Scrisoare tatei

Deși poezia este mai veche, fiind scrisă în 2005, mi-am reamintit astăzi cât de emoționat a fost tata când a citit-o. Ulterior mi-a venit ideea de a face o variantă în franceză pentru un concurs de poezie. Astfel, poezia e ușor modificată în limba franceză. Fără a vrea să mă laud, dar poezia aceasta mi-a adus în dar prima mea călătorie în Franța, câștigând locul I.

Tată,

Trimite-mi prin vorba-ţi caldă

Dorul şi doinele de la noi,

Trimite-mi dulce iz de toamne

Când în butoaie puneai vinuri noi...

Trimite-mi timpul când

Încet viscolea în ograda noastră

Cu albe petale de cireş,

Iar vremea necruţătoare devenea

Pur şi simplu iarnă

Şi ne plimbai cu sania,

Râzând fericit...

Aruncă-mi blând liniştea feerică

A cărării din grădină

Dormind sub mângâierile lunii –

Trimite-mi-le pe toate,

Căci ele-mi topesc

Fiinţa, dorul şi aleanul

Şi mă zbuciumă şi mă fac să plâng!
Mi-aduc aminte cum te aşteptam

În caldă zi de vară

Să-mi spui ce păsări ţi-au cântat

Azi în crâng...

Dacă aş putea ţi-aş mângâia privirea obosită

Ruptă din roşu amurg de toamnă...

Şi-a fost demult, nu-i aşa?

Anii...se ţin de noi şi ne petrec

Până privirea ni se pierde-n neguri.

Mi-e dor să întrebi iar

Unde-i copilul cu ochii negri ca murele

Şi plini de şiretenie?

Cine-i mai caută paşii sprinţari,

Rătăciţi

Prin poieni şi pe drumuri,

Cine-i mai spune poveşti

Cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene?

Tu, tată, tu şi inima mea rătăcită,

Două inimi cuprinse-n amintiri

Ca-ntr-un toiag de fier!

Şi-mi vine să-mi tai tăcerile

În mici secunde

Să le arunc nebuneşte

Peste răsărituri

Şi apusuri obosite

Peste dorul tău, tată...

Şi-mi vine să-mi despic trăirile

În minute, iar cu ele

Să-ţi mângâi somnul obosit

Plin  de vise cu noi...

Să mă arunc peste

Să te regăsesc mai repede...

Şi toate acestea

De dorul tău, tată...

Lettre à papa

  Papa, envoie-moi

    … les douces paroles,

      les souvenirs ou le son

    … le parfum d'automne :

    quand tu faisais du vin,

    et des couronnes de chrysanthèmes

    pour maman...

    … il neigeait doucement, tombaient

    les blanches pétales du cerisier...

    et le temps devenait alors... hiver.

    Papa, donne-moi

    la tranquillité solennelle

   du sentier du jardin :

    Dormir sous la caresse

    de la lune.

    Je voudrais écouter le crépuscule

    et le buccin ;

    les jeux d’enfance :

   des boucles d'oreille

   des fleurs de nos cerisiers...

    Je voudrais que tu demandes : où est l'enfant insolent avec ses yeux noirs

    comme les mûres

    sauvages...

    Est-il encore dans la forêt chercher ses pas ?

    Les années…

    Elles accompagnent nos histoires.

    Casser les silences

    en petites secondes,

    puis, les jeter sur les aubes.

     Les crépuscules sont fatigués…