Călătorind prin Dobrogea

            București. Dimineață. 7:30h. Aproape am vărsat toată cafeaua pe mine din cauza somnului. Mașina gonește spre Tulcea. N-am văzut niciodată Dobrogea. Am ațipit ușor și m-am trezit la o frână mai bruscă. Un galben orbitor, dulce precum mierea de albine se întinde în stânga și în dreapta mea. Lanuri lungi de rapiță, tivite cu primii maci roșii ca focul și dantelate pe margine cu primele flori de câmp. Uimirea pune stăpânire pe mine. Nici nu-mi imaginam că există atâta frumusețe în România!

            În zare au apărut primele stânci ale bătrânilor Munți Măcin. Atât de bătrâni că pe vechile pietroaie se pot citi veacurile, istoria, bucuriile și durerile unui mare popor. Licheni galbeni și roșiatici au decorat stâncile, dându-le din culoarea și veșnicia lor. Însoțitorii mei fiind ornitologi de la Societatea Ornitologică Română mi-au răspuns la nenumăratele mele întrebări cu multă răbdare, dar și cu îngăduința unor oameni care-i înțeleg pe cei ce nu au făcut studii de biologie. Scopul călătoriei noastre fiind observarea păsărilor din zona localității Greci, eram dotați toți cu binocluri, lunetă, aparate de fotografiat, determinatoare de păsări, dar și plasă pentru fluturi și determinatoare pentru aceste minunate ființe zburătoare.

            Zona este absolut uimitoare, fiind un amestec perfect de stânci, dealuri înalte, părăiașe, pajiști și crânguri cu arbori scunzi. Fauna însă te lasă fără grai. Nu ai ăutea să nu observi pietrarii țopăitori care își alegeau drept „scenă” cele mai înalte stânci pentru a oferi adevărate concerte, atrăgând astfel femelele și pentru a le arăta că el este cel mai atrăgător păsăroi. Pupăza trufașă cântă aproape neîncetat, cucul surpins într-o aprigă luptă cu o altă pasăre care-și apără cu îndârjire cuibul de invadatorul nepoftit ce voia să lase acolo un ou, popândăii sperioși, alergând dezorientați spre vizuinile lor la cel mai mic zgomot, șopârlele verzi, lucioase, cu ochii dilatați și inima aproape să le iasă din piept de spaimă. Însă cel mai mult m-au impresionat răpitorii cu aripi uriașe, zburând impunători până în creștetul cerului, rotindu-se parcă agale, dar coborând ca glontele atunci când zăresc o posibilă pradă. M-a uimit penajul lor în armonie cu natura, cu mediul unde locuiesc, penaj sculptat în culori de camuflaj, dungi întunecate alternând cu porțiuni deschise la culoare parcă trase cu penelul de un pictor desăvârșit.

             În inimă mi-au rămas și broaștele țestoase pe care le-am văzut – subspecie unică în lume, întâlnită numai în Dobrogea - brosca țestoasă dobrogeană. Coborau malurile abrupte pentru a ajunge la apă. Încet fără grabă parcă își mișcau carapacele tari, negre cu auriu care le sunt atât casă cât și adăpost și scut de apărare împotriva dușmanilor. M-a uimit blândețea din ochii acestor încete ființe, spaima și implorarea din ochii lor atunci când m-am apropiat să fac niște fotografii. Privirea lor parcă striga „Ce vrei să faci? Te rog, nu!”

            Știu de la însoțitorii mei că în această zonă niște „oameni” vor să construiască un parc de eoliene. Anume aici vor să aducă mașini mari, distrugătoare, să facă drumuri. Anume aici vor fugi înnebunite animalele, vor muri țestoasele și-și vor părăsi cuiburile păsările, încercând să supraviețuiască.

            În scurta și egoista noastră viață care ne stoarce zi de zi de energie, ne îndreptăm tot mai rar pașii, sufletul și privirile spre natură. Percepe frumusețea ei uimitoare ca pe un decor banal. Uităm că pădurile pot fi pentru noi doctori, sfetnici și prieteni, refugiu, loc de regenerare trupească și sufletească. Tot ce trebuie să facem este să privim cu atenție în jur într-un moment de liniște sufletească, să conștientizăm că Dumnezeu ne-a dat aceste minunății pentru a trăi frumos, în armonie, nu pentru a distruge.

           De multe ori atunci când mă rup de grijile noastre cotidiene și petrec măcar puțin timp în natură, mă încearcă sentimente de solidaritate și dependență. Nu sunt singură, sunt o verigă dintr-un mare lanț, verigă ce împarte viața cu alți semeni, dar și cu fiecare copac, fluture sau floare. Ochii, auzul și mirosul ne-au fost date nu doar pentru a vedea marile dezvoltări tehnologice ale societății, nici să inhalăm noxele și gazele emise de transportul în comun și să strâmbăm nasul la fumul otrăvitor al uzinelor și fabricilor de la marginea orașelor. Nu, aceste simțuri sunt pentru a ști cum miroase iarba verde, florile de iasomie, rășina coniferelor. Ochii sunt și pentru a fi închiși de fericire în mijlocul unui mare lan de maci roșii. Auzul ne-a fost dat nu doar pentru a fi asurziți de șuieratul locomotivelor sau de motoarele tractoarelor. Câți dintre noi știu cum cântă mierla, ciocârlia sau aud zumzetul gâzelor, vuietul cascadelor, clipocitul izvoarelor?

         Oamenii sunt conduși de lăcomie și indiferență. Facem oare ceva ca să-i oprim? Mă tem că într-o zi copii noștri ne vor acuza că suntem vinovați că nu mai există țestoase, fluturi și ulii...