„Redefinirea” identității Republicii Moldova? Oare? Un răspuns lui Octavian Racu

            Citeam pe Unimedia un articol despre „redefinirea” identității Republicii Moldova. Nu pot să nu remarc faptul că oricine își exprimă părerile mai mult sau mai puțin avizate față de acest subiect. Pe de o parte este un lucru îmbucurător deoarece conștientizarea că există într-adevăr o problemă identitară este o etapă importantă în rezolvarea acesteia. Pe de altă parte, însă, e aproape întristător faptul că oricine poate scrie un astfel de articol, mai mult dăunând decât fiind de ajutor. Un lucru este sigur – discursul identitar a devenit un subiect de discuție nu doar în cadrul mediilor academice, dar și în rândurile societății.

            Octavian Racu, de exemplu, optează pe blogul său pentru „redefinirea” identității din Republica Moldova. El își începe discursul cu un cuvânt curajos „trebuie”. De ce trebuie? El își argumentează opinia pornind de la ideea că „nu suntem o Moldovă a lui Ștefan cel Mare și nici un produs al pactului Ribbentrop-Molotov. Suntem un stat absolut nou, apărut la 27 august 1991, cu voia lui Dumnezeu, prin voința populației și clasei politice din acest teritoriu, primind accidental numele de Republica Moldova, ceea ce nu trebuie deloc să ne deranjeze”. Aș vrea să-l contrazic pe acest mare „atotștiutor” și „cercetător” care vorbește cu nerușinare în numele unei societăți. Nu, domnule, nu suntem chiar un stat nou, apărut accidental. Acest lucru s-ar fi putut produce eventual cu sute de ani în urmă, în Europa de astăzi însă nimic nu se petrece accidental. Ca să „redefinești” un lucru, fie acesta și identitatea unui popor, trebuie să existe undeva în trecut o definiție, nu? Care e această definiție? Dacă emiți o teorie o și susții cu argumente convingătoare, nu doar arunci două vorbe și, gata, ești mare deștept.

            În altă ordine de idei ca să faci afirmații ca ale tale, domnule Racu, trebuie să fii avizat, să ai o oarecare competență, să fi studiat acest fenomen social complicat – identitatea. Din câte am văzut eu nu ai astfel de studii și nici cunoștințele necesare. A vorbi de un conținut „valoric al identității” și a susține că identitatea „reprezintă o adeziune a omului la anumite valori, la un anumit spațiu spiritual, la un anumit proiect ideologic și geopolitic” nu e chiar greșit. Aș spune chiar că, într-o oarecare măsură, ai dreptate. Ar trebui să știi însă faptul că și identitatea este de mai multe tipuri – civică și națională și că între ele există diferențe și asemănări. Sunt cercetători, sociolingviști care au studiat acest fenomen social ceva mai mult ca tine și tind să le dau lor crezare. Conform opiniei acestora, identitatea are marcatori fundamentali precum: limba, istoria, spațiul geografic, tradițiile și obiceiurile, religia și cultura. Tu nu recunoști nici unul din acesți marcatori, identitatea în concepția ta rezumându-se la „ valori, spațiu spiritual, ideologie și geopolitică”. Și ca să nu ți se pară că vorbesc eu aiurea, uite niște nume de referință care sigur au sau au avut mai multă minte decât tine: Eugen Coșeriu, Gheorghe Moldovanu (profesor la ASEM), Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Henri Boyer, Joshua Fishman, William Labov, Ferguson, Robert Lafont, Daniel Baggioni, Jean-Louis Calvet și lista încă ar putea continua.

            Revenind la noțiunea de identitate, am spus mai sus că aceasta poate fi de două tipuri: națională sau civică. Identitatea civică presupune o organizare socială omogenă, o educație și o cultură standard, o economie și obiective politice comune. Acest tip de identitate este aplicabil, în mare parte, dar nu obligatoriu, spațiilor geografice sau statelor multietnice. Identitatea este construită și reconstruită de-a lungul timpului pentru că și societățile se schimbă. Acest lucru, aceste schimbări însă nu implică schimbarea unor fundamente care se dovedesc a fi limba, religia și istoria. În cazul Republicii Moldova problema este complicată mult de prezența celor două tipuri de discursuri identitare: moldovenesc și românesc. Prezența lor în cadrul aceleiași societăți nu este un motiv de mirare având în vedere schimbările sociale și, mai ales, cele demografice prin care a trecut acest spațiu începând cu cel de-al doilea război mondial.

            A susține că am apărut ca stat și popor la 27 august 1991 este atât de eronat încât mă întreb dacă nu cumva îți bați joc de cititorii blogului tău, domnule Racu. N-am apărut din cer și nici nu ne-au adus extratereștrii. Eram acolo și înainte de 1991. Oricât ar fi fost de puternică rusificarea și sovietizarea prin care a trecut Basarabia, limba română n-a încetat niciodată a fi tot limba română chiar dacă i s-a dat o altă denumire. Limba, conform opiniei multor sociolingviști, reprezintă emblema unei națiuni. Așa e și în cazul Republicii Moldova. Din câte înțeleg eu, domnule Racu, dumneata optezi pentru o identitate moldovenească, apărută în anul 1991. Cum se face atunci că scrieți într-o limbă românească aproape perfectă (exceptând cele câteva greșeli de acorduri cum ar fi de exemplu „suntem martorii procesului de plămădire a unui nou subiect al istoriei” unde normal trebuia să scrii „al istoriei”).

            Țin să te dezamăgesc, nu suntem un spațiu „golit de valori” cum susții dumneata pentru că, de-ar fi așa, nu l-am fi avut pe Grigore Vieru, pe Eugen Coșeriu sau pe mulți alții. Suntem doar indeciși și măcinați de probleme interetnice. Sunt de acord cu tine, rezolvarea problemelor nu trebuie căutată la suprafață, ci mult mai adânc, încă din perioada sovietică. Faptul că URSS a avut o politică lingvistică diabolic de bine pusă la punct, astăzi suntem indeciși și ne definește această stare de confuzie. De-ar avea actuala Republică Moldovă o politică lingvistică care să opteze pentru ridicarea prestigiului limbii române și care să stabilească niște legi clare în privința limbilor minoritare, n-am mai fi sufocați de mass-media rusească și nici nu ar fi nevoie să ne spună alții cine suntem și ce limbă vorbim.