Afară din întuneric


Ce s-a întâmplat în Chișinău pe 6-7 aprilie 2009? Protest violent, revoluție, vandalism în masă...” așa își începe cartea Radion Burcă, student la Facultatea de Istorie din Chișinău. Afară din întuneric nu e o relatare oarecare, ci reprezintă punctul de vedere al unui tânăr care a trăit o revoluție, care a simțit frigul și mizeria celulelor poliției moldovenești. Au fost mai mulți, dar puțini au avut curajul să-și împărtășească trăirile și teama, teroarea și curajul cu care au trăit acele zile.
         M-a impresionat tehnica discursivă a tânărului autor de a evoca o realitate pe care mulți dintre noi o ignorăm, prefăcându-ne că nu există. Fiind observator la una din secțiile de votare din Chișinău, autorul relatează următoarele: „La un moment dat, de secție s-a propiat o mașină de lux, de unde a coborât o persoană pe care am recunoscut-o imediat ca fiind o figură importantă în unul din partidele de opoziție, partid care nu a trecut pragul electoral în urma votului de pe 5 aprilie. Acesta și-a îndreptat privirea spre mine și alte două persoane de alături cu care urma să comand un taxi, întrebându-ne dacă dacă nu reprezentăm cumva acel partid. Imediat am înțeles că era mult mai rapid, confortabil și mai puțin costisitor să mergem cu el, astfel că ne-am dat toți reprezentanți ai acelui partid și am urcat în mașină. Observându-ne că plecăm, o domnișoară observator din partea AMN, a alergat și ea spre mașină. Conducătorul mașinii s-a întors iritat și ne-a întrebat dacă și ea e cu noi. Am răspuns că „da”, toți într-un glas și i-am făcut loc domniței, alături de noi. Mașina a pornit imediat, cu o viteză care ne-a făcut să ne punem întrebarea dacă nu ar fi fost mai sigur să mergem acasă cu taxiul. Nu mai țin minte ce a spus observatoarea de la Amn, dar mașina a frânat brusc, întrebând-o ce partid reprezintă. AMN, a venit răspunsul. Atunci, iritat la culme, omul de la volan i-a cerut tinerei să părăsească automobilul. O clipă fata a ezitat, însă, la a doua somație, a părăsit imediat mașina, care a pornit, lăsând fata singură, la ora 1 din noapte, într-un colț al Ciocanei. Protestul nostru nu a avut nici un rezultat. Imediat, mi-am pus întrebarea: ce s-ar întâmpla, dacă în săptămânile următoare, la guvernare, ar accede o coaliție formată din partidele de opoziție, care, după cum am văzut, sunt aproape de neîmpăcat, s-ar schimba oare ceva spre bine? Va exista o coeziune politică sănătoasă, propice acestor schimbări în bine? Se vor regăsi ei oare toți într-o singură mașină sau va merge fiecare cu mașina lui, în direcția lui?”

        A doua zi avea să se dezlănțuie iadul... Protestele au început pașnic și au degenerat în ceea ce avea să fie numit de mulți vandalism. Cu toții știm că la asemenea evenimente există atât protestatari, cât și instigatori la violență. De ce ar fi fost altfel la 7 aprilie? Doar că de data aceasta aveau să plătească scump oameni nevinovați, tineri care sunt viitorul unei țări. În carte sunt relatate protestele cu lux de amănunte prin ochii unui participant. A doua zi, pe 8 aprilie, Rodion avea să cunoască pentru prima dată celulele închisorii, anchetatori impasibili la suferința omenească, care nu cunosc sentimentul milei. A fost „judecat” în 5 minute, sentința fiind 5 zile de arest: „Vă dați seama cât de năucit am rămas, când, în 3 minute am fost „judecat” fără prezența avocatului. Citisem mult despre URSS, în perioada când imperiul era condus de Stalin, și doar acolo mai întâlnisem un exemplu de proces asemănător. M-am înfiorat gândindu-mă la ce nivel se află țara aceasta, inclusiv în domeniul justiției. Domnilor, suntem atât de departe de UE, încât, doar a vorbi despre o apropiată integrare a Moldovei în cadrul acestei structuri, e o mare lipsă de realism.”

         Deși autorul cărții se consideră el însuși un caz fericit, unul dintre oamenii care au suferit mai puțin față de alți tineri arestați, nici astăzi nu reușește să doarmă liniștit, halucinațiile și insomniile făcând încă parte din viața sa. Cartea poate fi citită ca o simplă relatare a evenimentelor, dar mai presus de toate este un îndemn la acțiune, să ieșim din pasivitate și să luptăm pentru o democrație adevărată. Vorba din popor „cu o rândunică nu se face primăvara” e relevantă în acest caz. Un singur om, nici chiar 50 sau 100 nu vor fi auziți, dar o societate întreagă care își dorește cu adevărat să iasă dintr-un sistem care mai mult își asuprește poporul decât îi protejează, va fi, cu siguranță, auzită. Dacă vom fi umăr la umăr lucrurile se urnesc, chiar dacă mai încet. Important e să privim toți în aceeași direcție și să ne dorim cu adevărat aceleași lucruri. Startul a fost dat de tinerii protestatari la 7 aprilie 2009. Ne oare atât de mult să ne trezim?

Amintiri despre limba mea


          Îmi aduc aminte de zilele de 31 august din copilăria mea. Adesea ploua. Un fel de anunț precoce al toamnei apropiate. Pe stadionul din sat se organizau tot felul de lucruri. Pe scenă cântau copiii din ansamblul școlii sau veneau alte ansambluri din raion. De obicei era un meci de fotbal între sate, unde băieții scandau numele echipei preferate. După amiază era organizată un fel de competiție sângeroasă (așa o numeam eu) – bărbații mai corpolenți se luau la trântă. Premiul era un berbec mare, frumos, iar câștigătorul îl lua în spate triumfător și pleca mândru cu el acasă. Îmi mai aduc aminte sărăcia oamenilor. Gheretele cu înghețată, tarabele cu bomboane, covrigei, ciocolată și tot felul de nimicuri erau asaltate de copii care adesea aveau în buzunar maxim 5 lei, dar priveau cu jind ambalajele frumoase, sclipitoare care îți luau privirile. Deși știau că vor cumpăra ceva anume, priveau tot ce era expus, întrebau prețurile, abordau o mină nehotărâtă și la urmă cereau o înghețată la cornet și o bomboană. De dimineață trăiam cu spaima că mama nu are bani să-mi dea și mie. Mi-era atât de greu să merg s-o rog să-mi dea bani. Mă îmbrăcam, eram aproape gata de plecare, prietenele erau deja la poartă așteptându-mă, iar eu timid, abia șoptind o întrebam dacă pot astăzi să-mi iau o înghețată...

        Astăzi lucrurile s-au schimbat mult. Nu, nu ne-am îmbogățit peste noapte, dar lucrurile stau altfel. Moldoveanul e genul de om care e sărac lipit pământului, dar sărbătorește pe picior mare. Sărbătoarea Limbii a devenit un fel de sărbătoare de „chileală”. Puțini sunt cei care își dau seama ce anume și de ce sărbătorim „limba”. Ne-am atrofita sufletește. Patriotismul afișat de noi e unul fals. Și poate că nu e în totalitate vina noastră. Atunci când grijile materiale te copleșesc, gândul omului nu e îndreptat spre limbă, independență, identitate. E pur și simplu un instinct biologic de supraviețuire, nu o toană oarecare. Mulți dintre noi ne întrebăm de ce suntem singurii care avem o sărbătoare a limbii. Care limbă? „A noastră”. Vi se pare un răspuns satisfăcător? Mie nu. E română sau moldovenească? Ar putea fi și chineza. Oficialii noștri se întrec la a face declarații, la a ne asigura că denumirea de „limbă moldovenească” e doar „o problemă tehnică” și că oricare dintre noi știe că vorbește română. De ce sondajele de opinie ne spun altceva totuși? Mulți din cei intervievați afirmă că vorbesc moldoveneasca. Pe mine una mă întristează faptul că am furat cu nerușinare denumirea limbii. Cine are minime cunoștințe de istorie și lingvistică știe că limba moldovenească nu e decât denumirea regională a limbii române din vechea provincie istorică Moldova (cea de la Carpați până la Nistru și dincolo de râu). Am furat denumirea limbii și a țării. Și dacă ar fi puțină dorință, politicienii ar remedia această minciună și ar modifica o dată și pentru totdeauna Consituția țării, redându-i limbii noastre locul pe care îl merită.

          Nu încerc să par deșteaptă sau să mă umflu în pene, dar eu aș sărbători mai mult renașterea limbii române în Basarabia după căderea Uniunii Sovietice. A folosi sintagma Limba noastră e un pic cam neclar. Fiecare sărbătorește ce limbă vrea? Apreciez libertatea autoidentificării, dar nu până acolo unde aceasta devine absurdă și ilară.

Gluma


Optimismul e opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troțki! Ludvic.” – doar o glumă nesărată, aproape copilăroasă scrisă pe o ilustrată. Avea însă menirea de a semna aproape pentru totdeauna condamnarea unui om. În primul rând excluderea lui din rândurile Partidului Comunist, apoi exmatricularea din universitate și condamnarea la închisoare. – „Tovarăși, n-a fost decât o glumă!”... Era destul de ușor să devii „dușman al poporului”, era suficient să glumești. Se dezlănțuia o adevărată vânătoare de vrăjitoare, omul devenind în scurt timp un proscris, un paria al societății. După armată, muncă istovitoare în mină, reabilitarea din toate punctele de vedere este una destul de anevoioasă. Abia mulți ani mai târziu, Ludvic (glumețul) își poate relua studiile, agajându-se într-o instituție de învățământ, fără a putea însă să avanseze în domeniul său. Situația, mai bine zis întreaga acțiune nu e una deosebit de neobișnuită, fiind chiar des întâlnită în fostele țări comuniste, nu doar în Cehoslovacia.

Romanul lui Milan Kundera, Gluma, e unul care parcă a fost scris pentru a confirma că omul este un animal de pradă, că-i place să se joace cu victima sa, să-l chinuie, să-i caute lacrimile în ochii speriați de ciută sălbatică. Și nu doar atât. E o satiră la adresa comunismului, a acestei mari „religii” care încă mai are spasme dureroase, dar care e condamnat să moară încet, încet. Eu am văzut romanul și dintr-o altă prismă – omul rămas singur cu el, raționând, căutând explicații la acțiunile sale, mulțumit însă de faptul că greșește căci greșelile sunt singurele care-i umplu viața de umanitate. E impresionantă tehnica discursivă a lui Kundera de a realiza traseul unei vieți, simple și totodată complicate, a existenței cu tot ce implică ea, cu trăiri și regrete, cu dragoste și uitare. Teama omului de a se revedea pe sine, de a-și regândi existența, teama și împotrivirea de a-și aminti un trecut oprimat, numai pentru a nu ajunge să se deteste pe sine, să-și imagineze doar cum ar fi fost dacă ar fi procedat altfel. „Dar care amintire nu e, în același timp, o recreionare a unui vechi tablou? Care amintire nu e o expunere actuală a două chipuri, cel prezent și cel trecut?”

Omul obosește. Oboseală... cruntă. Comunismul nu doar ne-a masacrat sufletele, nu doar răpit libertatea și capacitatea de a raționa normal, ci ne-a obosit de noi înșine. A fost chiar nevoie de acest monstru fără chip (dar, din păcate întruchipat) să ne dăm seama că umanul nu are nevoie de bariere absurde? Cum de a fost și încă mai este un fel de microb care încă înveninează sufletul, existența?

P.S. Mulțumesc încă o dată prietenului meu Penoz pentru darul minunat.

Așteptând-o...


                 Ploile acestea au căzut și-au tot căzut că deja pământul mustește de apă. Azi pare a fi ceva mai cald. M-au trezit puii de rândunele gălăgioși, plini de vervă. Din grădină a venit tata fremătând de mulțmire: „Hai să-ți arăt ceva!” Înflorise peste noapte. Sau poate în zori. Roșie ca para focului, cu petale mari, mari și firave ca aripile unui fluture. M-am așezat pe prispa casei când colo iat-o și pe ea. Era, ca de obicei, desculță, cu picioarele murdare de colbul ulițelor, ciufulită și cu mâinile negre până la coate. Ehhe! S-a oprit în drum spre casă la dudul bătrân de la poarta bunicilor și s-a înfruptat din fructele mustoase. Mă privește la fel de ștrengărește că deja știu că a făcut o șotie. Doar că n-o să-mi spună chiar mie, nu de alta, dar nici nu știi ce i-a mai trecut prin cap, de la ce vecin o mai fi furat mere verzi sau în ce cocoș o fi aruncat cu bulgări. Copilărie... i-am mângâiat fețișoara caldă, neagră de soare. Să lăsă încetișor pe scaun privind interesant în jur.

”Ți-am adus ceva...” spuse într-un târziu.

             Mi-adusese mirosul văratic al piersicilor, un spic micuț și galben pe care l-a frecat în palme până au rămas doar boabele, apoi imaginea căsuței de pe deal, îngropată în verdeață, o nuielușă teribil de cunoscută și vechea mea curelușă verde cu dungi negre, roasă de vremi îndepărtate. Off! Numai ce n-a fost curelușa. Ba o legam de bicicletă atârnând de ea o cutie de conserve de stârneam toți câinii mahalalei, ba era ham pentru Rex, cățelul nostru lățos. A fost și coardă de sărit prin colbul verii.

             Parcă-mi dau lacrimile. Copilărie, de fiecare dată când vii, mi-aduci înapoi amintirile calde ca picăturile de ploaie sub curcubee multicolore, mi-aduci iz de culori basarabene, apusuri roșii, mute de uimire. Privesc din nou cuibul berzei din vârful stâlpului. Are pui. Iar mi se face dor de mirosul ierbii spălate de Prut. Depănăm amândouă, eu și Copilăria, amintiri. Și-a făcut culcușul așa cum și-l făcea odinioară, adormind cu aceeași carte. Am vorbit până am adormit, dar în zori n-am mai găsit-o. Lăsase pe masă un măr roșu, mușcat într-o parte și o mână de dude negre. A rămas casa pustie, în minte revenindu-mi iarăși grijile zilnice, cărțile necitite. Iar nu mi-ai răspuns, neaspâmărato, de ce vii numai vara să-mi alini dorul de mine. Mă găsești oriunde aș fi, privind la fel de obraznic, ghiduș, încercând să mă păcălești.

           Aceleași zile se perindă egoist, frământându-mi ființa. Ce ar fi dacă ne-am lua amândouă de mână și-am pleca pe meleagurile din cărțile citite împreună? Vii numai vara, dar suflul tău rămâne în aer, așteptând să revii din nou, să mă găsești și să-mi aduci aceleași daruri de fiecare dată, dar tot timpul mai frumoase.

Jurnal de vacanță

            Călătoriile mele niciodată nu seamănă între ele. Chiar dacă locurile unde mă aflu sunt vechi. Fiecare are impresiile sale, întâmplările proprii care le dau farmec sau care le deosebesc una de cealaltă. Vara a fost călduroasă, stresantă, cu examene și cu etape încheiate. Majoritatea călătoriilor încep prin a merge acasă. Acolo mă simt cel mai bine. Somnul de acasă e fără griji, fără coșmaruri, diminețile sunt frumoase, trezirile sunt din cauza cântatului cocoșilor și cu priviri duioase spre minunăția de grădină plină de trandafiri din fața casei. M-am învățat de-a lungul anilor să caut și să găsesc locuri și momente unde mă simt eu însămi, unde natura mi se întipărește în sânge și în întreaga ființă.


Grădina de ACASĂ


          Acasă mi-am revăzut familia, frumoasele lanuri de grâne deja cosite, am mâncat piersici pe săturate, am cunoscut noii pui de rândunele de sub streașina casei, am revăzut Prutul. Tristețea cea mai mare a fost că în zona orașului Cantemir erau inundații, lunca râului înecată în ape și pe ici pe colo se mai vedea de sub pânza de ape câte o pălărie de floarea soarelui sau vârful semeț al porumbului. Oamenii semănau cu un enorm mușuroi de furnici, ajutând la construirea digurilor pentru a proteja satul de furia Prutului. Mi-aduc aminte dealul pe care îl urcam gâfâind spre a ajunge la căsuța mea, iar când îmi întorceam privirile spre vest, vedeam Prutul șerpuind frumos printre copaci, satele românești de dincolo, orașul Bârlad. Acum totul era o mare de apă... o imagine dezolantă, tristă, parcă sfidătoare. Natura întotdeauna își cere drepturile. Lunca Prutului a fost desecată intenționat, iar acum apele își doresc teritoriul înapoi.

         Pentru prima dată am ajuns în orașul Căușeni. Din păcate nu am putut vizita celebra biserică Adormirea Maicii Domnului din această localitate, aceasta fiind închisă. În schimb am ajuns la mănăstirea Marta și Maria unde este un izvor cu apă sfințită ce izvorăște din stâncă. Natura este minunată, deși zona devine din ce în ce mai antropizată, pierzând din smerenia locului. O liniște plăcută te învăluie, verdele crud al naturii, susurul apei îți mângâie singurătatea.

 Revenind la Suceava am dat peste căldurile insuportabile ale verii. Am căutat refugiul în răcoarea munților. Am vizitat minunatul oraș Piatra Neamț, mult mai curat decât Suceava, mai pitoresc datorită piscurilor înalte și a naturii. Ne-am îndreptat pașii spre Cheile Bicazului și la barajului Bicaz unde înălțimile Carpaților pur și simplu te amețesc. Încă o dată m-am convins că România e o țară foarte frumoasă, pe care dacă ai colinda-o în lung și în lat întreaga viață, de fiecare dată tot vei descoperi câte ceva care să-ți stârnească mirarea, admirația și dorința de a o cunoaște mai bine. Am văzut de mai multe ori Alpii francezi, stâncoși, golași, dar care nu se compară cu munții noștri împăduriți cu brazi de o înălțime amețitoare și cu râurile năvalnice de munte, cu apă rece ca gheața. La Cheile Bicazului, pentru cei care n-au fost niciodată, șoseaua șerpuiește printre munți, oferind privirii un spectacol al naturii aproape sacru . Cuvintele mele oricum sunt mult prea goale de sens și de încărcătura emoțională ce-mi stăruie încă în minte și-n suflet după această călătorie pentru a descrie Carpații și minunăția locurilor.

           Mi-am propus cu mult drag să cunosc cât mai mult țara mea, s-o apreciez pentru ceea ce este și nu doar pentru oamenii săi. Să încerc să-mi arunc privirile dincolo de mentalitatea românului, să nu observ doar drumurile stricate sau gunoaiele aruncate oriunde. Deși până acum am fost doar în Basarabia, Dobrogea și Bucovina, săptămâna viitoare voi fi la Prahova căutând alte minuni ale meleagului nostru, încercând să fur din spiritul locurilor pentru a le purta întreaga viață în suflet oriunde aș merge.