Afară din întuneric

„Ce s-a întâmplat în Chișinău pe 6-7 aprilie 2009? Protest violent, revoluție, vandalism în masă...” așa își începe cartea Radion Burcă, student la Facultatea de Istorie din Chișinău. Afară din întuneric nu e o relatare oarecare, ci reprezintă punctul de vedere al unui tânăr care a trăit o revoluție, care a simțit frigul și mizeria celulelor poliției moldovenești. Au fost mai mulți, dar puțini au avut curajul să-și împărtășească trăirile și teama, teroarea și curajul cu care au trăit acele zile.

         M-a impresionat tehnica discursivă a tânărului autor de a evoca o realitate pe care mulți dintre noi o ignorăm, prefăcându-ne că nu există. Fiind observator la una din secțiile de votare din Chișinău, autorul relatează următoarele: „La un moment dat, de secție s-a propiat o mașină de lux, de unde a coborât o persoană pe care am recunoscut-o imediat ca fiind o figură importantă în unul din partidele de opoziție, partid care nu a trecut pragul electoral în urma votului de pe 5 aprilie. Acesta și-a îndreptat privirea spre mine și alte două persoane de alături cu care urma să comand un taxi, întrebându-ne dacă dacă nu reprezentăm cumva acel partid. Imediat am înțeles că era mult mai rapid, confortabil și mai puțin costisitor să mergem cu el, astfel că ne-am dat toți reprezentanți ai acelui partid și am urcat în mașină. Observându-ne că plecăm, o domnișoară observator din partea AMN, a alergat și ea spre mașină. Conducătorul mașinii s-a întors iritat și ne-a întrebat dacă și ea e cu noi. Am răspuns că „da”, toți într-un glas și i-am făcut loc domniței, alături de noi. Mașina a pornit imediat, cu o viteză care ne-a făcut să ne punem întrebarea dacă nu ar fi fost mai sigur să mergem acasă cu taxiul. Nu mai țin minte ce a spus observatoarea de la Amn, dar mașina a frânat brusc, întrebând-o ce partid reprezintă. AMN, a venit răspunsul. Atunci, iritat la culme, omul de la volan i-a cerut tinerei să părăsească automobilul. O clipă fata a ezitat, însă, la a doua somație, a părăsit imediat mașina, care a pornit, lăsând fata singură, la ora 1 din noapte, într-un colț al Ciocanei. Protestul nostru nu a avut nici un rezultat. Imediat, mi-am pus întrebarea: ce s-ar întâmpla, dacă în săptămânile următoare, la guvernare, ar accede o coaliție formată din partidele de opoziție, care, după cum am văzut, sunt aproape de neîmpăcat, s-ar schimba oare ceva spre bine? Va exista o coeziune politică sănătoasă, propice acestor schimbări în bine? Se vor regăsi ei oare toți într-o singură mașină sau va merge fiecare cu mașina lui, în direcția lui?”

        A doua zi avea să se dezlănțuie iadul... Protestele au început pașnic și au degenerat în ceea ce avea să fie numit de mulți vandalism. Cu toții știm că la asemenea evenimente există atât protestatari, cât și instigatori la violență. De ce ar fi fost altfel la 7 aprilie? Doar că de data aceasta aveau să plătească scump oameni nevinovați, tineri care sunt viitorul unei țări. În carte sunt relatate protestele cu lux de amănunte prin ochii unui participant. A doua zi, pe 8 aprilie, Rodion avea să cunoască pentru prima dată celulele închisorii, anchetatori impasibili la suferința omenească, care nu cunosc sentimentul milei. A fost „judecat” în 5 minute, sentința fiind 5 zile de arest: „Vă dați seama cât de năucit am rămas, când, în 3 minute am fost „judecat” fără prezența avocatului. Citisem mult despre URSS, în perioada când imperiul era condus de Stalin, și doar acolo mai întâlnisem un exemplu de proces asemănător. M-am înfiorat gândindu-mă la ce nivel se află țara aceasta, inclusiv în domeniul justiției. Domnilor, suntem atât de departe de UE, încât, doar a vorbi despre o apropiată integrare a Moldovei în cadrul acestei structuri, e o mare lipsă de realism.”

         Deși autorul cărții se consideră el însuși un caz fericit, unul dintre oamenii care au suferit mai puțin față de alți tineri arestați, nici astăzi nu reușește să doarmă liniștit, halucinațiile și insomniile făcând încă parte din viața sa. Cartea poate fi citită ca o simplă relatare a evenimentelor, dar mai presus de toate este un îndemn la acțiune, să ieșim din pasivitate și să luptăm pentru o democrație adevărată. Vorba din popor „cu o rândunică nu se face primăvara” e relevantă în acest caz. Un singur om, nici chiar 50 sau 100 nu vor fi auziți, dar o societate întreagă care își dorește cu adevărat să iasă dintr-un sistem care mai mult își asuprește poporul decât îi protejează, va fi, cu siguranță, auzită. Dacă vom fi umăr la umăr lucrurile se urnesc, chiar dacă mai încet. Important e să privim toți în aceeași direcție și să ne dorim cu adevărat aceleași lucruri. Startul a fost dat de tinerii protestatari la 7 aprilie 2009. Ne oare atât de mult să ne trezim?

Amintiri despre limba mea

          Îmi aduc aminte de zilele de 31 august din copilăria mea. Adesea ploua. Un fel de anunț precoce al toamnei apropiate. Pe stadionul din sat se organizau tot felul de lucruri. Pe scenă cântau copiii din ansamblul școlii sau veneau alte ansambluri din raion. De obicei era un meci de fotbal între sate, unde băieții scandau numele echipei preferate. După amiază era organizată un fel de competiție sângeroasă (așa o numeam eu) – bărbații mai corpolenți se luau la trântă. Premiul era un berbec mare, frumos, iar câștigătorul îl lua în spate triumfător și pleca mândru cu el acasă. Îmi mai aduc aminte sărăcia oamenilor. Gheretele cu înghețată, tarabele cu bomboane, covrigei, ciocolată și tot felul de nimicuri erau asaltate de copii care adesea aveau în buzunar maxim 5 lei, dar priveau cu jind ambalajele frumoase, sclipitoare care îți luau privirile. Deși știau că vor cumpăra ceva anume, priveau tot ce era expus, întrebau prețurile, abordau o mină nehotărâtă și la urmă cereau o înghețată la cornet și o bomboană. De dimineață trăiam cu spaima că mama nu are bani să-mi dea și mie. Mi-era atât de greu să merg s-o rog să-mi dea bani. Mă îmbrăcam, eram aproape gata de plecare, prietenele erau deja la poartă așteptându-mă, iar eu timid, abia șoptind o întrebam dacă pot astăzi să-mi iau o înghețată...

        Astăzi lucrurile s-au schimbat mult. Nu, nu ne-am îmbogățit peste noapte, dar lucrurile stau altfel. Moldoveanul e genul de om care e sărac lipit pământului, dar sărbătorește pe picior mare. Sărbătoarea Limbii a devenit un fel de sărbătoare de „chileală”. Puțini sunt cei care își dau seama ce anume și de ce sărbătorim „limba”. Ne-am atrofita sufletește. Patriotismul afișat de noi e unul fals. Și poate că nu e în totalitate vina noastră. Atunci când grijile materiale te copleșesc, gândul omului nu e îndreptat spre limbă, independență, identitate. E pur și simplu un instinct biologic de supraviețuire, nu o toană oarecare. Mulți dintre noi ne întrebăm de ce suntem singurii care avem o sărbătoare a limbii. Care limbă? „A noastră”. Vi se pare un răspuns satisfăcător? Mie nu. E română sau moldovenească? Ar putea fi și chineza. Oficialii noștri se întrec la a face declarații, la a ne asigura că denumirea de „limbă moldovenească” e doar „o problemă tehnică” și că oricare dintre noi știe că vorbește română. De ce sondajele de opinie ne spun altceva totuși? Mulți din cei intervievați afirmă că vorbesc moldoveneasca. Pe mine una mă întristează faptul că am furat cu nerușinare denumirea limbii. Cine are minime cunoștințe de istorie și lingvistică știe că limba moldovenească nu e decât denumirea regională a limbii române din vechea provincie istorică Moldova (cea de la Carpați până la Nistru și dincolo de râu). Am furat denumirea limbii și a țării. Și dacă ar fi puțină dorință, politicienii ar remedia această minciună și ar modifica o dată și pentru totdeauna Consituția țării, redându-i limbii noastre locul pe care îl merită.

          Nu încerc să par deșteaptă sau să mă umflu în pene, dar eu aș sărbători mai mult renașterea limbii române în Basarabia după căderea Uniunii Sovietice. A folosi sintagma Limba noastră e un pic cam neclar. Fiecare sărbătorește ce limbă vrea? Apreciez libertatea autoidentificării, dar nu până acolo unde aceasta devine absurdă și ilară.

Gluma

„Optimismul e opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troțki! Ludvic.” – doar o glumă nesărată, aproape copilăroasă scrisă pe o ilustrată. Avea însă menirea de a semna aproape pentru totdeauna condamnarea unui om. În primul rând excluderea lui din rândurile Partidului Comunist, apoi exmatricularea din universitate și condamnarea la închisoare. – „Tovarăși, n-a fost decât o glumă!”... Era destul de ușor să devii „dușman al poporului”, era suficient să glumești. Se dezlănțuia o adevărată vânătoare de vrăjitoare, omul devenind în scurt timp un proscris, un paria al societății. După armată, muncă istovitoare în mină, reabilitarea din toate punctele de vedere este una destul de anevoioasă. Abia mulți ani mai târziu, Ludvic (glumețul) își poate relua studiile, agajându-se într-o instituție de învățământ, fără a putea însă să avanseze în domeniul său. Situația, mai bine zis întreaga acțiune nu e una deosebit de neobișnuită, fiind chiar des întâlnită în fostele țări comuniste, nu doar în Cehoslovacia.

Romanul lui Milan Kundera, Gluma, e unul care parcă a fost scris pentru a confirma că omul este un animal de pradă, că-i place să se joace cu victima sa, să-l chinuie, să-i caute lacrimile în ochii speriați de ciută sălbatică. Și nu doar atât. E o satiră la adresa comunismului, a acestei mari „religii” care încă mai are spasme dureroase, dar care e condamnat să moară încet, încet. Eu am văzut romanul și dintr-o altă prismă – omul rămas singur cu el, raționând, căutând explicații la acțiunile sale, mulțumit însă de faptul că greșește căci greșelile sunt singurele care-i umplu viața de umanitate. E impresionantă tehnica discursivă a lui Kundera de a realiza traseul unei vieți, simple și totodată complicate, a existenței cu tot ce implică ea, cu trăiri și regrete, cu dragoste și uitare. Teama omului de a se revedea pe sine, de a-și regândi existența, teama și împotrivirea de a-și aminti un trecut oprimat, numai pentru a nu ajunge să se deteste pe sine, să-și imagineze doar cum ar fi fost dacă ar fi procedat altfel. „Dar care amintire nu e, în același timp, o recreionare a unui vechi tablou? Care amintire nu e o expunere actuală a două chipuri, cel prezent și cel trecut?”

Omul obosește. Oboseală... cruntă. Comunismul nu doar ne-a masacrat sufletele, nu doar răpit libertatea și capacitatea de a raționa normal, ci ne-a obosit de noi înșine. A fost chiar nevoie de acest monstru fără chip (dar, din păcate întruchipat) să ne dăm seama că umanul nu are nevoie de bariere absurde? Cum de a fost și încă mai este un fel de microb care încă înveninează sufletul, existența?

P.S. Mulțumesc încă o dată prietenului meu Penoz pentru darul minunat.

Așteptând-o...

                 Ploile acestea au căzut și-au tot căzut că deja pământul mustește de apă. Azi pare a fi ceva mai cald. M-au trezit puii de rândunele gălăgioși, plini de vervă. Din grădină a venit tata fremătând de mulțmire: „Hai să-ți arăt ceva!” Înflorise peste noapte. Sau poate în zori. Roșie ca para focului, cu petale mari, mari și firave ca aripile unui fluture. M-am așezat pe prispa casei când colo iat-o și pe ea. Era, ca de obicei, desculță, cu picioarele murdare de colbul ulițelor, ciufulită și cu mâinile negre până la coate. Ehhe! S-a oprit în drum spre casă la dudul bătrân de la poarta bunicilor și s-a înfruptat din fructele mustoase. Mă privește la fel de ștrengărește că deja știu că a făcut o șotie. Doar că n-o să-mi spună chiar mie, nu de alta, dar nici nu știi ce i-a mai trecut prin cap, de la ce vecin o mai fi furat mere verzi sau în ce cocoș o fi aruncat cu bulgări. Copilărie... i-am mângâiat fețișoara caldă, neagră de soare. Să lăsă încetișor pe scaun privind interesant în jur.

”Ți-am adus ceva...” spuse într-un târziu.

             Mi-adusese mirosul văratic al piersicilor, un spic micuț și galben pe care l-a frecat în palme până au rămas doar boabele, apoi imaginea căsuței de pe deal, îngropată în verdeață, o nuielușă teribil de cunoscută și vechea mea curelușă verde cu dungi negre, roasă de vremi îndepărtate. Off! Numai ce n-a fost curelușa. Ba o legam de bicicletă atârnând de ea o cutie de conserve de stârneam toți câinii mahalalei, ba era ham pentru Rex, cățelul nostru lățos. A fost și coardă de sărit prin colbul verii.

             Parcă-mi dau lacrimile. Copilărie, de fiecare dată când vii, mi-aduci înapoi amintirile calde ca picăturile de ploaie sub curcubee multicolore, mi-aduci iz de culori basarabene, apusuri roșii, mute de uimire. Privesc din nou cuibul berzei din vârful stâlpului. Are pui. Iar mi se face dor de mirosul ierbii spălate de Prut. Depănăm amândouă, eu și Copilăria, amintiri. Și-a făcut culcușul așa cum și-l făcea odinioară, adormind cu aceeași carte. Am vorbit până am adormit, dar în zori n-am mai găsit-o. Lăsase pe masă un măr roșu, mușcat într-o parte și o mână de dude negre. A rămas casa pustie, în minte revenindu-mi iarăși grijile zilnice, cărțile necitite. Iar nu mi-ai răspuns, neaspâmărato, de ce vii numai vara să-mi alini dorul de mine. Mă găsești oriunde aș fi, privind la fel de obraznic, ghiduș, încercând să mă păcălești.

           Aceleași zile se perindă egoist, frământându-mi ființa. Ce ar fi dacă ne-am lua amândouă de mână și-am pleca pe meleagurile din cărțile citite împreună? Vii numai vara, dar suflul tău rămâne în aer, așteptând să revii din nou, să mă găsești și să-mi aduci aceleași daruri de fiecare dată, dar tot timpul mai frumoase.

Jurnal de vacanță

            Călătoriile mele niciodată nu seamănă între ele. Chiar dacă locurile unde mă aflu sunt vechi. Fiecare are impresiile sale, întâmplările proprii care le dau farmec sau care le deosebesc una de cealaltă. Vara a fost călduroasă, stresantă, cu examene și cu etape încheiate. Majoritatea călătoriilor încep prin a merge acasă. Acolo mă simt cel mai bine. Somnul de acasă e fără griji, fără coșmaruri, diminețile sunt frumoase, trezirile sunt din cauza cântatului cocoșilor și cu priviri duioase spre minunăția de grădină plină de trandafiri din fața casei. M-am învățat de-a lungul anilor să caut și să găsesc locuri și momente unde mă simt eu însămi, unde natura mi se întipărește în sânge și în întreaga ființă.

Grădina de ACASĂ

          Acasă mi-am revăzut familia, frumoasele lanuri de grâne deja cosite, am mâncat piersici pe săturate, am cunoscut noii pui de rândunele de sub streașina casei, am revăzut Prutul. Tristețea cea mai mare a fost că în zona orașului Cantemir erau inundații, lunca râului înecată în ape și pe ici pe colo se mai vedea de sub pânza de ape câte o pălărie de floarea soarelui sau vârful semeț al porumbului. Oamenii semănau cu un enorm mușuroi de furnici, ajutând la construirea digurilor pentru a proteja satul de furia Prutului. Mi-aduc aminte dealul pe care îl urcam gâfâind spre a ajunge la căsuța mea, iar când îmi întorceam privirile spre vest, vedeam Prutul șerpuind frumos printre copaci, satele românești de dincolo, orașul Bârlad. Acum totul era o mare de apă... o imagine dezolantă, tristă, parcă sfidătoare. Natura întotdeauna își cere drepturile. Lunca Prutului a fost desecată intenționat, iar acum apele își doresc teritoriul înapoi.

         Pentru prima dată am ajuns în orașul Căușeni. Din păcate nu am putut vizita celebra biserică Adormirea Maicii Domnului din această localitate, aceasta fiind închisă. În schimb am ajuns la mănăstirea Marta și Maria unde este un izvor cu apă sfințită ce izvorăște din stâncă. Natura este minunată, deși zona devine din ce în ce mai antropizată, pierzând din smerenia locului. O liniște plăcută te învăluie, verdele crud al naturii, susurul apei îți mângâie singurătatea.

 Revenind la Suceava am dat peste căldurile insuportabile ale verii. Am căutat refugiul în răcoarea munților. Am vizitat minunatul oraș Piatra Neamț, mult mai curat decât Suceava, mai pitoresc datorită piscurilor înalte și a naturii. Ne-am îndreptat pașii spre Cheile Bicazului și la barajului Bicaz unde înălțimile Carpaților pur și simplu te amețesc. Încă o dată m-am convins că România e o țară foarte frumoasă, pe care dacă ai colinda-o în lung și în lat întreaga viață, de fiecare dată tot vei descoperi câte ceva care să-ți stârnească mirarea, admirația și dorința de a o cunoaște mai bine. Am văzut de mai multe ori Alpii francezi, stâncoși, golași, dar care nu se compară cu munții noștri împăduriți cu brazi de o înălțime amețitoare și cu râurile năvalnice de munte, cu apă rece ca gheața. La Cheile Bicazului, pentru cei care n-au fost niciodată, șoseaua șerpuiește printre munți, oferind privirii un spectacol al naturii aproape sacru . Cuvintele mele oricum sunt mult prea goale de sens și de încărcătura emoțională ce-mi stăruie încă în minte și-n suflet după această călătorie pentru a descrie Carpații și minunăția locurilor.

           Mi-am propus cu mult drag să cunosc cât mai mult țara mea, s-o apreciez pentru ceea ce este și nu doar pentru oamenii săi. Să încerc să-mi arunc privirile dincolo de mentalitatea românului, să nu observ doar drumurile stricate sau gunoaiele aruncate oriunde. Deși până acum am fost doar în Basarabia, Dobrogea și Bucovina, săptămâna viitoare voi fi la Prahova căutând alte minuni ale meleagului nostru, încercând să fur din spiritul locurilor pentru a le purta întreaga viață în suflet oriunde aș merge.

 

Vacanţă, în sfârşit ai sosit!

Vara aceasta parcă nici nu a existat pentru mine. Cel puţin până acum, la mijlocul lunii iulie. Îngropată (la figurat) în cărţi n-am avut timp să observ natura din jurul meu, să mă delectez cu vreo carte de literatură artistică. Am observat doar că a plouat. Mult. Am terminat şi masterul, mi-am susţinut lucrarea şi cred că pot pleca în vacanţă. Aşa că mâine iau drumul spre casă, în Basarabia mea dragă. Şi cu toate că locuiesc de 11 ani în România, cu siguranţă voi simţi aceleaşi emoţii când voi trece Prutul şi când mă voi gândi că îndată voi zări căsuţa pe străduţa mea. Da, şi cireşul de la poartă şi cuiburile de rândunele şi câinele care dă din coadă fericit că am venit.

Vouă vă doresc o vară minunată, plăcută şi petrecută aşa cum vă doriţi. Ne revedem după ce mă întorc bronzată, fericită şi cu bateriile pline de energie pozitivă! Vacanţă placută tuturor!

Foştilor mei colegi...

Am intrat pe blog rar de tot în ultimul timp. Mi-era dor să scriu, să fac altceva decât să citesc şi să scriu despre identitate. Astăzi mi-am susţinut lucrarea de disertaţie. Doi ani de masterat în care am fost aproape întotdeauna studentă conştiincioasă, mergeam la cursuri şi duminica, analizam pliante, afişe publicitare, scriam proiecte. Astăzi însă, mi-am dat seama că-mi va fi dor să mai merg la cursuri, să am colege (un singur băiat în grupă) să beau câte 3 căni de cafea ca să pot rămâne trează să învăţ pentru examenele grele.

Mulţi probabil îmi veţi spune că masteratul nu-i chiar atât de important şi că mă implic şi mă stresez degeaba. Ce am învăţat totuşi în aceşti doi ani? Mi-am dat seama că profesorii şi studenţii sunt diferiţi. Ei pot fi înţelegători, interesaţi să-şi facă orele cu pasiune sau cu pasivitate, că o parte din ei te-au apreciat şi ţi-au admirat uneori referatele şi proiectele. Alteori se poate întâmpla să nu fi fost chiar mulţumiţi de cele scrise de tine. Că din timp în timp mai primeşti câte o notă de 8 şi-ţi propui ca data viitoare să fii mai atent, să înveţi mai bine şi să te implici mai mult.

Serile de iarnă când aveam ore erau posomorâte. Drumul până la facultate uneori era anevoios, gerul era cumplit. Dar de ce alegeam să merg la ore? Pentru că nu de puţine ori cursurile erau interesante, intram în polemici, aduceam argumente şi ne contraziceam unii pe alţii. Drept, nu erau prezenţi prea mulţi, dar întotdeauna erau suficienţi încât să dezbatem teme interesante.

Singurul bărbat din grupă e un tip spiritual. Spunea glume, dar este probabil cel mai conştiincios student pe care l-am cunoscut. Fetelor, mai ţineţi minte cafelele băute pe holurile întunecate? Dar cursurile domnului Bratu? Glumiţele, întâmplările ilare de la examene sau cursuri? Eu mi le amintesc cu mult drag. Şi cu toate că n-am fost noi o grupă prea unită aşa cum se întâmplă în facultate, eu mă bucur că v-am cunoscut pe fiecare dintre voi, că am avut aceleaşi examene şi aceleaşi preocupări. Mă bucur că astăzi fiecare din noi a încheiat o etapă din viaţa noastră şi că am plecat de la facultate mulţumiţi şi zâmbind.

Da, îmi pare rău că nu am reuşit astăzi să-mi iau la revedere la fiecare dintre voi şi să vă urez mult succes mai departe, realizări frumoase şi că mi-ar plăcea să vă mai întâlnesc măcar din întâmplare.

Ne învățăm minte vreodată?

România e o țară cu multe râuri, unele din ele fiind ape de munte, năprasnice și care la orice cod galben lovesc cu furie satele ce sunt prin apropierea lor. În zona Moldovei râurile Suceava, Siret, Moldova, Prut s-au răvărsat, apele lor crescând considerabil, inundând nemilos localități întregi. Toate televiziunile, fie ele locale sau naționale, transmit de la „fața locului”, iar reporterii cu glasuri terifiate amplifică parcă situația, prezentând-o cât mai disperată. și nu spun că nu este, dar românul e învățat să facă din țânțar elefant.

Cred că județul Suceava n-a fost atât de vizitat de „personalitățile notorii” ale României nici în campanie electorală. Ba președintele, ba primul ministru, ba Udrea își fac apariția. Vin, se uită și pleacă. Un fel de „veni, vidi, vici”. Un lucru mă intrigă însă cel mai mult dintre toate. Nu e primul an când România trece prin potopul inundațiilor. Nu-i primul an când politicienii fac promisiuni cu nemiluita și când se promite întărirea digurilor, a barajelor și de luare a măsurilor necesare pentru ca nenorocirile să nu se mai repete. Cum e vorba aceea „apa trece, promisiunile se uită”. Și digurile rămân aceleași, mai primesc oamenii câte ceva să li se ungă ochii și gata. Anul viitor alte inundații, aceleași localități, aceiași oameni, aceleași promisiuni.

Mă întreb cum ar reacționa domnii miniștri dacă în loc de casele oamenilor sărmani de la sate ar fi inundate casele lor? Dacă ei ar fi cei care ar fi nevoiți să se cațere pe acoperișurile caselor sperând să vină cineva să le salveze viețile... Sunt o naivă, nu-i așa? Noi nu ne învățăm minte niciodată, parcă ne-ar plăcea enorm să avem statutul de victime, de parcă an de an am fi supuși unui test de normalitate și de fiecare dată l-am pica cu brio.

Despre decretul lui Ghimpu, respectul de sine și dilemele identitare

Când am citit în presa din Moldova că președintele interimar al țării, Mihai Ghimpu, a decretat ziua de 28 iunie ziua comemorării victimelor ocupației sovietice, m-am bucurat mult. M-am bucurat pentru că acest om este unul din puținii care nu se rușinează să recunoască istoria Basarabiei așa cum este aceasta. Și de ce ne-am rușina? De ce am trece cu vederea peste evenimente atât de dureroase? Cât timp vom ignora că totuși teritoriul Basarabiei a fost ocupat și nu „eliberat”? Cât vom mai promova un „moldovenism” fals și rușinos? Vai! și ce reacții a creat acest decret! Politicienii au luat foc. Ceilalți membri ai Alianței l-au acuzat pe Ghimpu, i-au reproșat că pune paie pe foc sau că nu era momentul potrivit. Într-adevăr, momentul nu e în anul 2010, ci trebuia să fie măcar acum 19 ani. Blogosfera nici ea nu s-a lăsat mai prejos. „De ce să condamnăm actualul popor rus pentru ce au făcut „alții” acum 70 de ani. Chiar erau „alții”? „O mână de oameni i-au impus pe sovietici să facă aceste grozăvii”. Chiar erau doar „o mână”? Și ce-au făcut? Le-au pus cumva kalașnikov la tâmplă celorlalți și i-au obligat să invadeze un teritoriu care nu era a lor sau să ia grâul și porumbul din casele oamenilor, lăsându-i să moară de foame ca niște animale?

Eu îl respect pe Ghimpu. Așa l-aș fi respectat și pe bunicul meu dacă n-ar fi fost deportat sau măcar dacă s-ar fi întors acasă în Basarabia. În timpul Uniunii Sovietice moldovenii au fost calificați drept un popor prost, un popor marginalizat. Nici astăzi nu-i văzut mai bine. Cum ne vedem pe noi înșine atunci când ne uităm în oglindă? Avem respect pentru propria persoană? Cum de permitem ca alte popoare să ne dicteze cine suntem noi, ce identitate avem și ce limbă să vorbim?

Sunt convinsă că lipsa respectului față de noi înșine va face în așa fel încât și peste 20 de ani să avem aceleași dileme identitare ca și până acum. Și peste două decenii ne vom întreba dacă suntem moldoveni sau români. Până când nu vom începe să ne stimăm ca oameni și popor, până când nu ne vom recunoaște greșelile, dar și meritele, până când nu ne vom asuma trecutul dureros, dar și glorios, nu vom înainta nici măcar cu un pas. Viitorul societății noastre se decide prin numărul voturilor. De ce acesta nu s-ar decide prin faptele noastre?

Cred că mulți din cei care condamnă decretul lui Ghimpu ar gândi diferit dacă ar fi pierdut pe cineva drag în urma acestui trist eveniment - deportarea moldovenilor în „Siberiile de gheață”.

Astăzi ascult...

Cum să fii „atacat” cu ouă...

             Ieri în drum spre dentist mi s-a întâmplat ceva ce nu mi-am imaginat că mi se va întâmpla vreodată – am fost „atacată” cu... ouă! Da, în Suceava. De niște puști care se amuzau împroșcând ouă în trecători. Și nu în toți, doar în domnișoare, femei mai în vârstă sau bătrâne. Se distrau copios, iar ce e mai rău e că toată tărășenia se întâmpla pe bulevardul G. Enescu, loc, zic eu, destul de aglomerat si circulat. Deciiii... Puștii aveau „muniția” cu ouă pregătită lângă un bloc de unde își pândeau victimele. Am prins și eu câteva, 4 sau 5. Eram confuză, murdară și furioasă. Cum e posibil așa ceva la vărsta de 13-14 ani? Cred că aș fi fost mai înțelegătoare dacă erau la grădiniță, dar ei erau deja mari.

          Clocoteam de mânie și am sunat la ușa unuia din infractori. Mi-a deschis tatăl, umflat de băutură, o namilă înaltă și la acuzația mea a răspuns uimit: „Da, e copil, doamnă! Trece abia în clasa a 8-a! Ce, dumneavoastră n-ați fost copil?” – „Sigur că am fost, dar nu aruncam cu ouă în oamenii de pe străzi, domnule!” – ”Ei, na, fetele sunt mai sensibile, nici nevasta mea nu arunca cu ouă, dar eu, ca toți băieții, aruncam... N-ai ce-i face, asta e generația noastră...” – „Dacă asta e generația noastră sunt o societate de plâns. Și apoi, așa tată, așa copil!” Am ajuns la concluzia că nu mai are rost să-mi bat gura degeaba cu părintele grijuliu.

          Mă frământă altceva. Dacă astăzi atacă lumea cu ouă pe străzi fără nici o jenă, mâine, probabil, nu-i va fi frică să folosească un cuțit. Chiar aceasta să fie „generația noastră”? Ne caracterizează pe toți? Educația primită acasă (dacă o primește) își face efectul? Ajung la concluzia că nu vom putea ține piept „noii generații”. Aș vrea să cred că acești băieți au procedat așa din distracție și nu din răutate voită. Sincer, mie nu mi-a trecut prin cap să mă distrez astfel atunci când eram de vârsta lor. Iar dacă aș fi făcut asemenea ispravă cred că tata m-ar fi snopit în bătaie.

Despre simbolurile „naționale” ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești

           Căutând materiale pentru teza la care lucrez, adesea găsesc informații sau relatări în legătură cu Basarabia pe care nu le-am știut și nici nu am bănuit că există. Cu siguranță mulți dintre noi nu le cunoaștem. Astfel, am găsit relatări în documentele Academiei de Științe din Moldova despre referitoare la stema, imnul, drapelul RSS Moldovenească. Practic în arhivele Republicii Moldova nu se păstrează documente referitoare la elaborarea stemei RSSM. Nici istoriografii nu fac referințe. Se știe doar că autorul desenului a fost graficianul Evghenii Merega. Singurul cercetător care lasă impresia că totuși pe undeva există documente despre elaborarea stemei este istoricul moscovit Vladimir Poțeluev. În lucrarea sa Stemele Uniunii R.S.S. Din istoria elaborării, citează scrisoarea entuziasmată a unui oarecare elev Dimitrie Rudenko. Acest elev, cu ocazia anexării Basarabiei la URSS i-a scris Președintelui Sovietului Comisarilor Norodnici din Moldova: „Sunt bucuros, că în sfârșit popoarele Basarabiei, după jugul de 22 de ani sub cizma jandarmeriei române, au intrat în familia noastră sovietică a republicilor. Vă felicit, tovarăși, cu crearea RSS Moldovenești. Propun pentru republica dumeavoastră un proiect de stemă: Stema încadrată dintr-o parte cu spice de grău, iar din cealaltă cu spice de secară și ciorchini de struguri care cresc din abundență în RSS Moldovenească. În partea de jos a stemei un soare resărind pe un panou roșu. Acestea înseamnă că acum a sosit ora luminoasă pentru marea comunitate a popoarelor – Moldovei și Basarabiei. În mijlocul stemei – un ogor semănat cu grâu, iar mai sus – întinsul unei stepe. Ele arată că în RSS Moldovenească este larg dezvoltată agricultura și creșterea vitelor. În partea de sus a stemei – o seceră și un ciocan, care semnifică strânsa legătură dintre muncitori și țărani. Iar mai sus de seceră șio ciocan – o stea roșie, cu cinci colțuri, care emană raze peste toată stema.”

      În continuare Poțeluev arată că „la elaborarea stemei de stat s-a ținut cont de observațiile școlarului DimitrieRudenko”. Altceva mă deranjează pe mine – poporul din Basarabia era privit doar ca un furnizor de grâu și struguri (vin). Mai mult decât atât – se pare că erau „recunoscători” că, în sfârșit, au fost „eliberați” de sub jugul românesc!

        Stema RSS Moldovenești a fost legalizată prin Constituție în articolul 122. Descrierea ei era: „Gherbu de stat a RSS Moldovenești constă din chipu sășerii și șiocanului în razele soarelui, care răsare, încadrate cu o cunună de schișe și popușoi. Partea de jos a cununii se încheie cu o ghirleandă din fructe și struguri de poamă. Cununa îi înfășurată cu o bindă roșie cu inscripția: „Proletari din toate țările, uniți-vă!” în linghile moldovenească și rusă cu inițialele „RSSM”. Deasupra gherbului este o ste cu șinși colțuri.” Mi se pare imposibil să nu observi distorsionarea cuvintelor. De fapt, limba moldovenească pe care o promovau sovieticii era de fapt limba populară (presurată de-a lungul timpului cu rusisme), ignorând limba română literară.

        Aceleași sentimente mă încearcă și atunci când citesc descrierea drapelului RSS Moldovenești: „Flagu de stat a RSS Moldoveneștiu constă dintr-o pânză roșie, în colțu stâng a căreia, sus lângă băț sunt puse sășera și șiocanu de aur și literele „RSSM”. Proporția lățimii la lungime 1:2” Desigur, originalul traducerii este în rusă și în română, iar eu le-am reprodus cu exactitate, necătând la faptul că textul are totuși greșeli de acord și de topică.

         Foarte interesant au stat lucrurile la vremea aceea în ceea ce privește imnul RSSM. Prezidiul Sovietului Supre al RSSM la Moscova din 1944 consideră „de trebuință” crearea imnului de stat și decide: „La alcătuirea textului imnului de stat al RSSM trebuie de avut în vedere că Imnul să corespundă:

- Rolului partidului comunist și marelui Stalin în eliberarea norodului moldovenesc de sub jugul boierilor și capitaliștilor;

- Dezvoltarea stării materiale și culturale a norodului moldovenesc pe baza socialismului în marea familie frățească a noroadelor sovietice;

- Izgonirea cotropitorilor fasciști de pe pământul sfânt al Moldovei;

         Mai mulți scriitori, poeți și compozitori au primit ordin să alcătuiască imnul. Din numeroasele variante pe care le-am găsit, redau parțial doar textele câtorva. Comentariile mele sau ale voastre sunt de prisos.

Emil Samoilă:

„ Cotropitorii fasciști au cutezat

Să înrobească al nostru sfânt pământ.

Din piepturi zid de oțel am ridicat.

Dușmanului noi i-am săpat mormânt!

Republică-suroră, în vecii să fii slăvită!

În armonie noroadele trăiesc!

Puterea lor îi astăzi însutită

și din izbândă, izbândă făuresc!”

Leonid Cornenanu:

„Noi veacuri întregi am zăcut în robir,

La Nistru și Prut ne doineam versul trist.

Dar Lenin și Stalin ne-au dat bucurie,

Ne-a dat-o iubitul partid comunist.”

Varianta propusă de Liviu Deleanu a fost respinsă cu agresivitate:

„Crescută sub spada lui Ștefan cel Mare

și slova înțeleptului Domn Cantemir,

Moldova renaște din noi în hotare,

călită în lupte și mari izbândiri.”

        Regret enorm că am fost nevoiți să trăim asemenea vremuri rușinoase, asemenea jignire și îndobitocire. Mă contrazicea acum câteva zile cineva, încercând să argumenteze că a trecut vremea acuzațiilor, condamnărilor și a urii față de poporul rus. Nu, n-a trecut din păcate. Până când nu ne vom cunoaște istoria, drepturile, până când nu ne vom recăpăta respectul de popor în fața „marelui popor rus” nu cred că au trecut acele vremuri. Un popor nu poate trăi în neștire și minciună. dacă nu ne cunoaștem adevăratul trecut cum putem oare să ne construim un viitor?

Avem nevoie de o zi a comemorării victimelor ocupației sovietice?

          Rareori mă încearcă un sentiment de mândrie națională și de mulțumire atunci când vine vorba de politica și deciziile luate dincolo de Prut. Rareori pentru că, deși s-au mai urnit lucrurile din loc după evenimentele din 7 aprilie, politica din Republica Moldova rămâne în continuare un haos, politicienii fiind într-un lung și continu război. Trebuie să înțelegem, fiecare vreau un fotoliu călduț în Guvern! Dar totuși m-am bucurat atunci când am ascultat decretul președintelui interimar Mihai Ghimpu prin care ziua de 28 iunie este una de doliu, zi în care „frații” noștri ruși ne-au supus „în mod pașnic” cu tancul și baioneta, o zi a comemorării victimelor . Desigur, reacțiile celorlalți politicieni au pe măsura decretului. știți voi, problemele identitare sunt sensibile și trebuiesc rezolvate ușor nu cu toporul. Dragi conaționali, le rezolvăm pașnic de mai bine de 20 de ani! Timp mult, pierdut cu dulcegării când puteam fi fermi, să nu cedăm teren în fața nimănui. E vorba doar de mândria noastră în primul rând ca oameni care au dreptul la istorie adevărată și la o identitate la fel de adevărată. Ori, eu nu am auzit sau văzut ca un popor să aibă două identități în același timp. E imposibil!

        De mult am ajuns la concluzia că Mihai Ghimpu e unul din cei mai mari români pe care i-a avut poporul român. Cred că e înscris în geneticul familiei sale, fratele său, Gheorghe Ghimpu și-a pierdut viața pentru acest popor și pentru că milita pentru cunoașterea adevăratelor noastre rădăcini.

        Revenind asupra decretului președintelui îl consider absolut firesc și necesar. Dacă există o zi în care s-au comemorat victimile fascismului de ce să ne existe și o zi comemorărilor victimelor ocupației sovietice? În acest sens e foarte interesantă (dar și rușinoasă!) poziția lui Mrian Lupu care amenință cu neparticiparea la eveniment. Asta spune un singur lucru (sau mai multe) – Lupu e un mancurt prefăcut, iar interesul său este doar fotoliul de președinte promis de AIE. Nimic mai mult. Nimeni nu vrea să supere Rusia, decretând o asemenea zi drept una de comemorare a oamenilor care au suferi și au murit în cele mai mizerabile și neomenești condiții. Credeți că URSS s-a gândit să nu ne supere pe noi după ce în 1944 ne-au rupt din trupul României? Nu s-au gândit decât ca la niște sclavi și niște nenorociți a căror viață nu a contat nici cât negru sub unghie.

       Mulți politicieni consideră că decretul lui Ghimpu e un dar pentru partidul comuniștilor, oferindu-le acestora ocazia de a acumula în electorat. Interesantă constatare doar că nicidecum nu va fi vina lui Ghimpu dacă se va întâmpla să câștige comuniștii alegerile, ci va fi vina unui popor neghiob și imbecil care va vota astfel. Ghimpu rămâne unul din foarte puținii politicieni care luptă pentru dreptatea acestui popor nu pentru un fotoliu în guvern. Luați aminte, soarta noastră e în deciziile pe care le luăm. Avem ocazia să ne-o schimbăm spre bine de ce nu profităm de aceste ocazii? Încep să cred că după 1990 întreaga existență a Republicii Moldova a fost o serie de ocazii de a ieși de sub jugul aspru comunist șiîn același timp constat că am ratat cu brio fiecare ocazie!

       P.S. Rusia a și reacționat la decretul președintelui, dând dovadă de nerușinare. Dar mă bucur încă o dată că în anii de ocupație nu au reușit să stârpescă conștiința națională a tuturor românilor. N-au reușit nici gulagurile, nici comunismul, nici baionetele sovietice. Nu vor reuși nici acum atâta timp cât încă mai avem mândrie personală și națională.

Și oamenii „obezi” au dreptul la fericire?

L'homme a dans le corps un habit d'arlequin : son âme.

         De multe ori îmi place să revin asupra temelor de discuție propuse, discutate sau pur și simplu expuse pe blog. Scriam acum ceva timp un articol despre femeile slabe. Sau, mai bine zis, despre femeile care slăbesc, considerând că a fi slabă este un etalon de frumusețe. De data aceasta mă preocupă o altă față a problemei – femeile plințe (nu-mi place să folosesc termenul „grasă”) sunt oare frumoase? Au dreptul la haine ceva mai strânse pe corp, la rochii fără bretele, la maiouri cu talie scurtă? Au dreptul să fie frumoase?

         Am descoperit întâmplător blogul Stephaniei Zwicky care se declară „big beauty”. Mai mult decât atât – demonstrează că și femeile plinuțe pot fi în pas cu moda, că au dreptul să poarte hainele care le plac, fără a se gândi la prejudecăți, clișee sau răutatea celorlalți. Am descoperit pe un alt site au articol referitor la această temă. Comentariile postate la acest articol erau mai mult decât răutăcioase. Cuvinte urâte precum „elefant”, „picioare de pod” etc. Sinceră să fiu, eu am fost deranjată de asemenea atitudine, chiar dacă eu mai degrabă fac parte din categoria femeilor „skiny”. Consider că fiecare din noi avem dreptul la fericire, la libera exprimare și la alegerea modului de viață. Adesea însă nici măcar nu alegem să fim obezi sau slabi. În schimb unele femei (majoritatea sunt femei, dar sunt și bărbați) reacționează agresiv, refuzând parcă să locuiască alături de oamenii cu mai multe kg decât consideră unii a fi normal. E un fel de rasism violent fără leac parcă.

        Cu siguranță fiecare din noi avem prieteni, colegi, cunoștințe, rude etc. care se confruntă cu problema kilogramelor. Trebuie să facem din aceasta un război? Cum reacționați și cum îi percepeți voi pe cei din categoria XXL?

Politica din Republica Moldova arată ca o piesă de teatru

            Cine spunea că teatrul absurdului a apus odată cu marele Ionesco s-a înșelat. Sau nu știa de existența Republicii Moldova. Politica aici e mai mult decât o simplă bălăcăreală dintre partide, lideri politici sau rivali. E o piesă de teatru unde absurditatea și stupiditatea sunt la ele acasă. Actorii chiar joacă bine, iar decorul e perfect. Voronin îl numește pe Ghimpu „bolnav la cap”, iar Chirtoacă nu-i decât un oligofren. Mai mult decât atât, Vlad Filat „are apucături”, iar AIE mai că seamănă cu Hitler, făcând uz de teroare și frică. Unii oameni nici măcar nu se aud când rostesc niște cuvinte și nici nu gândesc atunci când spun ceea ce spun. Adică s-a găsit tocmai Voronin să vorbească de guvernarea prin teroare și frică. Vorba aceea „prostul nu-i prost destul dacă nu e și fudul”. Întrebarea pe care mi-o adresez în acest moment e următoarea – unde pot duce toate aceste lucruri? Unde ne vor duce aceste acuzații reciproce, această vântătoare de greșeli a celuilalt, aceste împroșcări reciproce cu noroi? Nu prea departe, eventual înapoi, dar nici într-un caz înainte. Avem probleme mult mai spinoase, probleme ce necesită rezolvare, politicienii în schimb merg pe un alt principiu – mai întâi îl dobor de celălalt și apoi îmi fac ce mi-am propus (în cazul în care și-a propus să facă ceva!).

           Schimbările sociale din Basarabia de vreo doi ani sunt extrem de interesante de urmărit. Politica se schimbă, se transformă, are spasme. Societatea e însă din ce în ce mai confuză. Ba facem referendum, ba nu-l mai facem. Ba modificăm constituția țării (inclusiv articolul 13 care este una din nedreptățile din cele mai strigătoare la cer care i s-au făcut acestui popor), ba n-o mai modificăm căci ne dăm în cap singuri. Mai nou e la modă transhumanța dintr-un partid politic în altul. Ieri comunist, mâine liberal. Și tot așa. Cu alegerea președintelui e și mai dificil. Fiecare partid vrea să vină cu propriul candidat. Și AIE tot? Atunci, mă întreb, unde-i unitatea pe care o etalează fals peste tot? Nu ar fi mai înțelept ca blocul politic să propună poporului un singur candidat? Asta nu pentru că așa vreau eu, ci pentru că e mai sigur, mai înțelept, ar câțtiga mai multă încredere din partea electoratului. Dar, știți voi, orgoliile sunt mari și greu de potolit... Personal nu mi-aș dori ca AIE să-l propună pe Marian Lupu președintele țării. Nu e demn de încredere, e fals și e moldovean după cum a afirmat el însuși. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Nu m-aș mira să fie și el un al doilea Roșca și să ne vândă fără scrupule.

Pentru SpreVest