Care-i veriga slabă?

Pe la 5 ani voiam să fiu educatoare. Aliniam păpuşile frumos şi le puneam să recite poezii. Eram dură cu ele aşa cum se întâmpla să fie vreo educatoare de la grădiniţa unde mergeam eu. Pe la 7 ani voiam să fiu balerină. Cum pleca mama de acasă îi îmbrăcam rochiile, pantofii cu toc înalt şi mărgelele cele mai frumoase. Dansam şi cântam în faţa oglinzii, iar după „reprezentaţie” rupeam flori din grădină şi mi le făceam cadou. Apoi, deja prin clasa a 3-a începusem să scriu compuneri şi poezii. Erau apreciate de profesori şi mă pricepeam de minune la limba română. Adesea (şi o spun fără a suna a laudă) o corectam pe profesoara de română, demonstrându-i cu uşurinţă că subordonata analizată nu este completivă directă, ci subiectivă. Am continuat să scriu şi astăzi, dar după terminarea liceului am dat la facultatea de litere, specializarea română-franceză. Nu ştiam exact ce voi face după terminarea facultăţii, fiind pe zi ce trece mai decepţionată de meseria de profesor pe care în anul 1 o vedeam ca pe unica opţiune. Mama a lucrat toată viaţa profesoră, oare eu trebuia să-i continui meseria? Am început să lucrez în anul 4 de facultate cu jumătate de normă (în realitatea munca era pentru o normă întreagă).

Majoritatea colegelor mele însă au ales altă cale – profesoare. Abia după terminarea facultăţii începe aventura. Vrei să devii profesor, te duci la inspectoratul şcolar din judeţ. Umbli cel puţin o săptămână să strângi toate actele de care ai nevoie pentru dosar, aşteptând la cozi infernale. Calvarul însă nu se termină aici. Te duci la examenele de titularizare şi cel mai adesea rezultatul este invers proporţional cu ceea ce aştepţi şi cu ale tale cunoştinţe. Bătălia e cruntă. Mulţi studenţi, mai ales că în anul în care am terminat eu facultatea au absolvit două promoţii: ultima promoţie cu studii de lungă durată (4 ani) şi prima promoţie după sistemul Bolognia (3 ani). Deci, cererea era mult mai mare decât oferta. O parte din colegii mei au intrat în viciosul sistem al învăţământului preuniversitar, alţii după câteva încercări nereuşite s-au reprofilat. Eu am continuat studiile, ambiţionându-mă, dorindu-mi să fiu mai mult decât un profesor de care îşi bate joc statul, elevii. Poate că e o nebunie?

Zilele trecute însă m-a întâinit cu una din fostele colege. Una dintre cele mai dragi şi mai sârguincioase studente. Profesoară de vreo 2 ani. Salariul mic era şi până acum, însă dacă se scad cei 25% din salarii, ar mai primi 590 lei. Face naveta în fiecare dimineaţă trezindu-se la ora 5. Pentru ce? Vedeţi voi, guvernanţi dragi, un profesor pe lângă dragostea pentru elevi şi pentru meserie are nevoie să şi mănânce sau să se îmbrace. Da, are şi o familie de întreţinut sau de întemeiat. Fiind tânăr îşi doreşte să aibă şi casă, dar cum să faci oare căci salariul unui profesor nu reprezintă mai mult de jumătate dintr-o rată? Asta în contextul în care citeam în presa românească faptul că gunervatorii şi ambasadorii primesc un salariu mai mare decât deputaţii (9000 lei). Eu nu înţeleg cum pot trăi cu atât de puţin!

Pe lângă salariul mizerabil, plăcerea de a merge într-o clasă de elevi dispare. Interesul pentru carte s-a dus! În drum spre facultate trec pe lângă o şcoală generală şi un liceu – fetele sunt preocupate de coafuri, haine, accesorii şi de băieţi. Băieţii – coafuri excentrice (jaluzele, cum spune fratele meu), creastă pe vârful capului, pantaloni lăsaţi în joc, lăsând la vedere marginea chiloţilor, privindu-i ai impresia că îndată şi-i vor pierde pe stradă. Profesorul e tratat ca un oarecare ce e pus să stea în faţa clasei. E iubit doar acel care e „cool”, iese cu elevii la bere şi glumeşte cu fetele.

După anii de facultate, bani pe taxe şcolare, cămin, întreţinere de ce să munceşti pentru nimic? Prefosorii trebuie să fie temelia unei societăţi. Pe băncile şcolii se formeză medici, ingineri, politicieni, redactori, arhitecţi. N-ar trebui să fie una dintre cele mai respectate categorii sociale? Desigur, doar că nu în România, ţara unde în 20 de ani nu s-a schimbat aproape nimic... Sau poate greşesc eu. Lămuriţi-mă şi pe mine... care-i veriga slabă?