Naţiunea sinucigaşă

       
        De câte ori mă întorc acasă în Basarabia mă încearcă o sumedenie de sentimente contradictorii, enervante, dar dureros de reale. Moldovenilor parcă le e necunoscut procesul de a merge înainte. În schimb le place să meargă înapoi. Sau, dacă vreţi, nu neapărat le place, ei pur şi simplu merg înapoi. Ca racii. De data aceasta n-am trecut prin Chişinău (dar cu siguranţă aş fi văzut minunatele pregătiri pentru aşa zisa Zi a victoriei). În schimb, am trecut prin Comrat (vizită despre care am scris deja) şi prin oraşul Cahul.

                                                                                Greșeli gramaticale și nu numai pe multe panouri                                                                                         

Era o zi de luni. Din localitatea unde trăiesc eu şi până la Cahul, cu autobuzul mergi cam 30 de minute. Nimerisem, spre ghinionul meu, într-un maxi-taxi (căruia moldovenii se încăpăţânează să-i spună în continuare „rutieră” sau, şi mai urât „marşrutcă”). Era atât de cald încât simţeam cum mi se înmoaie picioarele. Pe lângă căldură, şoferul îndărătnic ne îndesa pe toţi ca pe nişte peşti într-o conservă. Oamenii se revoltă, dar degeaba... li se răspunde că toţi, inclusiv ei, vor să ajungă în Cahul aşa că fără mofturi şi gata!

       Într-un final am ajuns. Trebuie să ştiţi că în Moldova lunea nu sunt deschise decât foarte puţine magazine. S-a păstrat acest obicei sovietic aşa că lunea pieţele, majoritatea magazinelor sunt închise. Eram tare dezamăgită, voiam să-mi cumpăr ceai, produs care, sprea marea mea dezamăgire, în România este de o calitate proastă. Am găsit un singur magazin de ceai aşa că am plecat mulţumită mai ales de ceaiul negru indian şi de cel japonez.

(Instalarea limbii ruse pe telefon - rusificare! Interesant, nu?)      



                  E şocant cât de mult s-a rusificat oraşul Cahul în ultimii ani! Vedeţi, nu-i nevoie ca limba rusă să fie limbă oficială a ţării, rusificarea găseşte alte căi de a rămâne prezentă ca un scai dureros. Pe afişele   publicitare – sumedenie de greşeli de gramatică sau de exprimare! Intrăm într-un magazin de articole sportive (eram cu mama, sora şi fratele). Ne uitam la nişte pantaloni scurţi când vânzătoarea „politicoasă” ne întreabă „Vă dau ceva a nume?” – „Nu, mulţumim, ne uităm la pantaloni.” – „Aiştea nu-s pantaloni, îs bridjuri!” – ne-a replicat ea indignată. Cum adică „bridjuri” ? Ce-s aceştia? Am râs copios, dar în sinea mea îmi dădeam seama cât de tragică este situaţia de fapt. Nivelul de cultură scade pe zi ce trece. Tot mai mulţi absolvenţi de liceu şi chiar de şcoală generală (cunosc personal câteva cazuri şi cu siguranţă mai sunt) preferă să meargă în Italia la muncă decât să urmeze o facultate. Motivele – o mie. Voi enumera doar câteva: situaţia financiară deplorabilă, starea generală pesimistă a populaţiei şi chiar dezinteresul pentru studii. Oamenii fiind privaţi de multe lucruri, chiar şi de strictul necesar, îşi doresc ceva palpabil (bani) decât studii a căror finalitate e mult mai târzie şi în care trebuie să investeşti. E ruşinos, dar moldovenii au ajuns păstorii, văcarii, căpşunarii şi hamalii Europei. Satele sunt pustii, au mai rămas doar bătrânii şi copiii.

        Mama a lucrat toată viaţa profesoară. De doi ani a ieşit la pensie. În doi ani, toate pensiile puse la un loc nu fac nici măcar 800 de euro! E umilitor, incredibil şi ... depresiv. Odată, am făcu noi două un experiment. Am luat fiecare stradă a satului şi am numărat câţi locuitori ai acestor străzi sunt plecaţi în afara graniţelor să lucreze. Rezultatul? La fiecare casă (reprezentând de regulă o familie) e plecat cel puţin un membru. Adesea mama îmi povestea că la orele de literatură le dădea copiilor să scrie compuneri pe teme la alegere. 90% din copii le scriau răvaşe părinţilor plecaţi în Italia... Am citit câteva. Erau zguduitoare, jalnice, din cuvinte răzbătea o durere mută, mutilantă, un suflet de copil trist...            Pe unul din pereții autogarei din Cahul

         Aş vrea, tare mult aş vrea să-mi pot răspunde măcar mie însămi unor întrebări, dar nu pot! De ce noi? De ce aşa? De ce acum? Pur şi simplu nu ştiu ce să-mi răspund. Cine e vinovat? Noi? Alţii? Cert e că semănăm din ce în ce mai mult într-o naţiune muribundă care se zbate în spasme, parcă dorind să trăiască, dar în acelaşi timp dorindu-şi să moară...