Spania – încă un vis împlinit



 Când eram doar un pui om și mă retrăgeam pe furiș în cel mai dosnic loc din grădină pentru a savura lectura vreunei cărți, îmi imaginam mereu cum și unde voi călători când voi fi mare. Cred că toate fetițele de vârsta mea erau pasionate de cărțile lui Alexandre Dumas și de marchizele sau contesele de la curțile regale. Întotdeauna mi-am dorit să văd cum arată în realitate locurile, casele, străzile unde au trăit marii scriitori, unde s-au petrecut evenimente importante sau unde au avut loc bătălii și evenimente istorice memorabile. Dacă în cele câteva călătorii în Franța, am văzut pentru prima dată extraordinarele sculpturi ale mitologiei grecești și egiptene în Muzeul Louvre sau celebra insulă unde se află Castelul d'If unde a stat prizonier Contele de Monte-Cristo, primul lucru care îmi vine în minte atunci când vorbesc despre Spania este celebrul Don Quijote.



Palacio de Comunicaciones

Am ajuns la ora 2 noaptea. Aeroportul Barajas din Madrid era în fierbere de parcă ar fi fost miezul zilei și nicidecum trecut de miezul nopții. Puțin dezorientați am luat un taxi până la hotelul unde eram cazați. Primul contact cu frumoasa capitală iberică a fost noaptea. Plaza Puerta del Sol, Plaza Colombo, Puerta de Alcalá se derulau sub ochii mei de la geamul mașinii. Lumini, străzi largi, curate, clădiri cu o arhitectură superbă, veche ca o mărturie a istoriei locurilor, dar și a iscusinței oamenilor care au lucrat.







Dacă vrei să cunoști cu adevărat un oraș trebuie să-l străbați la picior dintr-un capăt în altul, atât în lung, cât și în lat. Unii dintre noi preferă să cunoască toate cluburile de noapte, restaurantele și magazinele luxoase care pun la dispoziție mii de articole de îmbrăcăminte sau încălțăminte și alte plăceri și distracții. Eu am vrut să văd Museo del Prado unde am regăsit cu bucurie picturi celebre de care auzisem și pe care le văzusem doar în albumele de artă sau în cărțile de istorie și de artă plastică. În sălile lungi stau la dispoziția vizitatorilor picturi de El Greco, Rafael, Goya, Rubens, Velazquez și mulți alții. Le-am privit fascinată, regăsind undeva prin amintiri istoria vreunei picturi celebre, citită cândva într-un album sau pe internet.

În Grădina Botanică

Ceea ce m-a uimit în această țară iberică foarte călduroasă și prietenoasă este curățenia străzilor, multitudinea spațiilor verzi, a parcurilor foarte primitoare, respectul pe care și-l poartă oamenii de pe stradă unul altuia. Alături de Muzeul Prado se află Grădina Botanică Regală. Întinsă pe opt hectare și găzduind 5 mii de specii de plante, arbuști și arbori din diferite colțuri alte planetei. Aici am văzut fascinată și uimită pentru prima dată în viață Pin Himalayan, Sequoia, Eucalipt, dar și zeci de camelii înflorite, lalele care îți încântau ochii prin coloritul și forma lor interesantă, narcise și nenumărate plante exotice sau carnivore. Grădina a fost nființată în anul 1755 de către regele Fernando al VI. În acest imens paradis se regăsesc numeroase plante aduse de către exploratorii spanioli din marile expediții din America și din întregul ocean Pacific.  





În Grădina Botanică Regală



Cele câteva zile petrecute în capitala Spaniei au trecut ca gândul. Dimineața plecam de la hotel și reveneam seara târziu după ore bune de cutreierat. Situat în apropierea Grădinilor Sabatini, Palatul Regal se înalță falnic, ca o mărturie a tumultoasei istorii a țării. La poarta extraordinarei construcții stă garda regala, îmbrăcată în haine albastre. Câțiva soldați din garda regelui călăresc niște cai roibi superbi cu o coamă bine pieptănată și deosebit de îngrijiți.

Palatul Regal

 Nu departe se află Plaza de Espana unde se află monumentul lui Miguel de Cervantes și a lui Don Quijote și a lui Sancho Panza. Don Quijote stă călare pe mârțoaga lui Rosinanta, deșirat și caraghios (așa cum era și în celebra carte), iar Sancho, ceva mai în spate, călare pe micuțul său măgăruș. Într-o clipă s-au derulat în minte paginile cărții citite cândva în copilărie. 



 După patru zile petrecute la Madrid ne-am îndreptat spre vestitul oraș Toledo – una din vechile capitale ale Spaniei. Dacă Madridul te orbește cu străzile curate și spațioase, cu parcurile și muzeele pe care le deține cu mândrie, Toledo te întâmpină cu străduțe înguste, din piatră, cu niște clădiri vechi, dar cu o arhitectură superbă.

În centrul orașului se află celebra Catedrală din Toledo, construcție începută în anul 1226 și finisată în anul 1493. Aici au fost încoronați mulți dintre regii și reginele Spaniei. Unul din turnurile imensei construcții are o înălțime de 90 de metri, iar în interiorul acestuia se află faimosul clopot „Campana Gorda” care are o greutate de 17 tone. Cu o lungime de 120 de metri și cu o lățime de 59 metri, interiorul catedralei te lasă mut de uimire. Cele 88 de coloane susțin imensa construcție și cele 22 de capele situate pe lateral. Deși nu este permisă fotografierea și filmarea în interior, în memorie încă mai dăinuie minunatele sculpturi și picturi. În interiorul locașului sfânt se află un muzeu care pune la dispoziție vizitatorilor obiecte de cult vechi de peste 700 de ani din aur, fildeș, coral roși sau cristal, dar și numeroase picturi ale celebrului pictor El Greco care a pictat majoritatea tablourilor sale aici, în Toledo unde a și murit. Ferestrele Catedralei sunt în număr de 750, toate cu vitralii. Printr-o nișă special construită într-una din bolți pătrunde lumina soarelui la răsăritul acestuia, luminând întreaga Catedrală în albastru azuriu.




Toledo

Toledo este unul din vechile orașe care reunește armonios trei culturi: creștină, evreiască și maură. Elemente din fiecare se regăsesc în construcțiile impunătoare, în casele obișnuite, dar și în monumentele istorice. Orașul este unul din fostele fortărețe ale cărei ziduri mai dăinuie și astăzi. Printre ziduri se înalță semeț numeroase porți ale vechiului oraș. Puerta del Sol (Poarta Soarelui) este deschisă publicului, uimind prin arhitectură și trăinicie. Orașul Toledo este celebru și prin Muzeul Armelor care a conservat în interiorul său ruine romane. Astfel, scările care urcă și coboară spre subsol sau spre etajele superioare sunt pe lateral în timp ce în mijloc pot fi admirate ruinele unei foste construcții romane.





Pictură de El Greco

După Toledo am poposit la Segovia, oraș situat la o jumătate de oră de mers cu trenul de Madrid. Deși credeam că am rămas suficient de uimită la Toledo de vechea Catedrală și de minunăția orașului, aici am rămas stupefiată de o altă minune a omenirii – Apeductul din Segovia. Acesta a fost construit în sec. I-II după Hristos de către romani.

Acesta este păstrat într-o stare perfectă, fiind considerat o minune deoarece a rezistat vreme de 2000 de ani fără a se altera și fără a fi construit cu mortar sau ciment. Cu o lungime de 800 metri și cu o înălțime de 30 metri, apeductul aducea apă în oraș din râu. Există chiar și o legendă locală care spune că Diavolul ar fi construit acest apeduct pentru o tânără din cetate care a preferat să-și vândă sufletul decât să care apă de la râu.





Dacă mergi printre străduțele înghesuite vei ajunge la Alcazar – cetate care datează din sec. XII, reconstruită un secol mai târziu din cauza unui incendiu ce a distrus o bună parte din cetate. Arhitectura extraordinară a inspirat Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită de la Disneyland. Alcazar are o istorie interesantă, aici fiind încoronați regele Ferdinand și Ana de Austria. Turnul cetății a fost construit de către Juan Pablo al II-lea și are 129 trepte care duc spre vârfui acestuia. De sus, din turn, se vede ca în palmă orașul, vechile ziduri ale orașului medieval, catedrala din Segovia. Cu uimire și bucurie nemăsurată am observat că în copacii din curtea cetății erau nenumărate cuiburi de berze care ciuguleau sau își făceau penajul.

Catedrala din Segovia, o construcție impresionantă prin dimensiuni, dar și prin stilul gotic extraordinar, a fost construită în anul 1525 pe ruinele unei alte biserici romane, distrusă în anul 1520. Interiorul este orbitor, fiind totuși diferită de Catedrala din Toledo, dar, de asemenea, de o frumusețe ieșită din comun.

Ar fi încă atâtea de spus! Spania este o țară minunată care întrunește atât cultura europeană, cât și cea maură. Orașele au un aspect aparte, nobil, auster, dominat de tradiții și de istoria păstrate cu sfințenie. Dacă vei vizita vreodată Toledo sau Segovia vei regăsi case și castele care mai au imprimate pe uși sau ziduri blazoanele conților și ale ducilor spanioli. Dacă Madrid este unul din cele mai moderne orașe europene, în Toledo te așteaptă un păienjeniș de străduțe înguste, cu balcoane mici unde vei vedea mușcate roșii. Vei vedea biserici construite de Templieri, muzee generoase, picturi celebre sau vei gusta din mâncărurile și băuturile tradiționale absolut delicioase.

Grădina Botanică Regală

Ceea ce m-a impresionat mult este respectul oamenilor pentru natură și spațiile verzi. Pe câmpuri poți vedea dropii în paradă nupțială, niște păsări mari, cu un penaj extraordinar și care par a nu se sfii de prezența oamenilor. Dacă ridici ochii spre cer nu fără uimire ai putea rotindu-se la o înălțime considerabilă acvila imperială sau vulturul negru. Pe turlele vechilor cetăți medievale, dar și pe cele ale bisericilor și caselor sunt foarte multe cuiburi de berze. Peninsula Iberică e unul din locurile unde berzele cu picioare lungi și cioc portocaliu cuibăresc, iar prezența acestora nu este un motiv de uimiri, ci chiar o obișnuință.

Sangria - băutură tradițională

Deși relativ aproape de România, nu pot să nu mărturisesc cât de mult am fost impresionată de această călătorie. Spaniolii sunt un popor prietenos, cald, iar țara acestora rămâne pentru mine o carte de istorie care mai are încă multe de oferit culturii mele.



Paella - mâncare tradițională



M-am întors cu regret acasă, gândindu-mă la numeroasele locuri pe care aș mai fi vrut să le vizitez, la numeroasele monumente pe care aș fi vrut să le văd, la minunatele orașe pe care sper să le revăd nu doar o singură dată.





Simbolurile sovietice încă mai dăinuie...

Foto: Ion Urușciuc

Citeam zilele trecute un articol de pe blogul lui Ion Urușciuc despre simbolurile comuniste păstrate cu sfințenie în nordicul oraș Bălți. Vă mărturisesc că am rămas chiar uimită - în sudul republicii, în raioanele Cantemir sau Cahul rareori vezi așa ceva. Mai sunt pe ici, pe colo câteva rămășițe ale „epocii de aur”, dar nu atât de evidente încât să-ți sară în ochi ostentativ. N-am fost niciodată în Bălți deși am rude acolo. Cu toate acestea, cred că aș sta cu gura căscată admirând aceste fosile, vechi și totodată noi, păstrate cu vădită grijă de către nostalgicii comunismului. 

O senzație asemănătoare m-a încercat la prima vizită în Găgăuzia. Statuia lui Lenin străjuiește în centrul orașului, chiar în spatele parlamentului. Tot acolo, stema teritoriului autonom, izbitor de asemănătoare cu cea a fostei Uniuni Sovietice. Majoritatea panourilor publicitare în limba rusă, prin magazine, pe străzi auzi limba rusă (aveam impresia că sunt undeva într-o suburbie rusească) și rareori româna și / sau găgăuza. Ceea ce mi se pare însă mai alarmant este că limba lor maternă a fost abandonată în favoarea unei alte limbi minoritare din Republica Moldova. Paradoxal și atipic aș spune. De obicei, limbile minoritare sunt subjugate de limbile mari, ale etniilor majoritare. Dar cum spațiul dintre Prut și Nistru este un spațiu unde se materializează orice paradox, imaginabil sau real, nu ar trebui să mă mai mir.

N-am fost niciodată dincolo de Nistru, în Transnistria. Cred însă că nu voi greși prea tare dacă voi afirma că această entitate politică închipuită nu este decât o miniatură distorsionată și prost plagiată a fostei Uniuni Sovietice. Mi-aș dori să ajung pe acest teritoriu românesc (doar teritoriu că populația numai românească nu este) să văd Tighina, vechea cetate a lui Ștefan cel Mare și să ignor statuia lui Lenin, tancurile și diferitele slogane care slăvesc așa-zisa republică autonomă.

Republica Moldova este o unghie de pământ. Suntem o societate măcinată de probleme, conflicte identitare și lingvistice, nu există dialog între etniile conlocuitoare, sărăcia ne mănâncă de vii, degrabă vor rămâne în satele moldave doar bătrânii. Cu toate acestea moldoveanul dacă nu-i fudul nu poate dormi noaptea. Cu cât fast se sărbătoresc sărbătorile sovietice (un simplu exemplu ar fi 9 mai), dar niciodată nu ajung bani pentru manuale școlare normale. Tot timpul să găsesc fonduri pentru tot felul de manifestări aproape inutile sau de care ne-am lipsi fără să ne fie afectată viața, dar niciodată nu se găsesc suficienți bani pentru realizarea unor programe sociale pentru conștientizarea populației (orice fel de conștientizare: lingvistică, identitară etc.). Și întotdeauna se vor găsi unii cu gura mare sau cu mâinile lungi care să vandalizeze piatra comemorativă a victimelor comunismului, dar niciodată suficient curaj să punem piciorul în prag...

Revin la articolul lui Ion. Cât timp vom păstra astfel de rebuturi în memoria colectivă și personală, nu vom putea avansa. Mi-aduc aminte de o boală (nu știu exact cum se numește) care se manifestă astfel: oamenii strând de-a lungul vieții tot felul de obiecte, fără a vrea să renunțe la ele, adunându-le în casă până aceasta arată ca un imens tomberon. Aceste obiecte păstrează cumva conservată, la nivel psihologic, importanța fiecărui obiect. Încep să cred că moldovenii suferă de această tulburare.

Cât valorează bunul simț când comentezi pe un blog?

Lumea virtuală, online este plină de surprize. Când spui că deja ți s-a întâmplat cam tot ce era posibil și imposibil, se găsește întotdeauna cineva sau ceva care să te uimească. Sunt mulți oameni care, pur și simplu, ăși petrec majoritatea timpului de care dispun pe internet. Citind bloguri, jucând, informându-se, lucrând etc. Îndeletnicirile pot fi diverse încât nu are rost să le înșir tocmai eu. Eu am acest blog de un an și ceva. Puțin timp, desigur. La început, am pornit de la ideea că acesta va fi spațiul meu unde voi spune tot ce vreau eu să spun celorlalți. Fie că vreu să le mărturisesc eventualilor cititori cum m-am îndrăgostit, fie să îmi exprim indignarea față de nedreptate sau corupție. Pe scurt, am vrut și vreau să scriu despre orice îmi trece prin cap. Niciodată nu mi-am propus să cenzurez comentariile, părerile , impresiile celorlalți. Și am respectat până nu demult această condiție, această autopropunere, dacă o pot numi astfel.

Cei care mă cunosc știu că sunt o persoană tolerantă, înțelegătoare. Cu toate acestea nu suport niciodată fățărnicia și prefăcătoria. Dar mai ales nu tolerez acuzațiile nefondate, cuvintele aruncate în obraz fără noimă. Recunosc, mi se întâmplă destul de rar astfel de situații neplăcute. Zilele trecute un cititor al blogului mi-a aruncat un potop de acuzații total nefondate. Am ales să moderez acele comentarii nu pentru că aș „ascunde adevărul” și „”fi fățarnică așa cum m-a acuzat acea persoană, ci pentru că pe blogul meu nu are dreptul nimeni să mă jignească. Nu tânjesc după cititori, după trafic. Cei cărora le place ceea ce scriu, cei care găsesc interesante și demne de citit subiectele și abordările mele sper să-mi dea dreptate. Le mulțumesc pentru că și-au exprimat de atâtea ori părerile, că le-au combătut pe ale mele cu argumente, că m-au corectat când am greșit sau când m-au dojenit dacă am fost prea răutăcioasă sau nedreaptă. 

Vreau pur și simplu să nu fiu jignită la mine acasă. Blogul este casa mea. Astfel, îi rog pe cei care intră aici cu gândul de a comenta răutăcios, de a-mi ataca persoana și nu ideile să se lase păgubași și să-și caute alt blog să-l bântuie. Bunul simț pentru mine are o mare valoare. Atât timp cât eu nu adresez nimănui injurii, cuvinte grele, dureroase am pretenția să nu-mi fie „dăruite” nici mie astfel de lucruri. Cer prea mult? Doar puțin bun simț...

Cum m-am îndrăgostit?

            Azi, în zi de sărbătoare frumoasă, de iubire cuprinsă în jucăușe cuvinte, mi-am adus aminte cum m-am îndrăgostit. Cum a fost și încă mai este acest sentiment de bucurie și liniște lăuntrică, plăcută, moleșitoare. N-a fost o întâlnire tumultoasă, nici una din acelea în care să spui „am știut că el mi-era destinat”. Nici pe departe. A fost o întâlnire timidă, la care eu am turuit într-una, ca o moară stricată. Îi vedeam privirea parcă pierdută, neînțelegând așa oi fi eu de obicei, vorbesc de parcă aș fi pusă în priză, sau doar emoțiile din mine vorbesc? Eu însă nu înțelegeam și nici el nu înțelegea atunci că așa sunt eu.

N-am fost niciodată una din acele femei care să sară în ochi de departe. Nu sunt nici o frumusețe răpitoare care să-ți taie răsuflarea. Nici una din acele femei cu un șarm aparte care te fac să-ți întorci capul după ele pe stradă și să dai cu capul în stâlpi. În schimb sunt una din acele ființe care sunt pline de sentimente și de teamă. Cu frica de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, cu dorința de a fi puțin altfel decât sunt. Mi-a fost întotdeauna teamă că nu voi găsi niciodată un bărbat care să mă accepte așa cum sunt: plină de defecte amestecate frumușel cu ceva calități. Dar se pare că vorba aceea veche – fiecare pai are umbra lui – s-a adeverit a fi cât se poate de adevărată.

Nici el nu mi-a sărit în ochi din prima clipă. Ce-mi amintesc e că avea un fel de privire de pisoi galeș, ca în Shrek. Că el tăcea și eu vorbeam. La început nu-i puteam înghiți tabieturile, felul în care își lăsa papucii sau că periuța nu era întoarsă în aceeași direcție cu a mea. O fost o dragoste care s-a construit în timp, iar când am înțeles acest lucru eram departe, plecată în satul de pe valea Prutului, sorbind cu nesaț cele câteva fotografii pe care le aveam împreună, întinzând convorbirile telefonice până după miezul nopții, adormind numărând nu oile, ci zilele până când trebuia să plec din nou la Suceava.

Cei care nu mă înțeleg de ce nu vreau să plec din acest oraș, le-aș spune acum că acesta este locul unde am înțeles că există iubire, că am găsit pe cineva căruia îi pasă de mine, care știe că florile preferate sunt crizantemele și că sunt înnebunită după tot ce este verde. Aici, pe străzile orașului, am primele amintiri prinse în suflet cu agrafele timpului, nelăsându-le să se desprindă pentru că-mi sunt mult prea dragi. Aici l-am așteptat să ajungă seară de seară acasă, fluturându-mi pe sub nas ciocolata preferată și ștergându-mi lacrimile atunci când inima mi-a fost răvășită de durere sau când oamenii au fost mult prea răi cu mine. Adesea îmi vine să-l strâng în brațe, să-l încolătăcesc precum o meduză și să nu-l mai las niciodată să plece de lângă mine. Dar nu-i așa – dragostea înseamnă reciprocitate, prietenie și un fel de legătură a cărei natură încă n-am ajuns s-o descifrez. Nu trebuie să faci niciodată mai mult decât este nevoie, pentru că ea se conduce după propriile reguli, neinventate de oameni, ci de natură.

Dragostea nu-i un sentiment pe care să-l cumperi sau să-l vinzi pe tarabe și în mall-uri de 14 februarie. Nici nu-i ceva care se obține ușor sau greu, cu bucurie sau tristețe, cu lacrimi sau fericire. E un dar pentru fiecare dintre noi, un dar aparte, dar niciodată identic sau asemănător cu al vecinilor sau prietenilor.

Unirea mai este oare o opțiune?

            Vorbeam zilele trecute cu o prietenă de acasă, din Moldova. Din una în alta, îmi spune că a citit un articol de pe blogul meu în care criticam dur pe cei de acasă. „Iaca tare mi-e interesant dacă se va uni vreodată România cu Moldova...” – „Da tu vrei să ne unim vreodată?” – „Da nici nu știu...” Conversația m-a ros toată ziua. Problema poate fi abordată din multe unghiuri. Și probabil orice și oricum aș scrie voi supăra sau voi nemulțumi pe cineva. Nu pot să nu remarc faptul că asociațiile și ONG-urile pline de „patriotism” pur moldovenesc au apărut în ultimii ani ca ciupercile după ploaie. Se bat cu pumnul în piept, luptând și făcând spume la gură pentru limba lor moldovenească, pentru istoria Moldovei și contra celei mai mici manifestări de românism. Dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat pe la sfârșitul anilor '80, ani tulburi și bulversanți, zău că n-aș fi fost mirată. Ar fi fost chiar o situație de înțeles – viața sub amprenta sovietică era proaspătă și prezentă în viața noastră, limba rusă ca la ea acasă etc. Dar n-a fost așa. La începutul anilor '90 strigam disperați limbă, identitate, alfabet! Cine s-a gândit atunci că nu vom reveni la ceea ce a fost Basarabia odată – un teritoriu românesc, un spațiu vital unde se nasc oameni de cultură și scriitori valoroși.

            Mă întreb unde și când am început să dău înapoi, să fim nostalgici după comunism, să ne pară rău după sărbătorile de 1 sau 9 mai? Dacă în zorii independenței noastre priveam fără să ne săturăm TVR, urmărind concerctele, filmele, muzica românească, astăzi suntem mari consumatori de Pervîi Canal sau Russkoe Radio. Dacă atunci știam cu toții că limba noastră maternă este româna, acum suntem chiar mândri că suntem moldoveni și vorbim moldoveneasca. Ca sociolingvist înțeleg într-o oarecare măsură toate aceste lucruri: am fost sub influența unei culturi și a unei limbi puternice care s-a bucurat de toată susținerea politică în timp ce limba băștinașilor era considerată țărănească, fără prestigiu, o perioadă de timp n-am împărțit istoria, cultura și schimbările sociale cu spațiul românesc de dincoace de Prut. E de înețeles. Ceea ce mă nedumerește este însă lipsa oricărei conștiințe identitare, lipsa demnității etnice, lipsa dorinței de a ne schimba mentalitatea. Complexul limbii este boala noastră. Și încă mai simțim în suflet teama de cei care ne-au condus. Evităm cu orice preț să pronunțăm cuvintul limbă română sau românesc numai ca să nu-i supărăm pe oaspeții din țara noastră – ruții. În principiu, mă întreb ce drept la părere au minortățile în Republica Moldova comparativ cu alte țări? Dacă în multe alte state europene și nu doar europene, minoritățile naționale se luptă acerb pentru recunoașterea și identitatea lor, în Basarabia minoritățile fac jocul. Vor autonomie teritoriale – o au, vor oficializarea limbii ruse – mai că a fost posibil și acest lucru.

            Acum mă postez pe partea cealaltă a baricadei. Privind toate aceste realități prin ochiul românilor din România te-ai întreba la ce bun o unire? Basarabenii nu recunosc limba și identitatea românească, spunându-și moldoveni, chiar după 20 de ani de la independență aceștia folosesc o mulțime de rusisme, preferă să stea cu fundul în două luntre, indeciși între Rusia și România etc. E normal ca cei din România să ne privească suspicios și reticent, iar puținii la număr studenți, elevi sau oameni care lucrează sau învață în România se identifică lingvistic și cultural cu spațiul românesc. De ce și-ar dori românii unirea cu basarabenii dacă cei din urmă nu manifestă nici cea mai mică dorință pentru a face acest pas? De ce le-ar mai oferi studenților basarabeni oportunitatea de a face studii fără taxă, cu bursă în școlile și universitățile din România, dacă aceștia își schimonosesc cu bună știință limba și identitatea? De ce ni s-ar da toate acestea dacă noi nu vrem să fim români, dar ne place să ne batem cu pumnul în piept că suntem moldovenii lui Ștefan?

            Astăzi, eu, româncă născută în Republica Moldova, locuind în România nu văd cum și când ar putea avea loc o unire între cele două spații românești. Nu pot să nu mă întreb unde și cum am putea îndrepta o astfel de situație. Mă întreb de ce moldovenii se răzvrătesc împotriva cotropitorilor români care îi învață pe ei cine sunt și vor să le dea o altă identitatea decât cea moldovenească, dar nu se răzvrătesc împotriva sovieticilor care au venit peste noi, pașnic, călare pe tancuri, aducându-ne pacea și prosperitatea proletară? Mă întreb iarăși – mai are rost unirea?

Acest articol îl găsiți și pe SpreVest , Stela Popa

Limba moldovenească a lui Stati și manipularea „științifică” nerușinată

            Nu-mi place să fiu ignorantă. Nici să-mi spună cineva ce să fac sau cum să mă comport. Tot așa nu-mi place deloc să mă învețe altcineva „adevăruri” și să mă mintă cu nerușinare în față. Astăzi sunt revoltată. Ba chiar spumeg de mânie. Să vă explic și de ce. Deși nu-i o noutate apariția faimoasei lucrări „științifice” Pentru limba noastră moldovenească de „renumitul” Vasile Stati, eu abia acum am ajuns s-o citesc. Cartea a apărut în anul 2008, cu o cpertă frumoasă, cartonată, colorată și de o calitate excelentă. Nu mă refer desigur la calitatea științifică. Nicidecum. Mă întreb cât o fi costat editarea unei astfel de lucrări? Mă mai întreb câte alte opere ale scriitorilor noștri valoroși ar fi putut fi editate din acești bani aruncați pe geam. Mă întreb cum de se găsesc oameni care să cheltuie atâția bani pentru a spune lumii niște minciuni ordinare?

            Dacă n-aș fi scris acum la teza de doctorat nu citeam în veci această carte. Dar cum trebuie să fiu obiectivă în cercetarea mea și să cunosc ambele teorii, vrei nu vrei am citit-o. Un prieten mi-a oferit-o cu zâmbetul pe buze. știa el că-mi voi stâlci creierul muncindu-mă să înțeleg cum de astăzi mai poate exista atâta manipulare și minciuni „științifice”. Dar să vă spun ce-i cu această carte...

            Renumitul (politolog, sociolingvist, lingvist etc. pentru că se pare este competent în toate aceste domenii) Vasile Stati a hotărât că nu se poate îndura atâta bătaie de joc față de limba noastră „moldovenească”, iar cineva trebuie să-i ia apărarea. Acest erou viteaz fiind chiar el. Dumnealui, încă din primele pagini ale cărții, se declară un adept al teoriei lingvistice care susține diferența dintre limba română și cea moldovenească, susținând că „similaritățile lingvistice și culturale pot despărți națiunile în aceeași măsură în care le pot apropia. Negarea unicității statale și culturale a unui grup etnic (adică al moldovenilor) de către statul vecin (adică de România) poate accentua hotărârea lui de a o apăra”. Vorbe de aur, nu alta! Pe parcursul lucrării Stati îi citează adesea pe marii lingviști și sociolingviști precum Haarman, Tagliavini care au scris despre originile, evoluția și dinamica limbilor neolatine, inclusiv despre limba română cu toate dialectele sale, dintre care și cel moldovenesc. Ceea ce nu știu cititorii lui Stati e că acesta i-a citat într-adevăr pe acești lingviști, însă rupând din context o jumătate de frază care lasă loc interpretărilor, înțelegându-se de fapt că aceștia chiar credeau în existența limbii moldovenești. Mai mult decât atât, „savantul” ponegrește și numele lui Alexe Mateevici, menționând cu tărie că acesta însuși credea în existența limbii moldovenești și a poporului moldovenesc. Iată un exemplu: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove” și se oprește aici. Cum? Vreți să spuneți că Mateevici n-a spus așa ceva? Citatul integral este însă acesta „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi. [...] Trebuie să știm de unde ne tragem, căci astfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii. Aceasta trebuie să le spunem și copiilor și tuturor celor neluminați” (Mateevici Alexe, 1991, Opere, volumul I). Dacă înainte de a-l citi pe Stati nu i-aș fi citit pe Haarman și Tagliavini nu mi-aș fi dat seama că acesta minte cu nerușinare, atribuind unor nume atât de cunoscute, cuvinte și idei pe care aceștia nu le-au emis niciodată.

            Tot în paginile aceleiași cărți, Stati se arată a fi foarte nemulțumit de părerea unor romaniști care atribuie poporului dintre Prut și Nistru origini latine. Mai mult decât atât, acesta se declară a fi mândru de originile sale dacice. Și nu degeaba. Într-un alt capitol al cărții, împărtășește părerile mai multor lingviști sovietici care susțineau teza conform căreia într-adevăr, în trecutul îndepărtat, limba română și limba moldovenească, erau una și aceeași limbă. Însă limba vorbită dincolo de Prut a fost puternic influențată de limbile slave, devenind cu timpul o altă limbă. Aici marele savant, ne povestește despre celebra (și total eronata) teorie a limbilor slave înrudite: ucraineana, bielorusa și rusa. Problema este că aceste limbi sunt întradevăr înrudite pe când așa-zisa limbă moldovenească și limba română sunt una și aceeași.

            Alături de alți „mari” cercetători, Stati este de părere că specificul regional al limbii vorbite în Republica Moldova este o dovadă în plus că cele două limbi în discuție sunt diferite și că nu există nici un fel de unitate. Această idee a fost și încă este exploatată incorect de susținătorii moldovenismului. În urma îndelungatelor contacte lingvistice și culturale dintre limba rusă și limba română, e oarecum firesc să se simtă prezența rusismelor în lexicul limbii române. E o situație normală în contextul contactelor lingvistice, însă anormală din punctul de vedere al susținătorilor românismului. Cu toate acestea, normele limbii române nu au fost afectate, iar gramatica a rămas aceeași.

            În paginile aceleiași lucrări, Stati îl citează chiar și pe Nicolae Iorga care spunea „Cei mai mulți, dintre locuitorii de la țară din acest mare și bogat ținut – Moldova dintre Prut și Nistru vorbesc limba noastră pe care o numesc moldovenească”. Desigur, probabil Stati a uitat să menționeze faptul că istoricul Nicolae Iorga atunci când spunea cuvântul limbă moldovenească se referă la aceeași limbă română, dar care în acea perioadă istorică, se referea la subdialectul moldovenesc care, așa cum se știe, alături de celelalte 4 subdialecte au format limba română literară, standardizată. În continuare Vasile Stati mai menționează „Campania împotriva limbii moldovenești, ațâțată de anumite cercuri din România și dublată de slujnicii acestora din Republica Moldova, urmărește un țel politic declarat oficial: discreditarea națiunii moldovenești – purtătoare a suveranității Statului Moldovenesc și, în definitiv, ruinarea temeliilor istorice, lingvistice, etnice ale Țării Moldovei, prefacerea ei în „provincie românească”. Nemernici românii ăștia!!!

            Nu mai întind vorba căci „opera” lui Stati mi-a mâncat o săptămână din viață. Mă întreb însă altceva – ce fac cei de la Academia de Științe a Moldovei, ce fac politicienii noștri prgmatici de o carte precum aceasta încă mai stă în librării? Ce face intelectualitatea, filologii, lingviștii sau istoricii din Basarabia de permit ca o astfel de minciună să învenineze mințile oamenilor și așa încă rătăciți pe căile moldovenismului? Cum de am ajuns să fie  o nație de lași cărora trebuie să vină Ivan de la Moscova să le spună „Bă, proștilor, sunteți moldoveni!”?! Știi ceva, domnule Stati, aș vrea să te rog să păstrezi această limbi moldovenească sănătos doar pentru dumneata. După mai bine de jumătate de secol de minciuni și ideologie sovietică, astăzi încă mai vii cu gogoși să ne înveți ce limbă vorbim?


P.S. Stati îi citează și-i citește pe Șișmariov, Budagov, Vinogradov, Mihalci, Stepanov - lingviști sovietici care susțineau existența limbii moldovenești. Îl atacă dur pe Mândâcanu, Berejan... De ce oare?

Paul Goma despre „limba moldovenească”

Un material care merită ascultat cu atenție și mai ales de susținătorii „limbii moldovenești”. Riscăm să nu mai vorbim românește peste ceva timp pentru că ne schimonosim cu bună știință limba, memoria și identitatea. 

Sursa CurajTv

Grigore Vieru – poetul și sufletul românilor din Basarabia

            Acum 20 de ani copiii din Basarabia deschideau cu drag primul lor Abecedar în limba română, cu alfabet latin. După mai bine de jumătate de secol, limba română revenea la ea acasă, în Basarabia, în fiecare școală, pe stradă, dar mai ales în sufletele noastre. Doar cei care au simțit cu adevărat cât de mincinoasă ne fusese până atunci existența, au putut aprecia la adevărata valoare minunea care ni se întâmpla.

            Acel prim Abecedar, intitulat Albinuța ne-a fost dăruit cu dragoste de Grigore Vieru. Cu poeziile sale am crescut, am adormit seară de seară cu melcul singuratic, le-am recitat cu drag de ziua mamei sau de ziua limbii române. El a scris despre toate, dar cel mai frumos a reușit să încondeieze în fiecare vers sufletul basarabenilor. Nici un poet român n-a cântat mai frumos și totodată atât de simplu făptura iubită a mamei. Și poate că nici un poet român n-a cântat cu atâta jale și dor durerea de a fi lipsiți de limba maternă.

            Am putea spune multe despre Grigore Vieru. Am putea evoca anii în care a luptat cu penița și cuvântul pentru revendicările noastre identitare, când a luptat împotriva rușinii de a ne numi limba – moldovenească, o invenție sovietică odioasă. Grigore Vieru a fost unul din puținii și extrem de puținii oameni de cultură din Basarabia care s-a remarcat nu doar prin curajul sau talentul literar incontestabil, dar și prin simplitatea caracterului său. L-am văzut doar de 2 ori, dar de fiecare dată am fost uimită de blândețea și rara înțelepciune a vorbelor sale.

            Ca filolog mi-e rușine să recunosc și să remarc faptul că tocmai Grigore Vieru este studiat prea puțin în școlile din Basarabia și deloc în cele din România. Mi se pare o nedreptate de neiertat. Datorită oamenilor ca el, astăzi dincolo de Prut se mai vorbește limba română și nu suntem niște rătăciți. am putea să-l comemorăm și 100 de ani și tot degeaba ar fi. Poeziile, discursurile publice, articolele sale ar trebui să se regăsească în cărțile de istorie și de limbă română pentru că ele sunt simbolurile noastre culturale, sunt îndemnurile către dreptate, pildele de adevărată dragoste umană și de prețuire a patriei, a identității și a limbii noastre.

            Doar așa ar rămâne în amintirea noastră, a tuturor românilor, îndrumătorul și luptătorul poet născut la Pererîta. Plecarea lui de acum 2 ani ne-a lăsat mai puțini în lupta pentru reafirmarea noastră identitară. Dar ne-au rămas pentru totdeauna învățăturile sale, un exemplu extraordinar de sacrificiu și dragoste umană. 

   
Pentru SpreVest.ro

Niște civilizați, domnule!

       În zona în care locuiesc este un supermarket. Nimic ieșit din comun, desigur. Dar mizeria din jurul acestuia lasă de dorit și nu face deloc cinste unui oraș european ca Suceava. Am stat astăzi 10 minute, nici mai mult, nici mai puțin, pe o bancă în fața magazinului. În cele 10 minute, am numărat 13 elevi mai mari sau mai mici care au aruncat ambalaje, bonuri fiscale, pungi direct pe jos. Tot în cele 10 minute, 3 pensionari au făcut exact același lucru. Vi se pare normal?

    

 De ce oare ne mai plângem că suntem o țară de inculți, că e mizerie și că avem o mentalitate arhaică? Dacă fiecare dintre noi, în particular, ar da dovadă de puțină educație, respect față de sine și față de ceilalți, dacă am fi mai puțin egoiști, s-ar mișca lucrurile și în țara aceasta „europeană”.

 Acum câteva zile a trebuit să mă cert cu unul din vecini care a scos preșul pe geam și la scuturat de la etajul 4 direct în capul trecătorilor și, desigur, umplând cu praf și cu gunoaie celelalte apartamente din preajmă care aveau geamurile deschise. Dacă nici cei mai mintioși, mai în vărstă n-au suficientă educație și bun simți, ar trebui să am pretenții de la elevii care aruncă gunoaie pe jos?

Fraza deja consacrată (și idioată) „Trăim în România și asta spune totul” este doar o scuză de 2 bani din partea celor care nu vor să-și schimbe propriul comportament, mentalitatea și egoismul de care dau dovadă. Ei înșiși sunt cei care pe stradă te-ar putea îmbrânci dacă se grăbesc, ți-ar închide ușa în nas, știind că ești în spatele său, te-ar putea înjura din orice motiv, ar scuipa ca un nemernic pe stradă și ar da muzica tare în Dacia lui, ascultându-l extaziat pe Salam sau Guță. Asta e România modernă și europeană?

GIRB vă invită la manifestarea „Rădăcina de Foc” în memoria poetului Grigore Vieru

Grupul de Inițiativă al Românilor din Basarabia (GIRB), în parteneriat cu Biblioteca Bucovinei “I.G.Sbiera” și Școala Generală “Ion Creangă” din municipiul Suceava vă invită la  manifestarea “Rădăcina de foc”, dedicată poetului basarabean Grigore Vieru, care ar fi împlinit pe 14 februarie vârsta de 76 de ani.

Acțiunea se va desfășura în Sala de Artă “Elena Greculesi” din incinta Bibliotecii Bucovinei “I.G.Sbiera” în data de 14 februarie, ora 14 00. La manifestare vor participa oameni de cultură din orașul Suceava, personalități care l-au cunoscut pe Grigore Vieru.

Membrii GIRB, studenți ai Universității  “Ștefan cel Mare” împreună cu elevii Școlii Generale “Ion Creangă” vor face simțită prezența poetului prin poeziile și cântecele compuse pe versurile lui. Manifestarea are drept scop păstrarea vie a amintirii poetului român, născut în Basarabia, în cadrul culturii românești de pretutindeni.

Vă așteptăm cu drag!

Sursa: www.SpreVest.ro

„Redefinirea” identității Republicii Moldova? Oare? Un răspuns lui Octavian Racu

            Citeam pe Unimedia un articol despre „redefinirea” identității Republicii Moldova. Nu pot să nu remarc faptul că oricine își exprimă părerile mai mult sau mai puțin avizate față de acest subiect. Pe de o parte este un lucru îmbucurător deoarece conștientizarea că există într-adevăr o problemă identitară este o etapă importantă în rezolvarea acesteia. Pe de altă parte, însă, e aproape întristător faptul că oricine poate scrie un astfel de articol, mai mult dăunând decât fiind de ajutor. Un lucru este sigur – discursul identitar a devenit un subiect de discuție nu doar în cadrul mediilor academice, dar și în rândurile societății.

            Octavian Racu, de exemplu, optează pe blogul său pentru „redefinirea” identității din Republica Moldova. El își începe discursul cu un cuvânt curajos „trebuie”. De ce trebuie? El își argumentează opinia pornind de la ideea că „nu suntem o Moldovă a lui Ștefan cel Mare și nici un produs al pactului Ribbentrop-Molotov. Suntem un stat absolut nou, apărut la 27 august 1991, cu voia lui Dumnezeu, prin voința populației și clasei politice din acest teritoriu, primind accidental numele de Republica Moldova, ceea ce nu trebuie deloc să ne deranjeze”. Aș vrea să-l contrazic pe acest mare „atotștiutor” și „cercetător” care vorbește cu nerușinare în numele unei societăți. Nu, domnule, nu suntem chiar un stat nou, apărut accidental. Acest lucru s-ar fi putut produce eventual cu sute de ani în urmă, în Europa de astăzi însă nimic nu se petrece accidental. Ca să „redefinești” un lucru, fie acesta și identitatea unui popor, trebuie să existe undeva în trecut o definiție, nu? Care e această definiție? Dacă emiți o teorie o și susții cu argumente convingătoare, nu doar arunci două vorbe și, gata, ești mare deștept.

            În altă ordine de idei ca să faci afirmații ca ale tale, domnule Racu, trebuie să fii avizat, să ai o oarecare competență, să fi studiat acest fenomen social complicat – identitatea. Din câte am văzut eu nu ai astfel de studii și nici cunoștințele necesare. A vorbi de un conținut „valoric al identității” și a susține că identitatea „reprezintă o adeziune a omului la anumite valori, la un anumit spațiu spiritual, la un anumit proiect ideologic și geopolitic” nu e chiar greșit. Aș spune chiar că, într-o oarecare măsură, ai dreptate. Ar trebui să știi însă faptul că și identitatea este de mai multe tipuri – civică și națională și că între ele există diferențe și asemănări. Sunt cercetători, sociolingviști care au studiat acest fenomen social ceva mai mult ca tine și tind să le dau lor crezare. Conform opiniei acestora, identitatea are marcatori fundamentali precum: limba, istoria, spațiul geografic, tradițiile și obiceiurile, religia și cultura. Tu nu recunoști nici unul din acesți marcatori, identitatea în concepția ta rezumându-se la „ valori, spațiu spiritual, ideologie și geopolitică”. Și ca să nu ți se pară că vorbesc eu aiurea, uite niște nume de referință care sigur au sau au avut mai multă minte decât tine: Eugen Coșeriu, Gheorghe Moldovanu (profesor la ASEM), Silviu Berejan, Ion Dumeniuk, Henri Boyer, Joshua Fishman, William Labov, Ferguson, Robert Lafont, Daniel Baggioni, Jean-Louis Calvet și lista încă ar putea continua.

            Revenind la noțiunea de identitate, am spus mai sus că aceasta poate fi de două tipuri: națională sau civică. Identitatea civică presupune o organizare socială omogenă, o educație și o cultură standard, o economie și obiective politice comune. Acest tip de identitate este aplicabil, în mare parte, dar nu obligatoriu, spațiilor geografice sau statelor multietnice. Identitatea este construită și reconstruită de-a lungul timpului pentru că și societățile se schimbă. Acest lucru, aceste schimbări însă nu implică schimbarea unor fundamente care se dovedesc a fi limba, religia și istoria. În cazul Republicii Moldova problema este complicată mult de prezența celor două tipuri de discursuri identitare: moldovenesc și românesc. Prezența lor în cadrul aceleiași societăți nu este un motiv de mirare având în vedere schimbările sociale și, mai ales, cele demografice prin care a trecut acest spațiu începând cu cel de-al doilea război mondial.

            A susține că am apărut ca stat și popor la 27 august 1991 este atât de eronat încât mă întreb dacă nu cumva îți bați joc de cititorii blogului tău, domnule Racu. N-am apărut din cer și nici nu ne-au adus extratereștrii. Eram acolo și înainte de 1991. Oricât ar fi fost de puternică rusificarea și sovietizarea prin care a trecut Basarabia, limba română n-a încetat niciodată a fi tot limba română chiar dacă i s-a dat o altă denumire. Limba, conform opiniei multor sociolingviști, reprezintă emblema unei națiuni. Așa e și în cazul Republicii Moldova. Din câte înțeleg eu, domnule Racu, dumneata optezi pentru o identitate moldovenească, apărută în anul 1991. Cum se face atunci că scrieți într-o limbă românească aproape perfectă (exceptând cele câteva greșeli de acorduri cum ar fi de exemplu „suntem martorii procesului de plămădire a unui nou subiect al istoriei” unde normal trebuia să scrii „al istoriei”).

            Țin să te dezamăgesc, nu suntem un spațiu „golit de valori” cum susții dumneata pentru că, de-ar fi așa, nu l-am fi avut pe Grigore Vieru, pe Eugen Coșeriu sau pe mulți alții. Suntem doar indeciși și măcinați de probleme interetnice. Sunt de acord cu tine, rezolvarea problemelor nu trebuie căutată la suprafață, ci mult mai adânc, încă din perioada sovietică. Faptul că URSS a avut o politică lingvistică diabolic de bine pusă la punct, astăzi suntem indeciși și ne definește această stare de confuzie. De-ar avea actuala Republică Moldovă o politică lingvistică care să opteze pentru ridicarea prestigiului limbii române și care să stabilească niște legi clare în privința limbilor minoritare, n-am mai fi sufocați de mass-media rusească și nici nu ar fi nevoie să ne spună alții cine suntem și ce limbă vorbim.

De-aș fi bogată

            Nu sunt iubitoare de știri tip cancan sau ce mai fac vedetele, ce cățel și-au cumpărat, cât au plătit o tunsoare sau ce bijuterii poartă. Nu sunt genul de persoană care să piardă timpul cititnd astfel de știri. Accidental însă mai dau peste ele căci în societatea noastră, practic, îți sunt băgate pe gât, ești sufocat de ele. Admit însă că sunt persoane care sunt interesate și n-am nimic cu ele. Singuri alegem cum petrecem timpul.

            Acum vreo 2 zile am dat peste știrea aceasta – Cele mai bogate femei din lume. Am aruncat o privire și am închis pagina fără să ajung la sfârșitul textului. Astăzi am citit însă o altă știre care m-a făcut să revin la prima. E istoria zguduitoare a unui copil de 6 ani bolnav de sida care a fost abandonat de toată lumea după moartea părinților săi. Și nu e singurul destin tragic care ar trebui să ne trezească compasiunea și umanitatea din noi. Așa că am revenit la prima știre, citind-o în întregime și uimindu-mă că sunt oameni pe lumea asta care adună ca nebunii averi uriașe. Averi uriașe care le garantează nu doar o viață lipsită de griji, ci și una plină de plăceri, călătorii, cumpărături extravangate, diamente etc. Mă întreb ce pot face cu atâția bani? Oare atunci când vor muri vor avea sicriu bătut cu perle aurii sau safire? Vor lua cu ei aceste averi uriașe?

            Puțini oameni bogați au sufletul la fel de bogat și de milostiv. De aceea nu există un echilibru între bucurie și durere, suferință și fericire, mărinimie și zgârcenie. De-aș avea averile lor aș vrea să fac multe și aș face altfel de alegeri. Pentru mine nu sunt importante diamantele sau rochiile de milioane de euro. Aș dona bani pentru studiile medicale pentru găsirea unor remedii ale bolilor ce distrug și răpesc atâtea vieți – cancerul, sida etc. Aș vrea să ofer copiilor posibilitatea de a avea într-adevăr copilărie și familii. Aș vrea să avem mai multă grijă de sufletul nostru, nu de haine, pantofi și mașini luxoase. Și nu e greu să faci asta. Cu o avere de 12 miliarde de euro oare câte familii ar beneficia de o viață decentă? Câte studii medicale ar fi sponsorizate pentru a efectua cercetări? Câți oameni bolnavi s-ar putea opera? Câte grădinițe, cămine și case de bătrâni sau copii au ri mai mult decât îndestulate?

            Nu-mi stă în fire să judec oamenii, dar în astfel de cazuri mă răzvrătesc împotriva unor astfel de lucruri. Natura umană își arată adevărata față – suntem niște animale egoiste prin excelență.

Astăzi îmi place...

          Mi-am propus să mă detașez pentru câtva timp de toate problemele, de gândurile negative și să mă concentrez la munca mea. Deși mi se pare că mai mult bat pasul pe loc, am scris chiar primele pagini pentru viitoarea teză. Între timp, prin micuțele pauze citesc Jurnal în piatră de Carol Shields, gătesc prăjituri sau pur și simplu meditez. Nu accept gândurile și emoțiile negative și nici oamenii neprietenoși prin preajmă.

           Astăzi m-am gândit numai la lucruri care-mi plac și îmi satisfac imaginația și suflețelul. Am ajuns astfel la un moment să fac în minte un top al preferințelor mele. Astfel, iată ce mi-a roit azi prin cap. Pentru mine:

Cel mai iubit scriitor este Milan Kundera pentru că în multe din romanele sau eseurile lui m-am regăsit cu uimire.

Cel mai drag loc de pe pământ este ACASĂ, în Basarabia.

Cel mai bun cântăreț cu o voce de aur este Valerii Meladze.

Cele mai frumoase femei pentru mine sunt Angelina Jolie și Monica Bellucci.

Cel mai apreciat artist este Nicolae Botgros.

Poetul cel mai drag este Grigore Vieru.

Cel mai frumos loc pe care l-am vizitat este Lacul Annecy, Franța.

Cea mai emoționantă lectură a fost Winnetou de Karl May.

Culoarea mea preferată este verde. Mă umple de optimism și de viață.

Cea mai dragă melodie este Cântec pentru Bucovina de Maria Iliuț.

Cea mai plăcută senzație a fost când m-am îndrăgostit.

Florile preferate sunt crizantemele. Ele îmi aduc aminte de mama și de grădina de acasă.

Cel mai mult îmi place să vorbesc în limba română.

Lucrul cel mai scump în relațiile cu oamenii – prietenii adevărați.

Cele mai frumoase filme pentru mine sunt Stăpânul Inelelor, Les Choristes, Lista lui Schindler.

Cea mai scumpă amintire – mama în mijlocul grădinii de acasă, tata trăgându-ne cu sania.

Lista continuă cu siguranță...

PS. Cea mai citită carte, citită și recitită de zeci de ori din copilărie și până acum este Legendele și Miturile Greciei Antice. Vedeți și voi cum arată biata carte :))