Asociaţiile de studenţi basarabeni – un liant între două societăţi?

Mi-am pus această întrebare de foarte multe ori. Sunt cu adevărat asociațiile de studenți basarabeni un liant între două societăți? Putem vorbi chiar de două societăți care trebuie unite?
Eu însămi am făcut parte dintr-o astfel de organizație câțiva ani, implicându-mă suficient de mult în activitățile inițiate de aceasta. Subiectul este unul incitant, controversat și ușor periculos în ceea ce privește adoptarea unei poziții clare faţă de acesta.  Primul lucru pe care- l fac bobocii basarabeni veniți la studii în România, indiferent dacă sunt elevi sau studenți, este să caute alte persoane ca ei. Deși vorbim limba română în Rep. Moldova (chiar dacă are specificul ei, cu rusisme cu tot), integrarea nu este una chiar ușoară. Indiferent cât s-ar spune că nu există mari diferențe dintre cele două societăți, acestea există atât la nivel general, cât și particular. Venim cu o amprentă a locului unde am crescut, unde am învățat care ne fac puțin diferiți. Diferențele însă pot fi modelate, cizelate, educate.
Din experiența mea, pot spune că în anul 1999 când am avut primul contact cu un mediu academic nou și cu un mediu social diferit, m-am simțit străină, neputincioasă, marginalizată, mai ales că, inițial, ceilalți colegi de clasă nu păreau a fi încântați să lege prietenie cu elevii basarabeni. Cred că a fost o atitudine absolut normală. Integrarea și acceptarea într-o comunitate presupune eforturi din ambele părți și, până la urmă, aceasta s-a produs de la sine. M-am integrat în peisaj pur și simplu, încet și fără ajutorul vreunei asociații de basarabeni. De-abia la facultate m-am înscris într-o organizație studențească.
Atunci când sunt întrebați liderii asociațiilor de basarabeni care sunt scopurile lor, ei răspund că își propun să contribuie la integrarea basarabenilor în societatea românească, să promoveze valorile culturale din Basarabia etc. Pe de altă parte, despre ce fel de integrare putem vorbi dacă la acțiunile organizate participă în proporție de 90% doar studenți basarabeni? De ce acestea nu sunt comune cu ceilalți studenți din universitate? N-ar fi oare acesta un pas uriaș în ceea ce privește integrarea socială? De ce avem un bal al bobocilor basarabeni? De ce sărbătorim anul nou pe stil vechi? De ce la sărbătorile de 1 decembrie sau 27 martie invitații și participanții la eveniment sunt iarăși în proporție de 90% doar basarabeni?
Revin la una din cele mai spinoase și mai delicate probleme ale studenților moldoveni –limba română. Indiferent cât ne-ar jigni și indigna unele discuții pe marginea acestui subiect, trebuie să recunoaștem că vorbim nițel diferit de românii din România. Acest lucru nu este neapărat un lucru negativ. Unitatea limbii române e asigurată de diversitatea ei dialectală. Româna literară nu este vorbită perfect de nimeni, nici măcar de academicieni. Venim din Basarabia cu amprenta unei îndelungate rusificări. Important e însă efortul nostru de a ne cizela cultura vorbirii. Un mediu, o micro-comunitate alcătuită doar din români proveniți din Rep. Moldova nu va favoriza niciodată cizelarea limbii pentru că într-un astfel de grup ne simțit toți la fel, ne simțim liberi să ne exprimăm ca dincolo de Prut, să folosim rusisme pentru că știm că toți ceilalți le vor înțelege. Un mediu mixt – și nu știu dacă „mixt” un cuvântul potrivit – va favoriza uniformizarea lui pentru că avem multe de învățat de la colegii noștri din România.
În fond, venirea la studii în universitățile românești are un scop – acela de a ne reapropia de limba noastră maternă, de a ne cultiva identitatea pierdută cândva, de a ne reînvăța istoria și trecutul, de a ne transfera și nouă pașii pe care societatea românească i-a parcurs cât am fost parte a Uniunii Sovietice. Ca româncă, mă doare și mă simt jignită atunci când prin campusul studențesc basarabenii vorbesc între ei limba rusă. Cu ce scop? Ce vor să demonstreze acești tineri? Că mai cunosc o limbă străină pe care colegii lor nu o cunosc? Foarte bine! Acest lucru este un plus, permițându-le, de exemplu, să devină traducători autorizați de limbă rusă. Însă nu găsesc o scuză credibilă acestui comportament. Odată în autobuz, două studente vorbeau în limba rusă între ele. După ce au coborât, o doamnă a început să discute cu indignare întâmplarea – „acești studenți iau bursele copiilor noștri!”.  Și n-ar fi un lucru rău dacă măcar și-ar spune români și ar vorbi limba română, dar ei vin în România și tot rusa o vorbesc!” Și nu am putut-o contrazice, indiferent cât de mult m-am simțit lezată pentru că, iată, am fostincluși toți în aceeași categorie, am fost etichetați cu toții, fără excepție.
Am auzit suficiente lucruri negative despre asociațiile de studenți din Rep. Moldova, lucruri ce m-au făcut să mă gândesc mai atent la acest subiect și să-mi doresc mai multă dorință de integrare din partea elevilor și studenților veniți la studii pe băncile instituțiilor de învățământ din România. Integrarea, cred eu, se poate produce doar în societate, nu în astfel de asociații.
Pentru InfoPrut
Sursa foto: Infoo.ro

Leonida Lari - încă o victimă a societății din Republica Moldova

Ori de câte ori moare vreo personalitate publică din Republica Moldova se derulează același scenariu, etapă cu etapă. A murit Leonida Lari. Dumnezeu s-o odihnească în pace.
N-am să mă apuc să țin o prelegere despre cine a fost ea pentru Basarabia, câte volume de poezii și proză a publicat sau cât a luptat pentru restabilirea identității și a limbii românești în Basarabia pentru că au făcut-o deja mulți înaintea mea. Vreau doar să spun că nici n-a fost îngropată bine că deja o stradă din Chișinău se pregătește să-i poarte numele. Același scenariu, alt actor. Lucrurile decurg cam așa – moare un scriitor, un compozitor, un om de cultură și câteva zile mass-media e în lacrimi și „doliu”, ridicându-l în slăvi și accentuând importanța personalității respective pentru societatea din Rep. Moldova. Apoi guvernul alocă o sumă oarecare și sunt organizate funeralii de mare anvergură, cu zeci de clase de elevi luate de pe la licee, cu un buluc de oameni care, în mare parte, vin să mai vadă ce bârfe mai sunt prin târg și printre aceștia, un grup restrâns de rude, prieteni, colegi care chiar sunt îndurerați și deplâng pierderea cuiva drag…
După înmormântarea cu surle și trâmbițe, primarul Dorin Chirtoacă pregătește un decret prin care o stradă lăturalnică, dosită, nu prea circulată a Chișinăului să fie redenumită în cinstea poetului / scriitorului / pictorului etc. Pe mine mă intrigă tot acest teatru. Mă intrigă pentru că numele Leonidei Lari este terfelit de niște oameni care, cel mai probabil, nici nu-și dau seama că fac acest lucru. În timp ce o stradă din centrul capitalei poartă numele lui Pușkin. Și în timp ce o publicație rusească aruncă în Leonida Lari cu pietre pentru că aceasta a luptat împotriva rusificării forțate a Basarabiei, moldovenilor nici că le pasă că Pușkin ne considera un popor prost și leneș. În timp ce în necrologul Guvernului Republicii Moldova, miniștrii în frunte cu Vlad Filat amintesc despre lupta Leonidei Lari pentru „revenire la alfabetul latin şi declararea limbii române drept limbă de stat”, același guvern nu vrea să revadă Constituția Republicii Moldova care legitimează mai mult decât orice limba moldovenească drept limbă oficială a statului. Mă întreb atunci… pentru ce a luptat Lari? Dar Grigore Vieru? Sau pentru ce au murit soții Aldea-Teodorovici? Pentru ca astăzi încă să ne ascundem după deget, temându-ne să spunem cu voce tare că vorbim limba română ca nu cumva să ne audă cineva de la Kremlin…
Aceeași publicație menționează indignată că Lari a fost aceea care striga la începutul anilor ’90 – „să fi spălate străzile cu sânge rusesc”, nouă nici că ne pasă că rușii ne-au deportat cu miile în Siberia, că ne-au împușcat în ceafă doar pentru că eram români și că decenii la rând ne-au interzis limba, istoria, cultura. Asta contează mai puțin pentru că moldovenii sunt o adunătură de oameni a căror părere nu contează și cărora nu le pasă de respectul de sine și de umilirea continuă la care sunt supuși de mulți ani… Cel puțin noi n-am „spălat străzile cu sânge rusesc” ci, din contra, i-am primit în țara noastră, le-am îngăduit să-și vorbească limba, să aibă televiziuni în limba maternă, iar drept răsplată, Ivan a hotărât să nu mai plece niciodată acasă și să bată cu pumnul în masă arătând tuturor că între timp el a devenit mai stăpân decât moldoveanul.
Dacă ar fi să mă situez pe o axă temporală, privind retrospectiv, nu mi-ar fi deloc greu să notez ce s-a reușit în cei 20 de ani de (ne)independență și ce nu s- a reușit. Dacă la începutul anilor ’90 îi aveam pe Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Doina și Ion Aldea-Teodorovici și încă mulți alți apărători ai limbii și ființei românești, astăzi rândurile acestora s-au rărit vizibil, locul acestora fiind luat de „oameni de știință” precum Vasile Stati sau de politicieni precum Igor Dodon sau Marian Lupu care nu mai luptă pentru aceleași idealuri și care sunt mândri de vorba lor „moldovinească”… De unde am plecat și unde am ajuns? Mă uit adesea la televizor, urmăresc știrile constant, merg acasă și ori de câte ori îi urmăresc pe tinerii basarabeni pe stradă în magazine, la cumpărături sau chiar în troleibuze îmi spun „ei ar trebui să fie cei care să-și ceară drepturile, să lupte pentru idealurile parcă apuse, ei ar trebui…”, dar nu… tinerii se mândresc că se numesc moldoveni, că vorbesc limba moldovenească și că merg la studii „la Romînia”…
Revenind la moartea poetei Leonida Lari… nu pot să adaug cu regret decât că societatea noastră basarabeană se limitează întotdeauna la funeralii și redenumirea străzilor, dar niciodată nu subvenționează editarea și re-editarea operei acestor scriitori, niciodată nu-i susțin când sunt încă în viață și niciodată nu-i promovează în școli, în presă, lucru ce ar contribui la ridicarea nivelului de cultură al societății… Ne mulțumim toți să rostim afectați „Dumnezeu să-i odihnească”, să recităm două-trei zile câteva poezii și mâine să-i dăm uitării, revenind la chat-urile de pe odnoklassniki…
Pentru InfoPrut
Sursa foto: Realitatea.net

Unde nu-i cap, vai de picioare!

În Republica Moldova, alegerea președintelui este ocazia perfectă de a ne dezvălui incompetența, indiferent de natura acesteia. ,,Incompetența” este un cuvânt care caracterizează societatea din Rep. Moldova pentru că începând cu sistemul de sănătate, continuând cu cel de învățământ și terminând cu justiția, totul și toate sunt incompetente. Este o vorbă – locuitorii unei țări își merită conducătorul. Noi nu merităm pe nimeni pentru că de doi ani ne zbatem ca în chinurile iadului să alegem un președinte și nu reușim. Sau nu avem pe cine alege?!
În timp ce Marian Lupu vine la ședințele parlamentului cu o atitudine ce denotă o mândrie jignită, dar și o slugărnicie prost camuflată, comuniștii strică disperați în centrul Chișinăului „Jios Alianța!”, iar John Onoje își încearcă norocul în ocuparea fotoliului președinției, țara aceasta se scaldă într-o mocirlă tot mai adâncă. Cu toată situația ilară și comică pe alocuri, africanul John le dă peste nas atât comuniștilor, cât și democraților. Omul nu-i chiar un nimeni, în țara lui având studii superioare, dar căruia războiul i-a răpit familia și dreptul la libertate. Și totuși acesta se identifică mai mult decât orice comunist sau democrat cu societatea din Rep. Moldova, știind că românii sunt frații noștri…
Revin la incompetența lui Voronin, Lupu sau a tovarășei Grecianîi care pun înaintea viitorului “poporului” pe care își doresc să-l conducă, toate ambițiile, dorințele de îmbogățire, slugărnicia față de cel cu buzunarul mai burdușit…
Recent m-a întrebat o cunoștință din Franța de ce nu mă întorc la Chișinău să încerc să-mi fac un viitor la mine acasă, dacă tot s-a schimbat situația după 7 aprilie și există mai multă libertate, mai multă stabilitate. Întreaga Europă a auzit de 7 aprilie. Ei și? S-a schimbat cu adevărat ceva? Despre ce fel de viitor stabil vorbim într-o țară în care alegerea președintelui durează aproape 2 ani?! Care investitor va veni în Republica Moldova când situația politică este atât de instabilă? Cine poate avea încredere într-un sistem care te fură mai ceva ca hoții la drumul mare, care profită pe seama cetățeanului și cine poate vedea un viitor frumos și… stabil într-o țară în care studiile superioare sunt contra cost, iar salariul minim pe economie este în jur de 100 euro? Câți tineri au bani să-și plătească studiile la universitățile din Chișinău și câți dintre aceștia aleg să muncească la Moscova sau în Italia doar pentru că nu-și permit să plătească contracte de 20 000 de lei pentru un an de învățământ?
Trăim într-o țară anormală, cu un trecut distorsionat și cu un viitor pe măsură. Indiferent cine va fi președintele țării – ales peste o lună, peste un an sau peste zece – vom rămâne la fel de incompetenți pentru că ne place să stăm cu capul plecat și preferăm să ne lăsăm umiliți decât să ne răzvrătim, cerându-ne drepturile… Așa că așteptăm alegerea președintelui, fie că va fi Lupu sau Onoje, sau poate tovarășa Greceanîi…
Pentru InfoPrut 
Sursă foto: Andrei Moraru