„Pobedil, idi domoi, Vanea!”



Stimați delegați și oaspeți ai Congresului! Salvați Basarabia! Salutul meu ar putea fi rezumat la această singură frază. Dar ar mai fi câteva. După avaria de la Cernobîl, în zonă au fost atestați șerpi cu două cozi și bielaruși care vorbesc, gândesc și simt rusește. Pornind de aici, aș îndrăzni să cred că poluarea spirituală este cu mult mai periculoasă decât cea a mediului. Pentru că dacă unui șarpe mutant, spre exemplu, i se poate înlătura, printr-o operație reușită coada care prisosește, n-am auzit încă să existe cineva care să facă operații la suflet.
La Chișinău e atacat însuși sufletul nostru: limba, istoria, identitatea, buna cuviință. Limba este cartea de căpătâi a unui popor. Dacă intră în ea diletanți, e ca și cum ar pătrunde un croitor în burta unui om ce urmează a fi operat și care poate coase plămânul de stomac, cu sentimentul că și-a făcut datoria.
Tot acolo e scoasă din învățământ istoria românilor, niște indivizi crezând că dacă un elev, un student, un cetățean nu-și va iubi cultura, istoria, limba poporului de care aparține, le va iubi cu mai mult sârg pe cele ale altor popoare.Salvați Basarabia! Și o puteți salva, internaționalisând problema ei.” – astfel și-a început discursul în cadrul unui Congres internațional în anul 2003 distinsul ziarist Nicolae Dabija. „Salvați Basarabia”. Îndemnul de mai sus pare a fi ceva mai mult decât un îndemn, sună a disperare și a rugăminte sugrumată.
De-aș fi fost eu la acea tribună, n-aș fi adăugat nimic și nici n-aș fi scos nimic din discursul respectiv. Recitind zilele acestea textul cu pricina, m-am întrebat totuși, câte s-au schimbat din anul 2003, anul când au fost rostite aceste cuvinte? A fost internaționalizată problema Basarabiei, am devenit mai conștienți că dacă ne-am pierde limba am deveni o gloată care nu și-ar putea defini identitatea? Conștientizăm cu adevărat valoarea spirituală și rolul pe care îl deține limba în definirea unui popor?
În urma evenimentelor din aprilie 2009 am crezut, naiva de mine (!) că, odată cu venirea AIE la putere, va fi schimbat articolul 13 din Constituția Republicii Moldova și va fi instituită o politică lingvistică normală, înlocuind-o pe cea expirată, sovietică, rușinoasă. Mai mult decât atât, am crezut că noua conducere va depune eforturi considerabile, inițiind o campanie socială de conștientizare a societății, izvorâtă din necesitatea de a ne cunoaște și a ne iubi limba, istoria, identitatea. După cum spuneam, naiva de mine a crezut că lupul și-a schimbat părul și că, în sfârșit, revenind cu drag acasă, voi auzi pe străzile Chișinăului din ce în ce mai mult limba română, iar limba rusă își va (re)căpăta statutul normal de limba minoritară, nu de limbă care să exprime și să consolideze „prietenia popoarelor”. Lucrurile, după cum știți n-au fost deloc așa, iar noi, la 31 august, am sărbătorit a 20 oară „limba noastră”, sintagmă ce permite moldoveanului să sărbătorească și chineza dacă o consideră limba sa.
A polemiza astăzi asupra subiectului limbă și identitate românească în Republica Moldova e o acțiune atât de obișnuită încât mi se pare aproape incredibil că suntem într-o stare atât de deplorabilă în ceea ce privește politica lingvistică a statului.
Să vorbești despre limba română ca și cum ai trata o problemă importantă înseamnă să scormonești un subiect sensibil, controversat care provoacă mari dureri de cap! Adepții „linghii moldovenești”, așa zișii patrioți care promovează moldovenismul pe toate gardurile Basarabiei au alergie numai când rostești cuvântul limba română. Igor Dodon, distins membru al Partidului Comunist, promovează „valorile moldovenești” prin campania „Iubesc Moldova” și prin valori mă refer la limbă, istorie, cultură, folosindu-se cu nerușinare fără margini de imaginea domnitorului Ștefan cel Mare. Ambiția acestuia este să reușească ce n-a reușit să facă Stalin – să legitimeze limba moldovenească, făcându-ne pe noi toți, locuitorii spațiului dintre Prut și Nistru, să credem că vorbim o limbă diferită de limba română și că suntem un popor, o națiune diferită de „țiganii romîni”. Scriu intenționat „romîn” și nu român pentru că, se pare, e o nouă modalitate de a-i jigni pe locuitorii statului român, schilodindu-le numele și aruncând cu pietre în ei numai de dragul limbii moldovenești.
Cu toate acestea, Dodon, Voronin, Lupu și chiar Stati, cu toții știu că, în realitate, limba moldovenească nu există, iar strategiile lor de a promova o limbă inventată de Stalin acum câteva decenii bune, nu ne demonstrează decât că nu au alte arme și alte argumente să ne determine să nu ne mai considerăm români și să știm că limba noastră maternă poartă numele de limba română. Dar în viziunea acestora noi vorbim moldoveneasca și tocika!
Eu cred așa – dacă limba lui Eminescu n-a dispărut din Basarabia când a fost deportată în Siberiile de gheață și nici când a fost executată sălbatic odată cu profesorii ce-o predau, ea nu va dispărea nici acum, nici astăzi când nimeni nu ne mai pune baioneta la tâmplă să recunoaștem o minciună. A lupta pentru recăpătarea prestigiului limbii noastre materne poate însemna și o luptă împotriva limbii ruse. Limba cotropitorului a fost suficient stăpână la noi acasă și e timpul să (re)devină o limbă minoritară.
Nu e ușor după atâția ani de minciuni și delăsare din partea noastră, să vorbim fără cuvinte împrumutate de la „frații mai mari”, să nu mai avem accentul ușor rusificat. Nu e ușor să reeduci o societate al cărei nivel de cultură este foarte jos și căreia, din cauza sărăciei și nu numai, îi pasă mai mult de ceea ce va mânca sau cu ce se va îmbrăca decât de cultura comunicării. E nevoie în primul rând de o legislație lingvistică strictă, care să interzică utilizarea pe scară largă a limbii ruse în detrimetrul limbii naționale doar pentru că avem etnici ruși sau ucraineni sau găgăuzi în țara noastră. Aceeași legislație lingvistică ar trebui să protejeze drepturile minoritare, dar să nu le uite pe cele ale etniei majoritare. E nevoie de voință și de mândrie națională, de mândria de a fi român și a vorbi o limbă latină. A tolera nerușinarea unei minorități care-și impune limba și năravurile etniei majoritare este ca și cum le-am permite să ne plesnească zi de zi o palmă peste obraz, iar noi, ca niște creștini adevărați, să li-l întoarcem și pe celălalt.
A-ți iubi limba și identitatea nu înseamnă neapărat să fii xenofob sau rasist. E dreptul și obligația noastră să apărăm onoarea limbii și să nu lăsăm pe nimeni, inclusiv pe noi, să-i schilodească numele sau ființa. Am văzut cândva o fotografie care înfățișa o inscripție pe un bloc „Pobedil, idi damoi, Vanea!” (ai biruit, pleacă acasă, Vanea!). Astăzi nu pot să nu mă gândesc la aceste cuvinte, iar concluzia cred că o intuiește fiecare dintre noi încât nici nu are rost să insist asupra acestot cuvinte de aur...