Sunt unele zile în care pur și simplu mă gândesc la ce e în inima mea. La trăirile mele, la spaima cu care privesc viața alergând. Mi se pune un nod în gât și parcă mi se termină cuvintele. Adesea, m-am simțit un fel de paria al societății, fiind străină de tot ce se petrecea în jurul meu. Mi s-a cuibărit în suflet un sâmbure de spaimă și neajutorare, senzația continuă că ființa mi se destramă.
Uneori mă visez în casa în care am copilărit. În casa sărăcăcioasă de pe ultima stradă noroioasă a satului. Mi-apar în minte zilele în care mergeam la școală prin noroi în ciuboțele roșii de gumă, cu papucii în ghiozdan și cu o cârpă în buzunar cu care îmi spălam ciubotele la intrarea în școală într-un lighean cu apă murdară. Așa făceam toți, semănând mult cu un cârd de rațe bălăcindu-se. Apoi ultima clasă de pe holul lung, vopsit până la mijloc în albastru, iar de la mijloc în sus cu var alb, împrospătat la fiecare început de an școlar.
Visasem într-o noapte că vândusem casa noastră de la Țiganca. Și noii proprietari o dărâmaseră, iar în locul ei înălțaseră una cu etaj. Nici florile mamei nu mai erau, nici fântâna din curte, nici cușca câinelui nu mai era la locul ei. Mă apucase o spaimă incotrolabilă, m-am trezit cu ochii umezi și cu gândul la satul acela uitat de lume, la fundătura în care am copilărit. De dimineață m-am plimbat pe străzile albe ale orașului, descheiată la suflet. Tot soarele ar fi putut intra acolo, dar eu purtam cu mine un singur gând – mai mult decât orice mi-aș dori să fiu acolo – acasă. Cuvântul acesta scurt și totuși plin de profunzime și amintiri îmi provoacă astăzi multă durere. Știam că poarta e închisă, cu lacăt, iar acest gând mă copleșea de parcă cineva de pe stradă, cu o simplă ridicare din umeri, mi-ar fi răpit pentru totdeauna primăvara.
Mi-am dat seama că multe din gândurile mele sunt despre copilărie și chiar dacă sunt acum cu atâția ani în spate, mi-a rămas încă de atunci în suflet încăpățânarea de a mă bucura de orice fluture, neputința de a-mi stăvile lacrimile atunci când mă podidește plânsul, inocența în fața iubirii, nedumerirea în fața lumii în care oamenii s-au făcut lași sau răi, nevoia nebunească de a fi ținută de mână. Din anii aceia mici, de gânganie obraznică, mi-a rămas obiceiul de a zâmbi frumos dimineții și de a ierta aproape totul. Nimic nu se pierde, totul se rătăcește prin cotloanele minții și ale amintirilor. În soarele alb al iernii m-am întrebat cum ar fi dacă viața ne-ar permite să ștergem cu buretele zilele pe care nu le vrem în amintire, fapte și gesturi pe care am dori să le uităm pentru totdeauna. Apoi m-am întrebat cum ar fi dacă am putea păstra doar amintirile calde ca aburii de ceai verde, momentele în care mă agățam de fusta mamei, turuind ca o moară stricată, clipele în care dădeam examenele de admitere pentru studii în România, secundele în care m-am îndrăgostit nebunește de bărbatul care mă face în fiecare zi să zâmbesc...
Eu aș vrea să uit zilele în care m-am mințit pe mine însămi, momentele în care am rănit pe cineva drag fără să vreau, minutele în care am făcut pe cineva să plângă. Aș vrea să dau uitării zilele de lungi și dureroase așteptări ale mamei la poartă, lungindu-i-se privirea tristă, așteptând dureros de mult și în zadar venirea mea, lunile în care tata a trăit printre străini, luni în care nimeni nu i-a vorbit în limba noastră cea dragă, iar visele îi erau pline de noi... În astfel de momente mi se face frică de propria persoană și devin lașă, crezând că e mai ușor să mă prefac că toate acestea nici nu au fost vreodată, iar toate temerile și spaimele mele încap în căușul palmei... Atunci reîncep lungile plimbări printre străzi înguste, gânduri strivite de amintiri și dorința nebunească de a șterge totul cu buretele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu