Martirii Siberiei

        „ Dragi basarabeni, o mare nenorocire a lovit țara noastră. Rușii cer predarea Basarabiei. Noi nu avem puterea să luptăm cu ei... ” se auzea la radio vocea tremurătoare a Regelui Carol. 27 iunie 1940. O zi frumoasă, senină, liniștită. Aceeași voce a adus vești triste a doua zi dimineață - „ Dragi basarabeni, nu este altă salvare decât să părăsiți Basarabia, luând cele necesare. Veniți toți în România, numai cei săraci să rămână pe loc. Am dat ordin armatei să se retragă ultima pe jos și toate vehiculele să le pună la dispoziția populației. Am făcut convenție cu rușii ca trei zile să nu intre în Basarabia, ca să vă puteți refugia toți. Să nu vă fie frică, dacă nu încăpeți în România, vă primește cu drag Germania.” ... frontiera s-a închis la o zi! „Când am ajuns la marginea satului erau deja zeci de tancuri rusești, cu soldați veseli, care țipau, cântau, având atitudinea unor mari biruitori.” - povestește tanti Blondina (numele vine de la Sf. Muceniță Blandina, sărbătorită la 25 iulie).

           Spaima, teama, oroarea razboiului s-a năpustit peste Basarabia. Mai sus am redat cuvintele scrise de tanti Blondina, martira a Siberiei, una din miile de victime ale comunismului și a setei de putere a sovieticilor. Una din sutele de mii de persoane care a suferit, care a fost deportată în taigaua rusească doar pentru că era fiică de preot și învățătoare. „ Ne-au băgat în vagoane de marfă murdare, dându-ne două pâini negre și tari. Am mers așa două săptămâni. Noaptea trenul se oprea, scoteau cadavrele celor care mureau pe drum, îi aruncau în câmp spre mâncarea păsărilor sau a fiarelor.  Când am coborât în sfârșit din tren eram în centrul Rusiei, pe apa Volgăi. Scria gara Kazan. Eram murdare, flămânde, însetate.” Acest regim politic a desconsiderat viața, ființa umană într-un fel în care n-a făcut-o nimeni. Oamenii deportați nu erau considerați nici măcar robi, erau „dușmani ai poporului”  ceea ce însemna că își iubeau patria, limba, părinții.

          „ În ziua de 20 februarie 1942 ne-au scos din închisoare și ne-au mutat în alta, la 40 km distanță. Mergeam pe jos la minus 40 de grade. La întrebarea noastră, cum mergem pe așa frig, am primit răspunsul: „Nu e nimic, cine nu va rezista, va merge în urmă o căruță care-i va duce la cimitir. Nu vrem să trăiți! Sunteți dușmanii poporului!” și totuși mulți dintre acești oameni au supraviețuit. Chinurile abia începeau, dar gândul la familiile lor rămase în Basarabia, sau refugiate în România, la părinții bătrâni, așteptându-i în lacrimi stând la poartă, le dădeau puteri să îndure ceea ce e de neîndurat oamenește.

         ” Ce ai fost în libertate?” - „ Învățătoare.” - „ Foarte bine, ești potrivită să-mi paști vițeii.” Eroina povestește cu lacrimi în ochi, amintindu-și de clasa ei de copii, de orele frumoase. O neîndurătoare durere i-a pătruns sufletul, gîndindu-se la înjosirea la care e supusă. Nu era considerată om. Apoi a aflat că toți cei care lucrau pentru președintele colhozului ca și ea erau medici, ingineri, profesori. Floarea societății, intelectualitatea unui popor păștea vițeii unui rus care nici măcar nu știa să citească sau să scrie. Semna actele cu o cruciuliță...

         Apoi tuturor li s-a impus să semneze acte prin care de „bunăvoie alegeau” să rămână în Siberia. „ N-am avut curaj să-i scriu mamei mele care mă aștepta cu nerăbdare acasă. Eu eram condamnată să nu mai revăd niciodată scumpa noastră Basarabia. Lacrimile, munca grea, suspinele, ura dușmănoasă cu care ne tratau siberienii băștinași mă făceau să-mi doresc moartea. Era idealul meu. Vedeam în ea singura mea salvare.” și acest lucru și-l doreau mulți dintre acești nenorociți. Și totuși după moartea lui Stalin, majoritatea celor deportați primeau dreptul de a fi repatriați. Și a revăzut scumpa Basarabie la exact 15 ani de la data deportării - 21 iulie. S-a reîntors, găsind o fierărie în casa ei, fiul trăia la București, părinții erau morți. Viața era ruinată, sănătatea șubredă, psihicul la pământ.

        Așa au distrus sovieticii popoarele care „de bunăvoie au devenit republici sovietice”. Astăzi, noi îi realegem, îi considerăm prietenii noștri, armatele lor stau pe pământul românesc, limba lor o păstrăm, necinstind memoria celor care au fost deportați, chinuiți, omorâți pentru că au refuzat să le vorbească limba și s-o uite pe cea românească. Memoria noastră e bolnavă, nu vrem să ne aducem aminte cine au fost călăii noștri, găsindu-le scuze, cinstindu-i. Suntem un popor care nu-și cinstește eroii, martirii, dar îi respectă pe trădători și pe cei care ne-au distrus viețile. Asta suntem oare? Asta vrem să fim?

      ( Impresii după lectura cărții Suferințele Mamei Blondina o martiră a Siberiei ).