cine va fi președintele țării – ales peste o lună, peste un an sau peste zece – vom rămâne la fel de incompetenți pentru că ne place să stăm cu capul plecat și preferăm să ne lăsăm umiliți decât să ne răzvrătim, cerându-ne drepturile… Așa că așteptăm alegerea președintelui, fie că va fi Lupu sau Onoje, sau poate tovarășa Greceanîi…

Pentru InfoPrut 

Sursă foto: Andrei Moraru

Republica Moldova - (întotdeauna) la plural?

Să spun că problematica bilingvismului e un subiect nou în Rep. Moldova ar însemna să mă mint pe mine și să ignor adevărul. De când suntem independenți ne împotmolim în problema bilingvismului, a conflictelor lingvistice cu minoritățile și a identității noastre. E absurd să ignorăm existența acestor fenomene sociale mai ales într-o societate a cărei limbă poartă două denumiri, unde populația adoptă două discursuri identitare, oscilând între ele și neștiind cine sunt, într-o societate unde minoritățile naționale (ucrainenii, bulgarii și găgăuzii) au fost atât de rusificate încât și-au abandonat, în mare parte, limba maternă în favoarea limbii ruse. Dacă mergi pe străzile capitalei și a orășelelor moldovenești îți sar în ochi nenumărate anunțuri, afișe publicitare, panouri, inscripții de genul „șkaturkă, vagoncă, penoplast, strișcă, kran” și multe altele încât te întrebi ce limbă vorbesc moldovenii pentru că cea de pe panourile publicitare nu seamănă nici cu româna, nici cu rusa…

Recent, postul tv Publika a difuzat un talk-show a cărui temă a fost exact bilingvismul și conflictele lingvistice. Pe lângă faptul că emisiunea a debutat oribil și rușinos de oribil – unul din prezentatori vorbind în limba rusă și celălalt în română, dând exemplu și invitaților emisiunii care pe lângă faptul că amestecau cele două limbi între ele mai veneau și cu niște idei „minunate” în privința fenomenului de bilingvism. Înțeleg un lucru – conflictele lingvistice reprezintă o problemă a întregii societăți, dar nu oricine are competența să ofere sfaturi în această situație. Pentru ce mai există lingviști, sociolingviști și dialectologi dacă moș Vasile spune că lui i se pare normal să vorbim păsărește că doar de! am trăit cu rușii mulți ani împreună.

Vă spun totuși părerea mea, a unei persoane care a citit despre contactele lingvistice cam ultimii 5 ani din viață, dedicându-mi timpul și resursele acestei teme de cercetare sociolingvistică. Deși aproape toți avem impresia că bilingvismul este sau ar trebui să fie o excepție, din contra, este o normalitate, una din manifestările cele mai obișnuite ale competenței lingvistice umane, un fenomen comun majorității țărilor lumii. A fi bilingv nu înseamnă a vorbi câte puțin din ambele limbi, ci capacitatea unui individ de a utiliza foarte bine două limbi, alternându-le în diferite situații de comunicare, fără a le amesteca. Desigur, bilingvii „perfecți”, care vorbesc bine atât o limbă, cât și pe cealaltă sunt foarte puțini. Deși majoritatea moldovenilor se bat cu pumnul în piept că sunt bilingvi, de fapt cei care cunosc bine ambele limbi sunt foarte puțini. Moldovenii au impresia că dacă în limbajul de zi cu zi utilizează jargonul rusesc de genul – pațan, talkovo, prikol, diskachi, etc. sunt deja bilingvi.

Conflictele lingvistice sunt firești într-o societate ca cea din Rep. Moldova, unde o limbă minoritară a deținut multe decenii statutul de limbă dominantă, superioară, de comunicare interetnică. Întâmplător (sau nu) această limbă aparține unei minorități care nu reprezintă nici măcar 10% din totalul populație și care aparține nu doar minorității ruse, ci comunității rusofone, o comunitate cu care se identifică atât ucrainenii, găgăuzii, cât și bulgarii, aceștia abandonându-și limba maternă în favoarea limbii ruse. Care dintre voi ați fost măcar o dată la Comrat veți confirma faptul că pe străzile orașului se aude mai mult limba rusă, pe ici pe acolo găgăuza și rar de tot româna.

Suntem o societate măcinată de probleme identitare și totuși se găsesc persoane care afirmă că pe ei nu-i deranjează bilingvismul sau chiar oficializarea limbii ruse. Normal că nu-i deranjează pentru că nu au suficientă mândrie umană în ei, lăsându-se călcați în picioare de orice venetic venit aievea. Eu sunt împotriva bilingvismului rus-român pentru că acesta este dăunător. Și nu doar dăunător. Într-o societate, două limbi niciodată nu vor avea un statut de egalitate, niciodată nu vor avea funcții sociale echilibrat împărțite. Mereu una va avea statut de limbă dominantă și cealaltă de limbă dominată. Limbile sunt ca speciile de animale – între ele se instaurează o luptă pentru supremație și pentru supraviețuire, iar aceea care are o susținere financiară mai puternică, un statut social mai prestigios, aceea o va asimila mai devreme sau mai târziu pe cealaltă. Cu toate că limba rusă este limba unei minorități, în
Republica Moldova aceasta a avut întotdeauna un statut privilegiat, în mod eronat și nedrept față de limba etniei majoritare. Conflictele lingvistice din societatea din Rep. Moldova sunt rodul anilor în care am fost sovietizați și ni s-a inoculat faptul că limba română este o limbă inferioară, țărănească. Deși mulți dintre „bilingvii” din R. Moldova aduc argumente solide sau mai puțin solide, susținând că bilingvismul rus-român e un lucru bun, acordându-ne avantajul de a cunoaște două limbi, eu cred că acesta este dăunător, semănând cu mucegaiul care, după ce a cuprins un perete, nu mai pleacă decât cu mare greu sau niciodată.

A discuta la emisiuni, la conferințe, la radio sau pe bloguri despre bilingvism nu e un lucru rău. Din contra, e un semn că societatea conștientizează că există un dezechilibru, o problemă pe care trebuie să o confrunte. Dar problema trebuie pusă în mod corect și în termenii corecți, analizând toate aspectele acesteia și luând în calcul un lucru foarte important – nicăieri o etnie minoritară nu poate impune majorității limba sa, mofturile sale, cultura sa pentru că e împotriva firii umane.

Pentru InfoPrut
Sursă imagine: Trombon.ro

Odihnește-te în pace, Monsieur...

Când am poposit pe băncile facultății de Litere noi, studenții, l-am cunoscut drept Dospi, profesorul ce preda Limbă franceză contemporană. Mai exact fonetică, grupul nominal și grupul verbal. Avea întotdeauna acea atitudine care ne făcea să tremurăm nițel înainte de a ne așeza în banca din fața dumnealui și să începem a povesti. Făcea mereu glume nostime, destindea ușor, ușor atmosfera încât atunci când ieșeam din sala de examen le transmitea celorlalți colegi ce tremurau lângă ușă că Dospi nu-i chiar așa rău.

De la Dospi a devenit domnul Dospinescu în momentul în care m-am angajat la Catedra de Franceză. A fost un șef bun care mereu avea un cuvânt bun, o povață pentru studenții, masteranzii și doctoranzii care-i băteau la ușă, cerând un sfat sau o carte. Era înțelegător și glumeț, dar înainte de toate a știu întotdeauna să fie OM. Un om minunat care a plecat dintre noi, luând cu el o parte din amintirile noastre, lăsând regretele că ne-am fi dorit măcar o dată să mai stăm de vorbă, neștiind că aceea a fost ultima întâlnire...

Avea o dragoste nețărmuită pentru limba franceză. O dragoste pe care numai un împătimit francofon ar putea-o înțelege. Noi - studenții, colegii, prietenii - l-am înțeles pentru că limba franceză a fost o verigă, o liană care a realizat conexiuni între noi, oferindu-ne șansa să-l cunoaștem, să-l apreciem, să-l iubim. Eu îmi doresc ca imaginea ta să rămână în inimile studenților, colegilor și prietenilor ca o amintire scumpă, neprețuită și să ne aducem aminte doar lucrurile bune, doar amintirile plăcute pe care am fost atât de norocoși să le împărțim.

Ne vei lipsi, Domnule Profesor, ne vei lipsi mult! Odihnește-te în pace acolo sus! 

Au revoir, Monsieur!

Cetățenia română - de la drept la merit

Am citit astăzi o știre care m-a bucurat mult. M-a bucurat atât de mult încât, copilărește, m-am apucat să scriu pe messenger și să dau telefoane prietenilor, spunându-le că cetățenii moldoveni care nu cunosc limba română nu vor putea obține cetățenia română. Sună aproape bizar, dar realitatea din afara ambasadelor și consulatelor în lungile cozi care se fac la porțile acestora e cu totul alta. De fapt, nu sunt la primul articol în care îmi exprim nemulțumirea față de moldovenii care, bolborosind rusește, depun actele pentru „redobândirea” cetățeniei române, dar înainte de a intra în incinta consulatelor întreabă „kto krainii la cetățenie?” sau îi numesc țigani pe angajații care le primesc dosarele. Vorba aceea – „dă-i voie în casă lui Ivan, că se urcă pe divan!”

În sfârșit și-au dat seama și oficialii români că cetățenia română a fost acordată cam ca la taraba din piața de la colțul străzii – oricui vrea și oricui are bani. Nu spun că n-a fost acordată și pe bună dreptate. Mulți basarabeni și-au revendicat un drept pierdut fără vină lor acum câteva zeci de ani, dar printre aceștia s-au strecurat nenumărați lingăi care vor cetățenie „țigănească” pentru a merge la muncă în Italia. Mai mult decât atât – sunt și moldoveni care în viața lor poate că n-au rostit o vorbă românească, care nu vor să cunoască istoria și identitatea românească, dar în cozile de la consulat vocile lor sunt cele mai ridicate, cerându-și „drepturile”…

Sincer, mă bucur că autoritățile române au luat această decizie, chiar dacă este încă ambiguă și aici mă refer la afirmația că cetățenia română poate fi acordată celor care scriu românește cu grafie chirilică. Acest lucru mă face să mă gândesc la invenția lui Stalin – limba moldovenească cu grafie chirilică. Mi se pare o stupiditate, mai ales că în afara Transnistriei nicăieri în Republica Moldova, nici într-o școală, nu se mai utilizează alfabetul chirilic. Nu văd rostul acestei decizii și mi se pare că cei 20 de ani de când limba română din Basarabia a revenit la alfabetul latin sunt aruncați pur și simplu la gunoi. În nici o altă țară care oferă cetățenia sa altor etnici nu există atâtea beneficii, atâtea lucruri peste care se trece cu vederea. România e statul care acordă cetățenia sa, deci, indiferent că vrei sau nu vrei, că poți sau nu să vorbești limba acestui stat, trebuie să te conformezi cu aceste reguli. Tu ai nevoie de cetățenia română, nu ea de tine. Mofturile, apucăturile și fițele de basarabean oprimat căruia i se trece cu vederea totul, trebuie lăsate acasă atunci când stai la coadă la consulat.

Obținerea cetățeniei unui stat presupune cunoașterea limbii acestuia și respectul pe care trebuie să-l arăți țării respective. Mă bucur că România nu mai este atât de tolerantă ca noi, care avem jumătate din deputați care nu au scos întreaga lor existență două cuvinte românești arătând cât de mult respectă „poporul moldovean”!

Noi, basarabenii, ne-am obișnuit atât de mult cu statutul de victime, de oprimați, încât ne folosim de acest lucru în orice situație fără scrupule. Desigur, nu-i bag pe toți moldovenii în aceeași oală, dar, dragi conaționali, încercați să aveți ceva mai multă mândrie și respect de sine, depășiți acest statut de frați mai mici, învățați-vă limba maternă, respectați-i pe cei care vă întind o mână de ajutor și nu aruncați cu noroi în aceștia. Cetățenia este un drept al nostru, dar în contextul actual a devenit ceva ce trebuie meritat, ceva ce necesită respect.

Pentru InfoPrut

Prima mea călătorie – Franța – dragoste la prima vedere

            Deși prima mea călătorie - o călătorie adevărată - a fost în 2006, iar noi suntem acum în 2011, am acceptat cu drag și plăcere invitația lui Iulian Sîrbu și am scris despre acest frumos eveniment din viața mea. Și astăzi revăd cu drag acele amintiri și retrăiesc cu aceeași intensitate momentele petrecute în locuri frumoase cu oameni frumoși.

            Eram fascinată de „r” franțuzesc încă din clasele primare când am început să învăț primul cântecel „La cloche sonne…”. Iar atunci când dansam în fața oglinzii din sufragerie pe ritmuri de Edith Piaf sau când citeam suferințele bietului Edmond Dantes, Conte de Monte-Cristo, evadatul din Castelul d'If, îmi doream să văd măcar o dată în viață locurile, statuile, străzile despre care citeam. Visul mi s-a îndeplinit abia în 2006 când am aplicat pentru o bursă ceva mai neobișnuită decât cele de studiu. Printre aspiranții la cele două burse oferite de asociația ASAP (Association Sevriolaine d'Aide et de Partage) eu eram un fel de paria, studenta fără cetățenie română, venită din Republica Moldova. Așa cum era și firesc, s-au ferit să mă aleagă pe mine pentru că lipsa cetățeniei române însemna viză, iar viza însemna complicații, iar lor nu le trebuiau complicații. Nu știu cum am reușit, cred că dorința mea febrilă de a vedea Franța, dar i-am convins, i-am câștigat de partea mea și alături de Monica, pe 28 septembrie 2006, zburam spre Lyon. Luna august și jumătate din luna septembrie am pierdut-o sprijinind pereții ambasadei Franței de la Chișinău unde pe lângă teancurile de acte necesare mi s-au mai cerut facturi de la curentul electric și de la telefonul fix. Mai călătorisem în Ucraina când eram mică, dar din taberele la mare sau la munte nu mai țin minte decât un bizar incident când un câine lățos și negru a sărit pe mine și mi-a înfulecat înghețata din mână…

            Am aterizat pe aeroportul Antoine de Saint-Exupery la Lyon într-o zi caldă și însorită de toamnă. Era mult mai cald decât în România, iar prietenii noștri francezi ne-au întâlnit cu brațele deschise și cu zâmbete prietenoase. N-am zăbovit prea mult la Lyon și am pornit spre orășelul Annecy sau, mai exact, spre sătucul Sevrier unde am stat o lună de zile. Bursa de care beneficiam era de fapt un Sejur de aprofundare lingvistică și culturală, oferită an de an studenților de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava de către o asociație din Sevrier, A.S.A.P. Programul era încărcat, aproape că nu aveam timp să dorm mai mult de 6 ore pe zi. De fapt, era așa pentru că prietenii noștri de acolo ni l-au aranjat în așa fel încât să reușim să vizităm cât mai multe locuri frumoase, cât mai multe muzee, școli, universități, biblioteci, orașe etc.

            În acele 4 săptămâni am vizitat Lyon-ul, un oraș mare, zgomotos, dar deosebit de curat. Am plecat la 5 dimineața, iar la ora 7 și 20 de minute eram deja în gara din Paris. TGV-ul a zburat ca gândul și ca vântul în timp ce noi am tras un pui de somn. Paris… Orașul unde timp de câteva zile am colindat muzeul Louvre, Panteonul, Grădina Luxembourg, Sacre-Coeur, Tour Eiffel. Oricine a vizitat Parisul vreodată cu siguranță îmi va da dreptate atunci când spun că e unul din orașele în care ai vrea să te întorci măcar încă o dată în viață. Plimbându-ne în bărcuțele bateaux-mouches pe Sena, admiram orașul îndrăgostiților, închizând ochii și doar reamintindu-mi că, într-adevăr, visele pot deveni realitate.

La polul opus se află orașul Annecy. Liniștit, oglindindu-și casele vechi, curate, din piatră în oglinda lacului cu același nume. Lacul Annecy e de 10 ori mai frumos toamna. Frunzele galbene, palide cad agale pe fața apei, ridând netezimea acesteia. Era încă frumos, cald, dar natura din jur era într-o multitudine de culori. Dacă priveai de jur împrejur aveai impresia că un pictor își răsturnase paleta cu numeroase culori peste oraș, peste munte, peste lac, peste parcul din apropiere. Din când în când mai trecea fugar pe sub poduri câte o lebăda grațioasă. Mi-am lepădat papucii și mi-am plimbat ușor picioarele prin pietricelele mititele amestecate cu frunze. Simțeam că pur și simplu toamna pătrunde prin intermediul lor în trupul meu, curgându-mi prin vene în loc de sânge.

După Paris și Annecy a urmat vârful Chamonix unde ne-am îmbrăcat gros, ne-am echipat cu mănuși, căciuli, ochelari de soare și am admirat pur și simplu nesfârșiții munți Alpi, zăpada sclipitoare sub razele soarelui sau câte un alpinist care escalada vârfurile periculoase, acoperite cu nămeți. Direct de pe Mont-Blanc ne-am îndreptat pașii spre Haute-Combe – un locaș liniștit unde sunt nenumărate cripte ale regilor și nobililor francezi și italieni. Arhitectura construcției te lasă cu gura căscată, iar semiîntunericul care predomină, liniștea adâncă, florile presărate pe alei înguste te îmbie pur și simplu se te așezi pe una din băncuțele vopsite în verde și să închizi ochii pur și simplu. Cu atâta liniște în jur e imposibil să nu gândești decât pozitiv.

Cu toate că nu se află pe teritoriul Franței, am vizitat tot atunci și Geneva un oraș extraordinar. A fost singura zi cu ploaie pe care am avut-o în acea lună de vacanță și totuși acest lucru nu m-a împiedicat să savurez orașul așa cum merita. Cel mai mult mi-am plăcut la Geneva Muzeul Științelor Naturii și lacul Geneva unde am recitit poezia „Le lac” de Lamartine, scrisă strofă cu strofă pe pietrele de pe malul lacului.

Aș putea continua căci lista e lungă. Nu voi înșira încă multele locuri pe care le-am vizitat atunci. Voi mărturisi doar că acea primă călătorie m-a maturizat, m-a fascinat, m-a impulsionat să vreau mai mult, să merit mai mult, să cunosc mai mult. M-am îndrăgostit iremediabil de Franța, de orașele ei, de limbă. Am revenit de mai multe ori fie în locurile pe care le-am mai vizitat, fie în altele noi. De fiecare dată am redescoperit străzi dosnice, înăbușite cu mușcate la geamuri și cu băncuțe tăinuite parcă special pentru turiștii în căutare de liniște.

        Pentru Trans-ferro.com