Eveniment – Sesiune de omagiere „Taras Șevcenko – Olga Kobyleanska” la Suceava

            Pe 22 martie, în Sala de Artă „Elena Greculesi” a Bibliotecii Județene „I. G. Sbiera” din orașul Suceava a fost organizată Sesiunea de omagiere a scriitorilor Taras Șevcenko și Olga Kobyleanska. Evenimentul face parte dintr-o serie de manifestări și acțiuni derulate în cadrul proiectului cu finanțare europeană „Bibliotecile – Porți deschise spre cunoaștere”, proiect derulat  în parteneriat cu Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, Biblioteca Științifică Universală Regională „M. Ivasiuc” din orașul Cernăuți, Consiliul Județean Suceava și Muzeul Bucovinei. Printre principalele obiective ale proiectului se numără întărirea cooperării româno – ucrainene dintre instituțiile publice, societăți culturale, scriitori, biblioteci cu scopul cunoașterii reciproce a moștenirii culturale și spirituale comune din această zonă transfrontalieră.

            Sesiunea de omagiere a celor doi scriitori ucraineni a debutat prin vizita unui grup consistent de bibliotecari din regiunea Cernăuți, Ucraina la bustul lui Taras Șevcenko de la Negostina (județul Suceava) și la bustul Olgăi Kobyleanska de la Gura Humorului (județul Suceava). Luându-se în considerare încărcătura istorică și creștină a Bucovinei prin celebrele mănăstiri pictate din această regiune, prin această activitate a fost pusă în valoare moștenirea culturală românească, prin vizitarea lăcașelor de cult Umor, Voroneț, Moldovița, Sucevița, Putna, a Casei Memoriale „Ciprian Porumbescu” și Cetatea de Scaun a Sucevei.

Omagierea lui Taras Șevcenko și a Olgăi Kobyleanska la Suceava nu este deloc întâmplătoare. Opera lui Taras Șevcenko, un fel de Eminescu al literaturii ucrainene, a fost tradusă în limba română de poetul sucevean Ion Cozmei. La eveniment a fost lansată cartea lui Șevcenko „Cobzarul” în traducerea lui Ion Cozmei. De altfel, o bună parte a carierei poetului a fost dedicată traducerilor și analizei critice a operei lui Taras Șevcenko.

Scriitoarea Olga Kobyleanska, născută la Gura Humorului, în județul Suceava, numită de ucraineni „Prințesa Bucovinei” a fost și ea omagiată în cadrul evenimentului. Cu rădăcini românești, scriitoarea a locuit inițial la Gura Humorului și, ulterior, s-a mutat cu familia în regiunea Cernăuți.

La eveniment au participat numeroși oameni de cultură din Suceava și din regiunea Cernăuți, scriitori, bibliotecari, oficialități, dar și Consulul General al Ucrainei la Suceava, Vasyli Boeciko. În cadrul manifestării discuțiile s-au axat în jurul colaborării dintre cele două țări, despre întărirea relațiilor culturale dintre instituții de învățământ, universități, biblioteci etc. Totodată, au fost menționate legăturile strânse pe care le-a avut marele poet român Mihai Eminescu și orașul Cernăuți unde a urmat și cursurile școlii primare. În acest context, pe data de 29 martie va fi organizată o sesiune de informare pe tema valorilor culturale și istorice comune, intitulată „Eminescu la Cernăuți”. Acțiunea se va desfășura în cadrul Bibliotecii Științifice Universale Regionale „M. Ivasiuc” din Cernăuți. Astfel, un grup de bibliotecari din județul Suceava vor vizita pe 29-30 martie instituții culturale și școala unde a studiat Mihai Eminescu, casa unde a locuit poetul și unde a scris primele sale poezii, a muzeului și a Universității din Cernăuți, a Mănăstirii Fântâna Albă, a cetății Hotin și a orașului Herța.

Sesiunea de omagiere „Taras Șevcenko – Olga Kobyleanska” de la Suceava este considerată un pas înainte în ceea ce privește întărirea relațiilor culturale în zona transfrontalieră România – Ucraina. Realizarea unui șir de evenimente din cadrul proiectelor de cooperare transfrontalieră permite valorificarea potențialului cultural comun, punerea în valoare a acestuia. Totodată, apropierea relațiilor dintre instituțiile de învățământ și bibliotecile din Ucraina și România din regiunea bucovineană contribuie la apropierea comunităților din zonele limitrofe ale graniței comune, la înlăturarea barierelor culturale, etnice, lingvistice precum și la formarea conștiinței că valorile comune  stimulează identitatea apartenenței la un spațiu cultural mai larg și anume la cel european.

P.S. Mi-a plăcut evenimentul în sine pentru că a fost unul cultural, s-au recitat poezii, s-a discutat despre literatură. Importantă e legătura dintre oameni, iar cultura nu trebuie și nu poate fi clasificată, criticată, citită după criterii de rasă, etnie, limbă sau frontiere geografice. Poate că ar trebui mai întâi să ne cunoaștem unii pe alții prin literatură, muzică, dans etc. și apoi să ne judecăm. Am făcut această paranteză pentru că în România (poate că și în Ucraina) relațiile româno-ucrainene nu sunt văzute chiar cu cei mai buni ochi.

Iubim femeile doar de 8 martie?

De ani buni n-am mai îmbrățișat-o pe mama de 8 martie. Suntem departe una de cealaltă, dar ne întâlnim adesea pe skype sau vorbim la telefon. Deși tehnologia modernă simplifică mult comunicarea la distanță, nimic nu se compară cu o îmbrățișare și cu o mângâiere. Zilele trecute am scos dintr-un sertar ață roșie și albă și-am împletit mărțișoare așa cum m-a învățat Ea în copilărie. Sincer, erau mult mai frumoase decât sutele de mărțișoare de pe tarabele comercianților. Mi-aș fi dorit să i-l prind ușurel mamei la haină, dar era prea departe... l-am dăruit celei mai bune prietene...

Astăzi, florăriile și magazinele erau invadate de bărbați mai tineri sau mai în vârstă care cumpărau flori, eșarfe, mici cadouri. De ce femeile primesc totul într-o singură zi și, majoritatea dintre noi, nu mai primim decât rareori cadouri pe tot parcursul anului? De ce suntem copleșite de atenție pe 8 martie, dar în celelalte zile rareori partenerii, prietenii, soții se gândesc ce surpriză frumoasă ar fi să ne lase pe pernă un trandafir sau să ne întoarcem de la serviciu iar pe noptieră să stea cartea pe care dorim de ceva timp să ne-o cumpărăm? 

Darurile nu se dau într-o zi anume. Și nici 8 martie nu e singura zi în care ni se spune - te iubesc... Aprecierea, respectul, prietenia, dragostea ar trebui să facă parte din viața noastră în fiecare zi, în fiecare oră și în fiecare clipă. Mă bucură întotdeauna darurile pe care le primesc, dar cel mai mult mă bucură lucrurile mărunte, gesturile mici, dar care au o însemnătate enormă pentru mine. Mai degrabă mă încântă o floare dăruită din suflet decât o bijuterie scumpă, dar oferită din obligația unei zile internaționale a femeii ca născocire a societății în care trăim.

Bărbaților, iubiți-vă mamele, surorile, prietenele, soțiile, prietenele în fiecare zi prin prietenie, sprijin, înțelegere, compasiune și lăsați-le adesea ultima pătrățică de ciocolată, luați-le câte o floare simplă, oferiți-le o plimbare în parcul preferat sau petreceți timpul așa cum își dorește ea. Suntem mai impresionate de gesturile simple, venite din inimă decât de surprize pompoase. Nu ezitați niciodată să le spuneți cât de mult contează ele pentru voi, cât le apreciați și cât de norocoși sunteți că le aveți alături. Și cel mai important - nu uitați niciodată de Mamă. Ea trebuie să fie prima răsfățată, apreciată, iubită pentru că ceea ce ați devenit, ceea ce aveți și ceea ce veți avea i se datorează în primul rând ei și apoi vouă.

În încheiere le urez tuturor femeilor să fie iubite, apreciate, respectate nu doar de 8 martie, ci întreaga lor viață. La mulți ani nouă!

Mai avem nevoie de președinte?

Politica e o mocirlă în care, dacă ai intrat, ai slabe șanse să ieși nepătat. Într-o țară normală, cu cetățeni normali, cu legi normale și politica e normală. Sau, mă rog, în mare parte normală căci pădure fără uscături nu există. Dar într-o țară anormală, cu legi anormale sau inexistente, cu cetățeni indiferenți și politica aduce mai degrabă a circ, decât a politică. Cam așa arată Moldovioara noastră – circ ieftin jucat de politicienii noștri, iar noi, spectatorii / cetățenii, ne-am cam plictisit de același număr de circ și ne revoltăm. Unii din ei încearcă să ne impresioneze cu „ingenioase” mutări de șah, trecând dintr-o tabără în alta, crezând că noi nu prea ne dăm seama, că suntem nițel cam proști și n-o să înțelegem de ce Dodon a trecut de partea socialiștilor și Lupu de partea democraților. Și mai cred că noi nu ne dăm seama că e tare jinduit fotoliul moale de președinte și că nici unul nu vrea să cedeze, deși ne asigură întotdeauna că nu-i așa, că pentru ei toți, pe primul loc e interesul și binele poporului…

Politica moldovenească seamănă cu o haită de câini înfometați care rânjesc unul la altul, arătându-și colții, mușcându-se unul pe celălalt. Unii dintre guvernanții noștri au obrazul atât de gros, ca tureatca cizmei de soldat, încât nici nu mai știu ce e acela sentiment de rușine, de milă. Îl iau de exemplu pe Dodon, fost comunist, actual socialist care „militează” pentru drepturile și identitatea „moldovenească”, dar care dă dovadă de o înverșunare teribilă împotriva Partidului Liberal și a lui Mihai Ghimpu. Păi… de asta avem pluralitate politică, să fie acceptate mai multe formațiuni și să le fie acordat tuturor dreptul de a-și expune părerile! De asta, ar trebui să respecte faptul că Mihai Ghimpu se identifică drept român, pentru că este dreptul lui, precum și el, Igor Dodon, se identifică drept moldovean (nu că aș fi de acord cu existența unei astfel de națiuni, dar să-l lăsăm să fie ce vrea).

Și ca să fie teatrul cât mai frumos, iată că și Cartea recordurilor așteaptă să ne alegem președintele ca să poată să ne treacă la catastiful lor. Și zic eu că nu-i chiar un lucru de care să fim mândri. Dar… la urma urmei, oare mai avem nevoie de președinte? De trei ani nu-l avem și, slavă Domnului, am supraviețuit cu toții, am avut și teatru gratuit de la politicienii noștri, dar lucrurile au mers mai departe. Mai are rost să cheltuim resurse, timp, bani, nervi, așteptând să fie ales un președinte?

Când stăpânul nu-i acasă, limba rusă joacă pe masă...

Zilele acestea au fost inițiate nenumărate discuții pe rețelele de socializare, dar și în ziarele online din R. Moldova în ceea ce privește oficializarea limbii ruse ca o a doua limbă în stat. În plus, discuțiile au fost generate și de recentul referendum din Letonia unde majoritatea
populației a spus NU limbii ruse. Cu toții știm însă că letonii, estonii și lituanienii au fost primele națiuni care s-au „trezit” după căderea Uniunii Sovietice, națiuni care și-au apărat drepturile lingvistice, culturale, politice și identitare mai mult decât toate celelalte țări membre ale ex-URSS.

De fapt, această „problemă” este vehiculată de ceva timp în societatea din Rep. Moldova, mai ales că unele partide politice militează pentru această „reformă” lingvistică. Printre acestea e suficient să amintesc Partidul Social cu care s-a împroprietărit recent Igor Dodon, dar și Partidul Comuniștilor, formațiune politică ce face uz în proporție de 90% de limba rusă. Ca să nu mai aduc aminte numeroasele declarații și apropouri ale lui Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse la Chișinău. După cum bine vedem, limba rusă n-a plecat niciodată din Basarabia și, probabil, nici nu va pleca degrabă.

Un lucru mă intrigă mult în legătură cu acest subiect – în timpul URSS limba rusă n-a fost niciodată, în nicio republică, limbă oficială, de ce am face acest lucru acum? De ce să mai păstrăm statutul de „limbă de comunicare interetnică”, din moment ce procentul etnicilor ruși este, practic, nesemnificativ față de cei peste 70% de etnici români din Rep. Moldova? De ce să nu fie limba română, limbă de comunicare între români, ruși, ucraineni, găgăuzi și bulgari? Și dacă o minoritate atât de redusă numeric din Rep. Moldova beneficiază de atâtea drepturi lingvistice, de ce Italia nu declară a doua limbă oficială limba română că doar avem o micro-societate acolo?

Ideea de a oficializa limba rusă mi se pare de o absurditate dureroasă. De abia sunt câteva semne că începem să vrem să ieșim din mocirla în care ne „bălăcim” de vreo 20 de ani și, iată, vrem să revenim fie la ce-a fost, fie la ceva și mai rău. N-am să-i înțeleg niciodată pe concetățenii mei care au uitat ororile și crimele pe care le-a înfăptuit națiunea rusă împotriva Basarabiei, care și-au uitat buneii deportați și îi tolerează și venerează pe ruși și limba lor.

Încep să cred că ne place mult prea mult statutul de victime și că le iertăm prea multe călăilor. Când mai e câte o situație din asta, mama are obiceiul să replice „Națiune de boi!” și tind să-i dau dreptate tot mai des.

De-am fi măcar 5% letoni cred că s-ar schimba multe în societatea noastră, dar cu așa conducere politică, așa societate avem. Nici un politician din Rep. Moldova nu are suficient curaj să se răzvrătească împotriva prea multelor drepturi de care beneficiază etnicii noștri ruși. Și mă tem că dacă s-ar organiza un referendum la noi pentru oficializarea limbii ruse, rezultatul ar fi unul dezastruos. Știu că sunt mulți tineri care s-ar răzvrăti, cărora le pasă de limba și de calitatea limbii pe care o vorbesc, dar mai știu că sunt o mulțime de „moldoveniști” care se bat în piept că sunt patrioți adevărați, care îl „venerează” pe Ștefan cel Mare, dar editează ziare, site-uri web sau organizează mitinguri în limba… rusă! Oare de când „moldavskii iazîk” e limba lui Ștefan cel Mare?! Mi-e teamă că societatea noastră nu are cultura și educația necesară încât să inițieze și să meargă fără frică la un astfel de referendum. Mi-e teamă că învățământul nostru defectuos nu educă tânăra generație, ci mai
degrabă o îndobitocește. Mi-e teamă că prea mulți dintre noi suntem „legați” de un trecut „glorios” al Uniunii Sovietice, nostalgici după o epocă de aur care a fost, de fapt, o perioadă ce ne-a transformat din români în moldoveni și în care ne-am înfrățit cu rusul mai mult decât cu frații noștri. Mi-e teamă că de s-ar oficializa limba rusă în Basarabia acest lucru ar însemna cu siguranță moartea limbii române din acest spațiu românesc greu încercat de soartă…

Pentru InfoPrut

Republica Moldova tradusă (mereu) în limba rusă?

Sursă foto: răzvanpascu.ro

Urmăresc de câteva luni campania pe care a demarat-o redacția „Jurnal” din Chișinău – „Cheamă taxiul în limba română”. Sinceră să fiu, este una din acțiunile sociale din Rep. Moldova care are un scop încă de la bun început – respectul pentru limba română. Cei care au beneficiat cel puțin o singură dată de serviciile companiilor de taxi din Chișinău știu bine că limba de comunicare este limba rusă și doar foarte rar ai privilegiul de a ți se vorbi într-o “moldovenească” nițel stâlcită. Eu personal m-am certat acum vreo câteva luni cu un taximetrist care a înțeles în loc de Gara de Nord, unde trebuia să ajung, Gara de Sud.

Știm foarte bine că nu doar serviciile de taximetrie sunt în limba rusă, ci multe alte sfere sociale și administrative din toată Rep. Moldova. Începând de la magazine și terminând cu starea civilă sau afișajul public invadat de publicitate în limba rusă. Într-o republică având o majoritate de aproximativ 80% de etnici moldoveni / români, o limbă minoritară, o limbă care nici măcar nu are statut de limbă oficială a acaparat o bună parte din funcțiile sociale ale limbii române. Este un paradox pe care, eu ca lingvist, nu l-am întâlnit nicăieri în lume, cu excepția spațiului ex-sovietic. Și această anormalitate este întreținută de lipsa unei legislații lingvistice adecvată și de lipsa interesului de care dă dovadă clasa politică în ceea ce privește rezolvarea unor probleme ce țin de limbile care sunt vorbite în Rep. Moldova.

Independența din 1992 ar fi trebuit să însemne și eliminarea încet, etapă cu etapă a tot ceea ce ține de comunism și de perioada sovietică. Desigur, nu ne putem aștepta să ne descotorosim de mentalitatea sovietică, de influența lingvistică în doar câțiva ani, dar atunci când starea anormală se întinde deja de 20 de ani… cred că se ridică niște semne de întrebare. Despre limba română și limba rusă cred că se discută peste tot în societatea din Rep. Moldova. Mai mult, discuțiile se poartă astăzi și în spațiul virtual, pe bloguri, Twitter, Facebok, etc. Și totuși puțini dintre noi știm că R. Moldova este țara care n-a avut și încă nu are o legislație lingvistică, ultima legislație lingvistică adoptată fiind în anul 1989 când, practic, eram încă parte componentă a Uniunii Sovietice. Și tot puțini dintre noi știm că degeaba ne revoltăm împotriva vorbitorilor de limbă rusă pentru că, din punct de vedere legislativ, conform Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești, etnicii ruși și chiar moldovenii au dreptul să folosească în administrație, în comunicarea cotidiană și în orice altă sferă socială, ori limba “moldovenească”, ori limba rusă, alegerea aparținând cetățeanului.

Unde s-a mai văzut asemenea legislație? Care țară mai acordă atâtea privilegii unei limbi minoritare când, din punct de vedere oficial, Rep. Moldova este țară unilingvă? Și mă mai întreb eu, până la urmă care limbă devine minoritară – româna sau rusa – în condițiile în care în țara mea, unde limba română (numiți-o și “moldovenească”) este marginalizată de limba rusă?

Revin la campania celor de la „Jurnal” – „Cheamă taxiul în limba română”, e o acțiune demnă de laudă pentru că în 20 de ani de (ne)independență e prima care mă face să sper că totuși moldovenii nu vorbesc la ei acasă o limbă minoritară. Totodată, această campanie este un semn că în spiritul civic al moldovenilor se trezește umilința că nu-și pot vorbi limba maternă în casa lor, pe străzile lor și în școlile lor. Mă bucur că în sfârșit ne dăm seama că Rep. Moldova are nevoie de o nouă legislație lingvistică pentru că cea adoptată în anul 1989 este depășită și neadecvată societății noastre. Mă bucur că și unii politicieni conștientizează că limba rusă domină spațiul public și televiziunile din Basarabia și aici mă refer la Proiectul privind amenzile pentru cei care nu respectă limba română, propus de o echipă a Partidului Liber, proiect ce sper să fie aprobat în Parlament.

Nu știu cum cred și gândesc alți concetățeni de-ai mei, dar eu m-am săturat ca Republica Moldova să fie o țară mereu tradusă în limba rusă. M-am săturat să văd în spațiile publice și pe pancartele unor „patrioți” fraze întregi scrise cu alfabet chirilic. Dacă s-ar iniția mai multe campanii sociale și dacă am ține la prestigiul limbii noastre materne i-am convinge (mai cu de-a sila sau mai cu binișorul) pe rușii noștri că a trăi în țara noastră include și respectarea nației și a limbii noastre.

Pentru InfoPrut

Moldoveni, veniți acasă!

Eu nu ascult muzica artiștilor din Republica Moldova. Ca să nu jignesc pe nimeni spun doar că prea puține voci de la Chișinău merită ascultate. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre un subiect mult mai sensibil. Azi, pe Facebook, am văzut postată pe contul mai multor persoane aflate în lista de prieteni o melodie aparținând lui Igor Cuciuc – „Moldoveni, veniți acasă!”. Melodia în sine mi-a trezit nostalgia locurilor unde am copilărit, iar mesajul transmis de aceasta m-a făcut să scriu câteva rânduri. Avem un plai minunat, o țărișoară de rai cum îi spune și cântărețul întrebându-se oare ce s-a întâmplat de-au plecat toți… Păi ce să se întâmple în afara faptului că nu putem avea o viață decentă în țara în care ne-am născut?

„Moldoveni veniți acasă că avem o țară frumoasă…” cu siguranță nu-i argumentul forte pentru a rechema vreo 2 milioane de moldoveni risipiți în lumea largă. Niciunul din cei plecați n-a plecat pentru că nu mai putea de bine în țara lui și s-a hotărât să vadă cum se trăiește și-n Spania, Franța sau Germania. Fiecare a plecat împins de sărăcie, de nevoia de a supraviețui, din dorința de a oferi copiilor o copilărie normală, studii decente, șansa de a avea un viitor mai bun decât ceea ce au avut părinții lor… Puțini sunt cei care se întorc acasă după 10 – 15 ani de muncă în Italia, găsind cel mai adesea o familie destrămată, niște copii a căror copilărie au ratat-o, fiind plecați atunci când aceștia au avut prima zi de școală, ultimul sunet sau primii pași…

Vina nu e a oamenilor pentru că instinctul de supraviețuire e mai puternic decât dragostea de câmpii verzi, sărăcia e un argument mai bun decât pădurile noastre frumoase, iar lipsurile de zi cu zi ne determină să facem sacrificii pe care ni le asumăm ca pe o povară, renunțând la familii, la bucuria de a ne vedea părinții mai des, de a ne strânge în brațe soții. Majoritatea celor plecați au lăsat în urmă prinți bolnavi cu pensii mizerabile, copii ce cresc singuri cu o personalitate răzvrătită și, cel mai adesea, întorși acasă, părinții nu-și mai recunosc odraslele…

Pentru ce să venim acasă? Pentru aceeași sărăcie ca și acum 20 de ani? Pentru aceeași viață chinuită și pentru aceleași salarii mizerabile? Pentru a vedea din nou „pioșenia” politicienilor noștri care, vorba lui tata, se „screm” de 2 ani să aleagă un președinte și nu reușesc? Să ne întoarcem la aceeași societate care nu evoluează din punct de vedere cultural pentru că dascălii noștri îngrijesc bătrânii bolnavi de Alzheimer în Italia, iar sălile de clasă devin tot mai goale? Poate că gândirea mea ar putea fi catalogată drept una arhaică și egoistă, dar m-am uitat toată copilăria mea la părinții mei care s-au zbătut ca peștii pe uscat să ne ofere șansa de a face carte, la adolescența mea marcată de lipsa tatălui care a plecat în străinătate, la amintirea fratelui mai mic care, în lipsa jucăriilor, se juca cu niște dominouri jerpelite, la hainele modeste pe care le-am purtat întotdeauna. Îmi mai amintesc zilele lungi de iarnă când aveam lumină doar 2 ore pe zi, la lipsa lemnelor de pus în sobă, la frigiderul gol, la lacrimile mamei și la zbuciumul ei sufletesc atunci când fiecare dintre noi avea nevoie ba de un caiet sau de cizme sau de palton în prag de iarnă… Sărăcia și degradarea umană în care trăim e rezultatul hoției pe care o practică politicienii noștri, e mentalitatea noastră învechită, e lipsa culturii în societate care seamănă mai mult cu o turmă de oi fără conducător care merge orbește prin câmpuri…

Să le mulțumim guvernanților noștri că ne-au adus pe onorabilul prim loc al celor mai sărace țări din Europa, să le mulțumim că-și bat capul pentru bunăstarea buzunarelor lor decât pentru pensiile bătrânilor ce îngheață iarna prin case, să le mulțumim pentru că studiile costă mii de lei anual, iar calitatea acestora adesea lasă de dorit, să le mulțimim că mii de copii cresc fără mamă alături și că atâtea familii se destramă anual.

Cântecele sensibilizatoare transmițând ideea întoarcerii acasă sunt binevenite, dar mai binevenită ar fi implicarea conducătorilor noștri, dorința de a ne educa mai mult decât o facem și acțiuni concrete în crearea unei vieți normale, decente și atunci, cu siguranță, moldovenii vor veni acasă.

Pentru Info Prut

Sursa foto: Insemnari-multimedia.blogspot.com

Asociaţiile de studenţi basarabeni – un liant între două societăţi?

Mi-am pus această întrebare de foarte multe ori. Sunt cu adevărat asociațiile de studenți basarabeni un liant între două societăți? Putem vorbi chiar de două societăți care trebuie unite?

Eu însămi am făcut parte dintr-o astfel de organizație câțiva ani, implicându-mă suficient de mult în activitățile inițiate de aceasta. Subiectul este unul incitant, controversat și ușor periculos în ceea ce privește adoptarea unei poziții clare faţă de acesta.  Primul lucru pe care- l fac bobocii basarabeni veniți la studii în România, indiferent dacă sunt elevi sau studenți, este să caute alte persoane ca ei. Deși vorbim limba română în Rep. Moldova (chiar dacă are specificul ei, cu rusisme cu tot), integrarea nu este una chiar ușoară. Indiferent cât s-ar spune că nu există mari diferențe dintre cele două societăți, acestea există atât la nivel general, cât și particular. Venim cu o amprentă a locului unde am crescut, unde am învățat care ne fac puțin diferiți. Diferențele însă pot fi modelate, cizelate, educate.

Din experiența mea, pot spune că în anul 1999 când am avut primul contact cu un mediu academic nou și cu un mediu social diferit, m-am simțit străină, neputincioasă, marginalizată, mai ales că, inițial, ceilalți colegi de clasă nu păreau a fi încântați să lege prietenie cu elevii basarabeni. Cred că a fost o atitudine absolut normală. Integrarea și acceptarea într-o comunitate presupune eforturi din ambele părți și, până la urmă, aceasta s-a produs de la sine. M-am integrat în peisaj pur și simplu, încet și fără ajutorul vreunei asociații de basarabeni. De-abia la facultate m-am înscris într-o organizație studențească.

Atunci când sunt întrebați liderii asociațiilor de basarabeni care sunt scopurile lor, ei răspund că își propun să contribuie la integrarea basarabenilor în societatea românească, să promoveze valorile culturale din Basarabia etc. Pe de altă parte, despre ce fel de integrare putem vorbi dacă la acțiunile organizate participă în proporție de 90% doar studenți basarabeni? De ce acestea nu sunt comune cu ceilalți studenți din universitate? N-ar fi oare acesta un pas uriaș în ceea ce privește integrarea socială? De ce avem un bal al bobocilor basarabeni? De ce sărbătorim anul nou pe stil vechi? De ce la sărbătorile de 1 decembrie sau 27 martie invitații și participanții la eveniment sunt iarăși în proporție de 90% doar basarabeni?

Revin la una din cele mai spinoase și mai delicate probleme ale studenților moldoveni –limba română. Indiferent cât ne-ar jigni și indigna unele discuții pe marginea acestui subiect, trebuie să recunoaștem că vorbim nițel diferit de românii din România. Acest lucru nu este neapărat un lucru negativ. Unitatea limbii române e asigurată de diversitatea ei dialectală. Româna literară nu este vorbită perfect de nimeni, nici măcar de academicieni. Venim din Basarabia cu amprenta unei îndelungate rusificări. Important e însă efortul nostru de a ne cizela cultura vorbirii. Un mediu, o micro-comunitate alcătuită doar din români proveniți din Rep. Moldova nu va favoriza niciodată cizelarea limbii pentru că într-un astfel de grup ne simțit toți la fel, ne simțim liberi să ne exprimăm ca dincolo de Prut, să folosim rusisme pentru că știm că toți ceilalți le vor înțelege. Un mediu mixt – și nu știu dacă „mixt” un cuvântul potrivit – va favoriza uniformizarea lui pentru că avem multe de învățat de la colegii noștri din România.

În fond, venirea la studii în universitățile românești are un scop – acela de a ne reapropia de limba noastră maternă, de a ne cultiva identitatea pierdută cândva, de a ne reînvăța istoria și trecutul, de a ne transfera și nouă pașii pe care societatea românească i-a parcurs cât am fost parte a Uniunii Sovietice. Ca româncă, mă doare și mă simt jignită atunci când prin campusul studențesc basarabenii vorbesc între ei limba rusă. Cu ce scop? Ce vor să demonstreze acești tineri? Că mai cunosc o limbă străină pe care colegii lor nu o cunosc? Foarte bine! Acest lucru este un plus, permițându-le, de exemplu, să devină traducători autorizați de limbă rusă. Însă nu găsesc o scuză credibilă acestui comportament. Odată în autobuz, două studente vorbeau în limba rusă între ele. După ce au coborât, o doamnă a început să discute cu indignare întâmplarea – „acești studenți iau bursele copiilor noștri!”.  Și n-ar fi un lucru rău dacă măcar și-ar spune români și ar vorbi limba română, dar ei vin în România și tot rusa o vorbesc!” Și nu am putut-o contrazice, indiferent cât de mult m-am simțit lezată pentru că, iată, am fostincluși toți în aceeași categorie, am fost etichetați cu toții, fără excepție.

Am auzit suficiente lucruri negative despre asociațiile de studenți din Rep. Moldova, lucruri ce m-au făcut să mă gândesc mai atent la acest subiect și să-mi doresc mai multă dorință de integrare din partea elevilor și studenților veniți la studii pe băncile instituțiilor de învățământ din România. Integrarea, cred eu, se poate produce doar în societate, nu în astfel de asociații.

Pentru InfoPrut

Sursa foto: Infoo.ro

Leonida Lari - încă o victimă a societății din Republica Moldova

Ori de câte ori moare vreo personalitate publică din Republica Moldova se derulează același scenariu, etapă cu etapă. A murit Leonida Lari. Dumnezeu s-o odihnească în pace.

N-am să mă apuc să țin o prelegere despre cine a fost ea pentru Basarabia, câte volume de poezii și proză a publicat sau cât a luptat pentru restabilirea identității și a limbii românești în Basarabia pentru că au făcut-o deja mulți înaintea mea. Vreau doar să spun că nici n-a fost îngropată bine că deja o stradă din Chișinău se pregătește să-i poarte numele. Același scenariu, alt actor. Lucrurile decurg cam așa – moare un scriitor, un compozitor, un om de cultură și câteva zile mass-media e în lacrimi și „doliu”, ridicându-l în slăvi și accentuând importanța personalității respective pentru societatea din Rep. Moldova. Apoi guvernul alocă o sumă oarecare și sunt organizate funeralii de mare anvergură, cu zeci de clase de elevi luate de pe la licee, cu un buluc de oameni care, în mare parte, vin să mai vadă ce bârfe mai sunt prin târg și printre aceștia, un grup restrâns de rude, prieteni, colegi care chiar sunt îndurerați și deplâng pierderea cuiva drag…

După înmormântarea cu surle și trâmbițe, primarul Dorin Chirtoacă pregătește un decret prin care o stradă lăturalnică, dosită, nu prea circulată a Chișinăului să fie redenumită în cinstea poetului / scriitorului / pictorului etc. Pe mine mă intrigă tot acest teatru. Mă intrigă pentru că numele Leonidei Lari este terfelit de niște oameni care, cel mai probabil, nici nu-și dau seama că fac acest lucru. În timp ce o stradă din centrul capitalei poartă numele lui Pușkin. Și în timp ce o publicație rusească aruncă în Leonida Lari cu pietre pentru că aceasta a luptat împotriva rusificării forțate a Basarabiei, moldovenilor nici că le pasă că Pușkin ne considera un popor prost și leneș. În timp ce în necrologul Guvernului Republicii Moldova, miniștrii în frunte cu Vlad Filat amintesc despre lupta Leonidei Lari pentru „revenire la alfabetul latin şi declararea limbii române drept limbă de stat”, același guvern nu vrea să revadă Constituția Republicii Moldova care legitimează mai mult decât orice limba moldovenească drept limbă oficială a statului. Mă întreb atunci… pentru ce a luptat Lari? Dar Grigore Vieru? Sau pentru ce au murit soții Aldea-Teodorovici? Pentru ca astăzi încă să ne ascundem după deget, temându-ne să spunem cu voce tare că vorbim limba română ca nu cumva să ne audă cineva de la Kremlin…

Aceeași publicație menționează indignată că Lari a fost aceea care striga la începutul anilor ’90 – „să fi spălate străzile cu sânge rusesc”, nouă nici că ne pasă că rușii ne-au deportat cu miile în Siberia, că ne-au împușcat în ceafă doar pentru că eram români și că decenii la rând ne-au interzis limba, istoria, cultura. Asta contează mai puțin pentru că moldovenii sunt o adunătură de oameni a căror părere nu contează și cărora nu le pasă de respectul de sine și de umilirea continuă la care sunt supuși de mulți ani… Cel puțin noi n-am „spălat străzile cu sânge rusesc” ci, din contra, i-am primit în țara noastră, le-am îngăduit să-și vorbească limba, să aibă televiziuni în limba maternă, iar drept răsplată, Ivan a hotărât să nu mai plece niciodată acasă și să bată cu pumnul în masă arătând tuturor că între timp el a devenit mai stăpân decât moldoveanul.

Dacă ar fi să mă situez pe o axă temporală, privind retrospectiv, nu mi-ar fi deloc greu să notez ce s-a reușit în cei 20 de ani de (ne)independență și ce nu s- a reușit. Dacă la începutul anilor ’90 îi aveam pe Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Doina și Ion Aldea-Teodorovici și încă mulți alți apărători ai limbii și ființei românești, astăzi rândurile acestora s-au rărit vizibil, locul acestora fiind luat de „oameni de știință” precum Vasile Stati sau de politicieni precum Igor Dodon sau Marian Lupu care nu mai luptă pentru aceleași idealuri și care sunt mândri de vorba lor „moldovinească”… De unde am plecat și unde am ajuns? Mă uit adesea la televizor, urmăresc știrile constant, merg acasă și ori de câte ori îi urmăresc pe tinerii basarabeni pe stradă în magazine, la cumpărături sau chiar în troleibuze îmi spun „ei ar trebui să fie cei care să-și ceară drepturile, să lupte pentru idealurile parcă apuse, ei ar trebui…”, dar nu… tinerii se mândresc că se numesc moldoveni, că vorbesc limba moldovenească și că merg la studii „la Romînia”…

Revenind la moartea poetei Leonida Lari… nu pot să adaug cu regret decât că societatea noastră basarabeană se limitează întotdeauna la funeralii și redenumirea străzilor, dar niciodată nu subvenționează editarea și re-editarea operei acestor scriitori, niciodată nu-i susțin când sunt încă în viață și niciodată nu-i promovează în școli, în presă, lucru ce ar contribui la ridicarea nivelului de cultură al societății… Ne mulțumim toți să rostim afectați „Dumnezeu să-i odihnească”, să recităm două-trei zile câteva poezii și mâine să-i dăm uitării, revenind la chat-urile de pe odnoklassniki…

Pentru InfoPrut

Sursa foto: Realitatea.net

Unde nu-i cap, vai de picioare!

În Republica Moldova, alegerea președintelui este ocazia perfectă de a ne dezvălui incompetența, indiferent de natura acesteia. ,,Incompetența” este un cuvânt care caracterizează societatea din Rep. Moldova pentru că începând cu sistemul de sănătate, continuând cu cel de învățământ și terminând cu justiția, totul și toate sunt incompetente. Este o vorbă – locuitorii unei țări își merită conducătorul. Noi nu merităm pe nimeni pentru că de doi ani ne zbatem ca în chinurile iadului să alegem un președinte și nu reușim. Sau nu avem pe cine alege?!

În timp ce Marian Lupu vine la ședințele parlamentului cu o atitudine ce denotă o mândrie jignită, dar și o slugărnicie prost camuflată, comuniștii strică disperați în centrul Chișinăului „Jios Alianța!”, iar John Onoje își încearcă norocul în ocuparea fotoliului președinției, țara aceasta se scaldă într-o mocirlă tot mai adâncă. Cu toată situația ilară și comică pe alocuri, africanul John le dă peste nas atât comuniștilor, cât și democraților. Omul nu-i chiar un nimeni, în țara lui având studii superioare, dar căruia războiul i-a răpit familia și dreptul la libertate. Și totuși acesta se identifică mai mult decât orice comunist sau democrat cu societatea din Rep. Moldova, știind că românii sunt frații noștri…

Revin la incompetența lui Voronin, Lupu sau a tovarășei Grecianîi care pun înaintea viitorului “poporului” pe care își doresc să-l conducă, toate ambițiile, dorințele de îmbogățire, slugărnicia față de cel cu buzunarul mai burdușit…

Recent m-a întrebat o cunoștință din Franța de ce nu mă întorc la Chișinău să încerc să-mi fac un viitor la mine acasă, dacă tot s-a schimbat situația după 7 aprilie și există mai multă libertate, mai multă stabilitate. Întreaga Europă a auzit de 7 aprilie. Ei și? S-a schimbat cu adevărat ceva? Despre ce fel de viitor stabil vorbim într-o țară în care alegerea președintelui durează aproape 2 ani?! Care investitor va veni în Republica Moldova când situația politică este atât de instabilă? Cine poate avea încredere într-un sistem care te fură mai ceva ca hoții la drumul mare, care profită pe seama cetățeanului și cine poate vedea un viitor frumos și… stabil într-o țară în care studiile superioare sunt contra cost, iar salariul minim pe economie este în jur de 100 euro? Câți tineri au bani să-și plătească studiile la universitățile din Chișinău și câți dintre aceștia aleg să muncească la Moscova sau în Italia doar pentru că nu-și permit să plătească contracte de 20 000 de lei pentru un an de învățământ?

Trăim într-o țară anormală, cu un trecut distorsionat și cu un viitor pe măsură. Indiferent cine va fi președintele țării – ales peste o lună, peste un an sau peste zece – vom rămâne la fel de incompetenți pentru că ne place să stăm cu capul plecat și preferăm să ne lăsăm umiliți decât să ne răzvrătim, cerându-ne drepturile… Așa că așteptăm alegerea președintelui, fie că va fi Lupu sau Onoje, sau poate tovarășa Greceanîi…

Pentru InfoPrut 

Sursă foto: Andrei Moraru

Republica Moldova - (întotdeauna) la plural?

Să spun că problematica bilingvismului e un subiect nou în Rep. Moldova ar însemna să mă mint pe mine și să ignor adevărul. De când suntem independenți ne împotmolim în problema bilingvismului, a conflictelor lingvistice cu minoritățile și a identității noastre. E absurd să ignorăm existența acestor fenomene sociale mai ales într-o societate a cărei limbă poartă două denumiri, unde populația adoptă două discursuri identitare, oscilând între ele și neștiind cine sunt, într-o societate unde minoritățile naționale (ucrainenii, bulgarii și găgăuzii) au fost atât de rusificate încât și-au abandonat, în mare parte, limba maternă în favoarea limbii ruse. Dacă mergi pe străzile capitalei și a orășelelor moldovenești îți sar în ochi nenumărate anunțuri, afișe publicitare, panouri, inscripții de genul „șkaturkă, vagoncă, penoplast, strișcă, kran” și multe altele încât te întrebi ce limbă vorbesc moldovenii pentru că cea de pe panourile publicitare nu seamănă nici cu româna, nici cu rusa…

Recent, postul tv Publika a difuzat un talk-show a cărui temă a fost exact bilingvismul și conflictele lingvistice. Pe lângă faptul că emisiunea a debutat oribil și rușinos de oribil – unul din prezentatori vorbind în limba rusă și celălalt în română, dând exemplu și invitaților emisiunii care pe lângă faptul că amestecau cele două limbi între ele mai veneau și cu niște idei „minunate” în privința fenomenului de bilingvism. Înțeleg un lucru – conflictele lingvistice reprezintă o problemă a întregii societăți, dar nu oricine are competența să ofere sfaturi în această situație. Pentru ce mai există lingviști, sociolingviști și dialectologi dacă moș Vasile spune că lui i se pare normal să vorbim păsărește că doar de! am trăit cu rușii mulți ani împreună.

Vă spun totuși părerea mea, a unei persoane care a citit despre contactele lingvistice cam ultimii 5 ani din viață, dedicându-mi timpul și resursele acestei teme de cercetare sociolingvistică. Deși aproape toți avem impresia că bilingvismul este sau ar trebui să fie o excepție, din contra, este o normalitate, una din manifestările cele mai obișnuite ale competenței lingvistice umane, un fenomen comun majorității țărilor lumii. A fi bilingv nu înseamnă a vorbi câte puțin din ambele limbi, ci capacitatea unui individ de a utiliza foarte bine două limbi, alternându-le în diferite situații de comunicare, fără a le amesteca. Desigur, bilingvii „perfecți”, care vorbesc bine atât o limbă, cât și pe cealaltă sunt foarte puțini. Deși majoritatea moldovenilor se bat cu pumnul în piept că sunt bilingvi, de fapt cei care cunosc bine ambele limbi sunt foarte puțini. Moldovenii au impresia că dacă în limbajul de zi cu zi utilizează jargonul rusesc de genul – pațan, talkovo, prikol, diskachi, etc. sunt deja bilingvi.

Conflictele lingvistice sunt firești într-o societate ca cea din Rep. Moldova, unde o limbă minoritară a deținut multe decenii statutul de limbă dominantă, superioară, de comunicare interetnică. Întâmplător (sau nu) această limbă aparține unei minorități care nu reprezintă nici măcar 10% din totalul populație și care aparține nu doar minorității ruse, ci comunității rusofone, o comunitate cu care se identifică atât ucrainenii, găgăuzii, cât și bulgarii, aceștia abandonându-și limba maternă în favoarea limbii ruse. Care dintre voi ați fost măcar o dată la Comrat veți confirma faptul că pe străzile orașului se aude mai mult limba rusă, pe ici pe acolo găgăuza și rar de tot româna.

Suntem o societate măcinată de probleme identitare și totuși se găsesc persoane care afirmă că pe ei nu-i deranjează bilingvismul sau chiar oficializarea limbii ruse. Normal că nu-i deranjează pentru că nu au suficientă mândrie umană în ei, lăsându-se călcați în picioare de orice venetic venit aievea. Eu sunt împotriva bilingvismului rus-român pentru că acesta este dăunător. Și nu doar dăunător. Într-o societate, două limbi niciodată nu vor avea un statut de egalitate, niciodată nu vor avea funcții sociale echilibrat împărțite. Mereu una va avea statut de limbă dominantă și cealaltă de limbă dominată. Limbile sunt ca speciile de animale – între ele se instaurează o luptă pentru supremație și pentru supraviețuire, iar aceea care are o susținere financiară mai puternică, un statut social mai prestigios, aceea o va asimila mai devreme sau mai târziu pe cealaltă. Cu toate că limba rusă este limba unei minorități, în
Republica Moldova aceasta a avut întotdeauna un statut privilegiat, în mod eronat și nedrept față de limba etniei majoritare. Conflictele lingvistice din societatea din Rep. Moldova sunt rodul anilor în care am fost sovietizați și ni s-a inoculat faptul că limba română este o limbă inferioară, țărănească. Deși mulți dintre „bilingvii” din R. Moldova aduc argumente solide sau mai puțin solide, susținând că bilingvismul rus-român e un lucru bun, acordându-ne avantajul de a cunoaște două limbi, eu cred că acesta este dăunător, semănând cu mucegaiul care, după ce a cuprins un perete, nu mai pleacă decât cu mare greu sau niciodată.

A discuta la emisiuni, la conferințe, la radio sau pe bloguri despre bilingvism nu e un lucru rău. Din contra, e un semn că societatea conștientizează că există un dezechilibru, o problemă pe care trebuie să o confrunte. Dar problema trebuie pusă în mod corect și în termenii corecți, analizând toate aspectele acesteia și luând în calcul un lucru foarte important – nicăieri o etnie minoritară nu poate impune majorității limba sa, mofturile sale, cultura sa pentru că e împotriva firii umane.

Pentru InfoPrut
Sursă imagine: Trombon.ro

Odihnește-te în pace, Monsieur...

Când am poposit pe băncile facultății de Litere noi, studenții, l-am cunoscut drept Dospi, profesorul ce preda Limbă franceză contemporană. Mai exact fonetică, grupul nominal și grupul verbal. Avea întotdeauna acea atitudine care ne făcea să tremurăm nițel înainte de a ne așeza în banca din fața dumnealui și să începem a povesti. Făcea mereu glume nostime, destindea ușor, ușor atmosfera încât atunci când ieșeam din sala de examen le transmitea celorlalți colegi ce tremurau lângă ușă că Dospi nu-i chiar așa rău.

De la Dospi a devenit domnul Dospinescu în momentul în care m-am angajat la Catedra de Franceză. A fost un șef bun care mereu avea un cuvânt bun, o povață pentru studenții, masteranzii și doctoranzii care-i băteau la ușă, cerând un sfat sau o carte. Era înțelegător și glumeț, dar înainte de toate a știu întotdeauna să fie OM. Un om minunat care a plecat dintre noi, luând cu el o parte din amintirile noastre, lăsând regretele că ne-am fi dorit măcar o dată să mai stăm de vorbă, neștiind că aceea a fost ultima întâlnire...

Avea o dragoste nețărmuită pentru limba franceză. O dragoste pe care numai un împătimit francofon ar putea-o înțelege. Noi - studenții, colegii, prietenii - l-am înțeles pentru că limba franceză a fost o verigă, o liană care a realizat conexiuni între noi, oferindu-ne șansa să-l cunoaștem, să-l apreciem, să-l iubim. Eu îmi doresc ca imaginea ta să rămână în inimile studenților, colegilor și prietenilor ca o amintire scumpă, neprețuită și să ne aducem aminte doar lucrurile bune, doar amintirile plăcute pe care am fost atât de norocoși să le împărțim.

Ne vei lipsi, Domnule Profesor, ne vei lipsi mult! Odihnește-te în pace acolo sus! 

Au revoir, Monsieur!

Cetățenia română - de la drept la merit

Am citit astăzi o știre care m-a bucurat mult. M-a bucurat atât de mult încât, copilărește, m-am apucat să scriu pe messenger și să dau telefoane prietenilor, spunându-le că cetățenii moldoveni care nu cunosc limba română nu vor putea obține cetățenia română. Sună aproape bizar, dar realitatea din afara ambasadelor și consulatelor în lungile cozi care se fac la porțile acestora e cu totul alta. De fapt, nu sunt la primul articol în care îmi exprim nemulțumirea față de moldovenii care, bolborosind rusește, depun actele pentru „redobândirea” cetățeniei române, dar înainte de a intra în incinta consulatelor întreabă „kto krainii la cetățenie?” sau îi numesc țigani pe angajații care le primesc dosarele. Vorba aceea – „dă-i voie în casă lui Ivan, că se urcă pe divan!”

În sfârșit și-au dat seama și oficialii români că cetățenia română a fost acordată cam ca la taraba din piața de la colțul străzii – oricui vrea și oricui are bani. Nu spun că n-a fost acordată și pe bună dreptate. Mulți basarabeni și-au revendicat un drept pierdut fără vină lor acum câteva zeci de ani, dar printre aceștia s-au strecurat nenumărați lingăi care vor cetățenie „țigănească” pentru a merge la muncă în Italia. Mai mult decât atât – sunt și moldoveni care în viața lor poate că n-au rostit o vorbă românească, care nu vor să cunoască istoria și identitatea românească, dar în cozile de la consulat vocile lor sunt cele mai ridicate, cerându-și „drepturile”…

Sincer, mă bucur că autoritățile române au luat această decizie, chiar dacă este încă ambiguă și aici mă refer la afirmația că cetățenia română poate fi acordată celor care scriu românește cu grafie chirilică. Acest lucru mă face să mă gândesc la invenția lui Stalin – limba moldovenească cu grafie chirilică. Mi se pare o stupiditate, mai ales că în afara Transnistriei nicăieri în Republica Moldova, nici într-o școală, nu se mai utilizează alfabetul chirilic. Nu văd rostul acestei decizii și mi se pare că cei 20 de ani de când limba română din Basarabia a revenit la alfabetul latin sunt aruncați pur și simplu la gunoi. În nici o altă țară care oferă cetățenia sa altor etnici nu există atâtea beneficii, atâtea lucruri peste care se trece cu vederea. România e statul care acordă cetățenia sa, deci, indiferent că vrei sau nu vrei, că poți sau nu să vorbești limba acestui stat, trebuie să te conformezi cu aceste reguli. Tu ai nevoie de cetățenia română, nu ea de tine. Mofturile, apucăturile și fițele de basarabean oprimat căruia i se trece cu vederea totul, trebuie lăsate acasă atunci când stai la coadă la consulat.

Obținerea cetățeniei unui stat presupune cunoașterea limbii acestuia și respectul pe care trebuie să-l arăți țării respective. Mă bucur că România nu mai este atât de tolerantă ca noi, care avem jumătate din deputați care nu au scos întreaga lor existență două cuvinte românești arătând cât de mult respectă „poporul moldovean”!

Noi, basarabenii, ne-am obișnuit atât de mult cu statutul de victime, de oprimați, încât ne folosim de acest lucru în orice situație fără scrupule. Desigur, nu-i bag pe toți moldovenii în aceeași oală, dar, dragi conaționali, încercați să aveți ceva mai multă mândrie și respect de sine, depășiți acest statut de frați mai mici, învățați-vă limba maternă, respectați-i pe cei care vă întind o mână de ajutor și nu aruncați cu noroi în aceștia. Cetățenia este un drept al nostru, dar în contextul actual a devenit ceva ce trebuie meritat, ceva ce necesită respect.

Pentru InfoPrut