La mulți ani, România mea!

"Limba română este întâia graniță a țării mele care trebuie păzită, apărată și fortificată".
Grigore Vieru

 

În fiecare zi ne plângem de România și de români, dar o zi pe an, în inima fiecăruia dintre noi, se simte mândria de a fi român. Da, ne plângem de condițiile proaste din spitale, de învățământul și sistemul social precar, de mizerie și de politicieni corupți. Și totuși, aceasta este țara noastră și fiecare o iubește în felul său, mai mult sau mai puțin. Da, plecăm prin Europa să muncim sau să locuim, însă dorul de casă ne poartă pașii mereu spre România. Pentru că România nu înseamnă doar spitale vechi sau politicieni corupți. România înseamnă ACASĂ, acolo unde te simți împlinit și întreg. 

Eu m-am născut în Basarabia și încă din copilărie părinții m-au învățat că suntem români și că trebuie să fim mândri de originile noastre, de limba pe care o vorbim și de istoria noastră. Iar pentru noi, basarabenii, simțul patriotic este amplificat de faptul că Basarabia este în continuare înstrăinată și nu face parte din teritoriul actual al României. Pentru mulți dintre noi, idealul este re-unirea în vechile hotare. Pentru mine este o mândrie să vorbesc limba română. Am avut ocazia să locuiesc și să lucrez în Franța și știți care a fost primul gând care mi-a trecut prin cap când am primit această ofertă? Cu cine voi vorbi eu în română în fiecare zi? Aș putea oare să mă lipsesc de acest drept și de această plăcere pentru mult timp? Și nu am putut. M-am întors în România pentru că iubesc acest popor, îi iubesc limba și tradițiile. Și a mai fost un motiv – rădăcinile mele sunt aici și nu cred că le-aș putea muta în altă parte. 

Îmi aduc aminte în 2000, primul an în care am venit în România, de 1 Decembrie, directorul liceului unde îmi făceam studiile, ne-a pus pe toți elevii basarabeni în fruntea coloanei care purta coroanele ce trebuiau depuse la monumentul lui Bogdan I. Deși era un ger de-ți picau unghiile, am dus acea coroană cu mândrie. De ce a făcut asta? Pentru că, spunea el, noi suntem românii care suferim cel mai mult, iar locul nostru este în România. Deși nu se număra printre cei mai buni oameni și nici printre cei mai agreați profesori, cuvintele lui mi-au umplut inima de durere. Pe atunci eram încă o adolescentă care se înfierbânta la discuțiile despre istorie, patriotism, iar cine îndrăznea să spună că basarabenii nu sunt români, își atrăgea, cu siguranță, toată ura mea.

România este pentru mine ceva mult mai complex decât pentru mulți alți români. Eu când mă gândesc la România nu pot să nu mă gândesc la Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Ion și Doina Aldea-Teodorovici. Pentru mine România înseamnă și cetatea Soroca, Tighina și Cetatea Albă. Nu pot să nu gândesc la Cernăuți sau la cetatea Hotin. Și cu tristețe știu că mulți români nu știu nimic sau prea puțin despre aceste simboluri românești. 

Nu poți să nu iubești România. Este frumoasă, pitorească și este a NOASTRĂ. O iubim pentru oamenii ei, pentru literatură, muzică și cultură. Cine nu se identifică sau își urăște țara, ar trebui să plece, să-și caute norocul și să-și transplanteze rădăcinile în altă parte. Istoria ne-a demonstrat de nenumărate ori până acum că suntem un popor demn, cu o limbă și o cultură care merită să stea, cu mândrie, alături de marile națiuni ale lumii. La mulți ani, România mea!

La mulți ani, femei minunate!


„Aș vrea să-mi trăiesc din nou viața, dar numai pentru a o vedea pe Mama.” 

Grigore Vieru


La Brașov plouă. Și ce dacă plouă? Soarele se poartă în suflet. Așa e și cu dragostea pentru cele mai dragi femei din viața fiecăruia dintre noi : Mama, surorile, bunicile, prietenele. Chiar dacă sunt departe, poate chiar la mii de kilometri, eu le iubesc cu drag în fiecare zi, iar fără ele viața mea ar fi mult mai săracă. 

La mulți ani, Mama! La mulți ani, surioară dragă! La mulți ani, cumnate dragi! La mulți ani, cea de-a doua mamă! La mulți ani, femei minunate! Să fiți zâmbitoare, fericite și apreciate!

De 8 martie unii își aduc aminte că în viața lor există și femei. Dar noi, femeile, trebuie să ne simțim speciale și iubite nu doar într-o anumită zi din an. E ridicol și nedrept. Eu mă simt specială în fiecare dimineață în care mă trezesc în brațele calde ale bărbatului de lângă mine, mă simt specială când îmi netezește părul ciufulit și fața boțită de somn. Și, sinceră să fiu, nu mai primesc de mult timp daruri și flori de 8 martie. Mă bucur însă să primesc atenție în fiecare zi, respect, iubire și gesturi mărunte de afecțiune care valorează mai mult decât orice parfum scump sau geantă extravagantă. Pe acestea mi le cumpăr și singură. Dragostea și respectul nu se cumpără și sunt fără preț. 

Însă, noi, femeile, la rândul nostru trebuie să oferim iubire celorlalte femei din viața noastră. Mamei în primul rând pentru că rămâne pentru totdeauna cea mai scumpă ființă. Nici nu aș putea măcar să-mi imaginez o viață lipsită de mama. Îmi pare rău de toate momentele în care am supărat-o și mâhnit-o, în care a plâns și a suferit. Și aș vrea să pot șterge suferința din sufletul tuturor mamelor pentru că sunt primii îngeri din viața fiecăruia dintre noi.

Eu cred că ar trebui să iubim femeile în fiecare zi. Să le facem să zâmbească în fiecare dimineață și în fiecare seară să le spunem că le iubim și să mulțumim că am avut parte de încă o zi alături de surori și mame. Să le dăruim fără un motiv anume câte o floare, un mărțișor, o îmbrățișare, un sărut și o vorbă de apreciere. Dar, mai mult decât atât, să ne vizităm mamele ori de câte ori avem ocazia pentru că va veni o zi în care vor pleca sus, în ceruri, și ne va fi enorm de greu și vom resimți un dor nesfârșit de ele și nu vom mai avea pe cine îmbrățișa... Iubiți femeile din viața voastră! Iubiți-le cu drag și pasiune, iubiți-le de parcă ar fi ultima zi alături de ele! 


P.S. Ultima postare pe blog a fost cu exact un an în urmă - de 8 martie. Deși e un an întreg, mie mi s-a părut că a trecut ca o lună. Îmi pare rău că am abandonat scrisul și, sinceră să fiu, uneori mi se pare că și el m-a abandonat pe mine. Uneori parcă nu mai pot scrie, parcă îmi pierd gândurile și imaginația. A fost însă un an cu multe schimbări. M-am mutat la Brașov, un oraș minunat, perfect pentru a trăi cât mai aproape de natură, un oraș perfect pentru a iubi. Aproape că aș putea spune că mi-am schimbat viața în întregime. Am lăsat în urmă multe lucruri, unele bune, altele mai puțin bune, însă schimbarea m-a făcut și încă mă face să mă simt bine. Și sper să-mi readucă și dragostea de a scrie.

La mulți ani frumoși tuturor femeilor!

Deși abia perceptibil și sfios, aș spune, primăvara face primii pași pe meleagurile noastre. Și o dată cu ea vine și buna dispoziție, primele raze de soare călduț, primele flori gingașe de ghiocei și brândușe, dar și primii grauri pe pervazul camerei, căutând firmituri. 

Primăvara întotdeauna mi-a reîmprospătat starea sufletească și o simt de fiecare dată ca pe o renaștere a spiritului, a aspirațiilor, precum și natura renaște în fiecare an, în fiecare primăvară. 


Primăvara aduce cu sine și ziua aceasta în care ne felicităm mamele, surorile, prietenele, iubitele. Nu sunt adepta unor zile predestinate, a zilelor înscrise riguros în calendare în care iubim, ne exprimăm recunoștința față de femeile din viața noastră. Această zi de 8 martie îmi aduce aminte de felicitările pe care le făceam la grădiniță și, ulterior, la orele de educație tehnologică. Felicitările acelea simple, făcute din hârtie colorată, desenate cu creioane din ceară cu flori uscate și ață. Cine n-a făcut măcar o felicitare în copilărie pentru bunica, pentru mama sau pentru doamna învățătoare? Cine n-a făcut nu își poate da seama cât de scumpă mi-e această amintire, dar mai ales câtă emoție și dăruire puneam în acea hârtie frumos colorată! Apoi mai sunt mărțișoarele croșetate, împletite pe carton. Lucruri de mână, nu cumpărate de la tarabele de pe străzi unde fiecare mărțișor seamănă izbitor cu toate celelalte din oraș. 

Ce-am învățat din aceste amintiri - că valoare unui cadou nu se măsoară în cifrele bonului fiscal, ci în încărcătura emoțională și în gestul făcut de cealaltă persoană. În această zi nu refuz niciodată o floare dacă aceasta este dăruită cu drag și sinceritate. Mă gândesc la femeile din viața mea și le iubesc la fel în fiecare zi, nu doar astăzi. 

Dar dacă tot e o tradiție, draga mea mămică, draga mea surioară, dragele mele cumnate și la fel de dragele mele prietene, vă transmit un gând sincer, câte o îmbrățișare, o rază caldă de soare, dar mai ales vă doresc sănătate, zâmbete și apreciere din partea tuturor. La mulți ani frumoși tuturor femeilor!

Avem nevoie de sentimente


Ieri am citit ceva frumos. Le Dieu auqel les petits enfants adressent leurs prières ressemble étrangement à leur maman (Dumnezeul căruia se roagă copii mici seamănă cu mama lor). Mama este cea mai minunată ființă din lumea noastră, a fiecăruia. Mamele sunt capabile de sacrificii inimaginabile pentru copii lor. Dacă ar fi să închidem ochii și să ne aducem aminte fiecare etapă din viața noastră, să avem capacitatea să vedem acele momente în care, copii fiind, nici n-am știut că mama a stat trează o noapte lângă patul nostru fiindcă aveam temperatură, fiindcă tușeam sau aveam coșmaruri. Dacă am putea să le vedem lacrimile și bucuria atunci când le-am sunat să le spunem că am luat un examen greu, că ne-am angajat, că am început să iubim pe cineva. Dar mai ales dacă le-am putea citi fericirea atunci când le spunem că le iubim, că sunt cele care ne-am marcat viața, că ne-au educat ca să fim buni, milostivi și iubitori.

În societatea de astăzi, când ne limităm la a spune cuiva te iubesc doar când e 14 februarie sau Dragobete, sau 8 martie sau aniversarea, simplele gesturi de zi cu zi devin scumpe, de neprețuit. Ieri, citind aceste minunate fraze, mi-am adus aminte într-o clipă cele mai frumoase momente din copilărie, privirea blândă a mamei, glasul ei dulce cântând colinde, plăcinta coaptă de ea, florile îngrijite de ea, acea atmosferă familială caldă, armonioasă. Mi-e greu să cred că ne-am degradat în asemenea hal încât să le spunem mamelor, surorilor, prietenelor, soților și iubiților că-i iubim, că-i prețuim doar de 14 februarie sau de 8 martie. 

Am un mare regret la vârsta mea (încă neînaintată) - acela de a fi departe de părinții mei. Nu mă pot bucura de prezența mamei și nici de glumele tatei. Regret că nu-i pot îmbrățișa zi de zi, spunându-le că-i iubesc și că niciodată, orice și oricât aș face, nu ar putea egala sacrificiile și afecțiunea lor, dăruirea și blândețea lor. 
Unii dintre noi consideră că a-și manifesta afecțiunea, indiferent față de cine, este o slăbiciune. Eu cred că e o mare greșeală să nu le spunem celor pe care-i iubim cât de mult îi prețuim, cât de mult contează că există în viața noastră. Sentimentele nu sunt o slăbiciune, sunt un mare dar. 

L'âme humaine a plus besoin de beauté véritable que de pain.” (Sufletul omului are mai multă nevoie de frumusețe adevărată decât de pâine) D. H. Lawrence.

Două limbi în Constituție?


Sursă foto: rgnpress.ro

Recent Marian Lupu, politician indecis, a declarat că partidul pe care-l conduce, Partidul Democrat, are un principiu solid, pe care-l respectă și-l va respecta – dreptul la autoidentificare în R. Moldova. Aparent, principiul se dovedește a fi unul de apreciat, însă cei care cunosc (veșnica!) problema denumirii limbii și dualitatea discursului identitar din Basarabia, știu că acest principiu al democraților moldoveni este unul periculos. Mai mult decât atât, Marian Lupu, din dorința de a „apăra” acest principiu democratic, dorește ca Republica Moldova să aibă în Constituție două limbi oficiale. Toate bune și frumoase, dar este cel puțin aberant să introduci în Constituția țării două limbi oficiale când, în realitate, e una și aceeași. Dar cum să convingi o turmă de oameni inculți dacă există specimene ce promovează moldovenismul lui Stalin sau când există un dicționar român-moldovenesc?

Marian Lupu se dovedește a fi un politician care afirmă vrute și nevrute încât, adesea, îmi creează impresia că vorbește numai ca să nu tacă. Soluția lui este să avem în Constituție două limbi – moldoveneasca și româna, cumva după modelul Spaniei. Ideea în sine mi se pare aberantă și revoltătoare. Cum e posibil să mergi până la a declara oficial două limbi de stat aceeași limbă?! Cu toate variațiunile dialectale adevărate sau inventate, limba moldovenească nu poate deveni o limbă de sine stătătoare, față de limba română. În general, în orice țară civilizată și normală, decizia de a oficializa o limbă sau mai multe prin Constituție nu revine niciodată în totalitate clasei politice. Mai ales într-un stat ca R. Moldova, unde se știe că denumirea limbii etniei majoritare a creat și încă mai creează conflicte sociale, este iresponsabil să se facă astfel de declarații. De aceea există Academia de Științe și, în special, Institutul de Filologie. Aceasta este sarcina oamenilor de știință, a dialectologilor, sociolingviștilor, lingviștilor, nu a politicienilor care nu dețin pregătirea și studiile necesare pentru a decide ce limbă avem voie să vorbim sau nu.

Pentru a oficializa o limbă prin Constituție, e necesară întreprinderea unor studii sociolingvistice ample, serioase care să rezolve, măcar parțial, această problemă controversată, stringentă și conflictuală. În acest scop se organizează anchete sociolingvistice la nivel național, cu oameni pregătiți adecvat, obiectivi care să culeagă informații ce ar trebui să reflecte voința și necesitățile unei societăți. Aceste chestionare trebuie prelucrate de cercetători care să concluzioneze și să prezinte societății date exacte, procentual, care să reflecte opțiunile cetățenilor.

Republica Moldova nu poate merge după modelul spaniol. În Basarabia, și așa părăsită de locuitori, împrăștiați prin toată Europa, a mai rămas o mână de oameni care s-au săturat de problemele de ordin lingvistic și identitar. Indiferent dacă ar fi oficială limba română sau limba moldovenească, un segment al populației ar fi nemulțumită pentru că suntem o societate polarizată și e nevoie de timp și de stabilitate pentru (re)echilibrarea societății. Politicienii noștri, din dorința de a atrage de partea lor o categoria sau alta (adepți ai românismului sau adepți ai moldovenismului) jonglează periculos și imatur cu problema lingvistică identitară. Cetățenii ar trebui să fie cei care decid ce limbă vor să vorbească. Dar să oficializeze două limbi când, în realitate, e una și aceeași, devine un scenariu demn de teatrul absurdului sau, mai pe moldovenește, de râsul curcilor.

Pentru InfoPrut
  

Mândria de a fi... moldovean?

Sursă foto: www.infoprut.ro
Azi toți moldovenii se bat cu pumnii în piept, mândrindu-se că sunt moldoveni. Eu mă întreb mai exact, cu ce se mândresc? Și, oare, în realitate avem motive să ne mândrim atâta? Eu nu mă pot mândri cu o țară care în 20 de ani n-a reușit să înlăture lepra comunistă de la conducere, nici n-a reușit să-și dea seama dacă vorbește limba română sau moldoveneasca lui Stati, n-a reușit nici să crească generații de tineri care să-și vorbească limba maternă corect și nici să să realipească la trupul României în tot acest timp. Nu mai vorbesc de sărăcia și de mentalitatea sovietică care persistă. Despre ce fel de mândrie poate fi vorba totuși? Am mai citit pe undeva de mândria de a avea pașaport albastru. Ei și ce-i cu el? De când un pașaport îți definește naționalitatea și apartanența etnică? Îți poate oferi cetățenia unui stat, dar nu-și garantează alte lucruri.

Acum 2 decenii în urmă părinții noștri s-au revoltat tocmai împotriva acestor lucruri de care astăzi moldovenii sunt mândri. Părinții noștri au vrut atunci să-și poată vorbi limba maternă, să-și cunoască istoria, să-și poată afirma public identitatea. Nicidecum lupta pentru redeșteptare națională n-a fost pentru a crea un stat nou (Republica Moldova indentificându-se, din punct de vedere istoric, doar cu o parte din istoria României și anume cu a principatului istoric Moldova), nici să susțină invenția odioasă și aberantă sovietică ce poartă numele de „limba moldovenească”, n-au luptat nici să-i suflăm în fund pe ruși sau găgăuzi. Dar moldovenii de azi sunt mândri de limba lor vorbită stâlcit, cu rusisme, sunt mândri de istoria lor, furată pe bucăți din istoria vechiului principat al lui Ștefan cel Mare.

Eu nu pot fi mândră de aceste lucruri. Nu mă pot mândri cu pașaportul albastru. Eu mă mândresc cu alte lucruri. Sunt mândră că m-am născut dincolo de Prut, într-un sătuc simplu care a fost  un loc unde ostașii români au luptat până la ultima suflare pentru a recâștiga Basarabia, mă mândresc că vorbesc limba română pentru că „trăim într-o limbă, nu într-o țară”, mă mândresc cu oamenii minunați, mari pe care i-a oferit românității acest teritoriu greu încercat de istorie, mă mândresc cu Grigore Vieru, cu Eugen Coșeriu, cu Nicolae Dabija, cu soții Doina și Ion Aldea Teodorovici, cu Alexe Mateevici și cu mulți alții. Mă mândresc cu părinții mei care ne-au învățat că orice om, indiferent dacă s-a născut la sat ori la oraș trebuie să aibă cultura comunicării, că suntem români, că nu trebuie niciodată să uităm de rudele deportate în Siberia, că România a fost și va rămâne patria noastră cea adevărată. Pentru mine Republica Moldova este o invenție politică. Deși inițial independența ar fi trebuit să fie doar o etapă premergătoare reunirii, a devenit instrument politic de manipulare și control pentru alt stat. Cu ce mai exact ar trebui să mă mândresc?!

Mereu copil

www.magicfm.ro
Știm cu toții vorba aceea - undeva în suflet, cu toții păstrăm o fărâmă de copilărie, de inocență și de naivitate. Eu, tu, noi. Cred că de la această fărâmă de naivitate ludică mi se trage obsesia de a colecționa tot felul de fluturi de diferite culori. O parte i-am agățat de perdele, o parte de veioză, pe frigider... Ca fetițele mititele care colecționează desene cu prințese în rochii roz. Un timp am avut o pasiune pentru ursuleții de pluș. Mai ales pentru acei care gângăvesc ceva pe sub nas. Azi, un urs mare, numit cândva Sexy Bear stă pe-o noptieră, prăfuit de amintiri, aproape uitat. Noroc de el că-s gospodină și sâmbătă de sâmbătă și îi șterg praful, îl mângâi oleacă, îl strâng de lăbuță să cânte

Pe vremuri, de 1 iunie tot timpul primeam de la mama bani de înghețată. Ziua coincidea și cu prima zi de vacanță așa că recompensa era direct proporțională cu notele luate pentru un an întreg. Într-un an am primit o bicicletă verde. Altădată, am primit rochițe, papucei de Alice (erau asemănători cu cei pe care-i purta în film Alice din Țara Minunilor).

Toți păstrăm copilăria în suflet, nu-i așa? Astăzi aș reciti Cușma lui Guguță de Spiridon Vangheli, dar casa copilăriei e departe, biblioteca a rămas în amintiri, iar eu mă voi mulțumi de data aceasta cu Povestirile Evei Luna de Isabel Allende. Îmi mai amintesc gustul caramelizat al acadelelor din zahăr ars pe care le făceam pe bețe de chibrituri. Neapărat când nu erau părinții acasă ca să nu ne tragă pielea pe spate când ardeam tigăile și afumam toată casa. Mi-amintesc de merele mâncate de verzi și de vacile pe care le așteptam seara la marginea satului în timp ce ne bălăceam în apa canalelor pline când Prutul dădea din albii. Un fel de Ozană mai mică, mai nămoloasă, dar la fel de plină de copilărie ca cea din Amintirile lui Ion Creangă.

Printre zâmbete aruncate ștrengărește în timp ce-mi amintesc toate aceste lucruri, mă gândesc cu tristețe la miile de copii din întreaga lume care sunt lipsiți de cele mai elementare și mai neînsemnate bucurii ale acestei vârste. Copii care îndură foame, sete, frig, lipsuri, care muncesc pentru a supraviețui... Simt că în sărăcia noastră, pe lângă ei am fost o mică prințesă răsfățată căreia nu i-a lipsit nimic... Pentru toate acestea le mulțumesc părinților mei că mi-au oferit un somn liniștit în fiecare seară, că nu i-am auzit niciodată înjurându-se, jignindu-se, că fericirea și nevoile noastre au fost întotdeauna prioritare. Îi mulțumesc tatei că a fost mereu blând, grijuliu când am fost bolnavi sau sănătoși, că ne-a îndulcit copilăria cu bomboane, că a rupt de la gura lui când multe lucruri nu erau suficiente pentru toți, renunțând la multe pentru a ne vedea zâmbind. Îi mulțumesc mamei pentru nopțile nedormite când eram bolnavi și pentru toate sacrificiile pe care le-a făcut pentru ca noi să simțim copilăria...

Și ca să nu devin melancolică, doar vă urez tuturor La mulți ani! copilului din voi :)

P.S. Și bonus, o melodie veche, fredonată de mii de ori când eram puștoaică :)



Iar despre... limba rusă și limba română?

karadeniz-press.ro


Azi toată lumea a dat share la știrea (senzațională!) că noul ambasador al Federației Ruse la Chișinău a promis să învețe limba română într-un an. Ei și? Ce e oare așa spectaculos? În fond, un diplomat, trebuie să fie, pe de o parte, imaginea și reprezentantul țării de unde vine și, de pe altă parte, un model pentru ceilalți etnici ruși în ceea ce privește respectul pentru poporul și țara în care stau pe ospețe. Însă mass-media face o știre bombă din declarația diplomatului de parcă a promis că va aduce luna la Chișinău.

Aș vrea să cred că spusele ambasadorului sunt mai mult decât niște cuvinte și mai degrabă o promisiune. Și poate că la orele de limbă română ar trebui să-l invite și pe bașkanul găgăuz, Mihail Formuzal, care, în ultimul timp este un fel de rebel de la Comrat. Un politician care se răzvrătește cu motiv sau fără motiv împotriva Chișinăului ori de câte ori are ocazia și plăcerea. Pe mine m-a intrigat declarația sa conform căreia în Republica Moldova, drepturile lingvistice ale vorbitorilor de limbă rusă sunt încălcate grosolan. Am rămas fără cuvinte. Mai întâi m-am întrebat dacă nu cumva e o glumă proastă, apoi m-am întrebat dacă acest politician are nițel respect de sine și oleacă mai mult pentru cetățenii acestui stat.

Un lucru n-am să-l înțeleg nicidecum – pentru ce au vrut găgăuzii autonomie teritorială? Aș vrea să cred că au vrut-o pentru a-și putea păstra limba și identitatea strămoșească găgăuză, însă realitatea e alta. Majoritatea găgăuzilor vorbesc limba rusă, fac studii în limba rusă și sunt mari apărători ai comunității rusofone din Moldova. Și iar mă întreb – pentru ce au vrut autonomie? Să poată vorbi mai bine rusește? Mai devreme sau mai târziu această minoritate va fi asimilată… de o altă minoritate! Paradoxal, nu?

În timp ce ambasadorul Federației Ruse învață limba română, Formuzal instigă găgăuzii și rușii la conflicte interetnice. Oare în țara aceasta nici măcar niște lucruri simple nu pot fi normale? Mi se pare normal ca populația majoritară, titulară a țării să aibă dreptul să vorbească limba română oriunde pe teritoriul țării. Numiți-o cum vreți, chiar și moldovenească, numai vorbiți-o! Dar nu mi se pare normal ca minoritățile să ceară drepturi lingvistice egale cu cele ale populației majoritare. Am fost asupriți 200 de ani de ruși și de limba rusă, iar acum ei au nerușinarea să vrea oficializarea limbii ruse? Dacă s-ar întâmpla acest lucru, limba română ar muri dincolo de Prut și îmi aduc aminte de un proverb kirghiz „soarta limbii e soarta poporului care o vorbește”. Am muri și noi. 

Pentru InfoPrut

La Cantemir se obțin „acte rominești”

Mulți moldoveni vorbesc stâlcit limba română. Majoritatea o și scriu stâlcit. Nu are rost să amintesc tona de rusisme pe care mulți le folosesc în comunicarea de zi cu zi. Și nici cuvintele inventate de moldoveni nu are rost să le amintesc, căci numai moldovenii le înțeleg semnificația. Dar încă de mici ne învață la școală că România și întreaga familie de cuvinte care sunt derivate de la cuvântul român se scriu cu â și nu cu î. Cred că nu-i prima dată când întâlnim această greșeală. 


Anunțul respectiv l-am văzut pe un geam al unei clădiri în care este un birou notarial. Probabil sunt businessman-i care oferă caziere și acte rominești contra unor sume „minuscule”de bani. În România, să scoți un cazier judiciar te costă 12 RON (aproximativ 40 lei MD). Am auzit zvonuri că la Consulatul de la Cahul, unii îți fac acest serviciu la modesta sumă de 100 euro. Interesantă treabă și moneda asta: tot mai mulți afaceriști pun prețurile în euro. De când s-a schimbat moneda moldovenească și nu știu eu?

Febra Eurovision a început :)

Pe la 10 seara m-am instalat frumușel în fața televizorului, hotărâtă să votez cu Moldova în seara asta. Dacă eram în Moldova aș fi votat cu România. Cum n-am putut fi în două locuri în același timp, am ales Moldova :) Ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut?
 - Mi-au plăcut prezentatorii - simpli, zâmbăreți, politicoși, îmbrăcați frumos, fără extravaganță ieșită din comun, dar și pentru că au jonglat cu limbile străine (mai ales la partea cu limba franceză m-au dat gata, mai ales că am o reală slăbiciune pentru această limbă :)
 - Mi-a plăcut scena, efectele, luminile și camera verde care era, de fapt, roșie.
 Nu știu cum va fi cea de-a doua semifinală, dar melodiile din prima au fost destul de slabe. Mi-au plăcut melodiile României, Republicii Moldova, Belgiei, Ungariei și Islandei.
Cea mai urâtă melodie mi s-a părut chiar prima, Muntenegru. Rusia a fost un fel de cireașă de pe tort - au vrut să fie non-conformiștii, să iasă din tipare prea de tot. Băbuțele sunt chiar simpatice și vesele, însă, cu siguranță, aceasta nu este o melodie de Eurovision.



Acum revin la melodiile României și Moldovei. Se pare că Elena a avut o problemă cu casca, însă s-a descurcat minunat pe scenă. Mi s-a părut puțin încordată, nesigură și cu vocea tremurândă. Având în vedere această problemă tehnică, cântând fără să se audă, cu siguranță a demonstrat că are o voce foarte bună, că nu depinde numai de instrumente sau tehnica necesară și indiferent dacă a fost sabotaj sau nu, tot ne-am calificat în finală. Bravo Mandinga!!!



Pasha Parfeny mi-a plăcut pentru dinamism. Și melodia a fost frumoasă și sper să fie măcar pe un loc fruntaș. Deși mulți spun că țări ca Moldova nu vor câștiga acest concurs pentru că n-ar avea bani cu ce să organizeze un astfel de concurs, mă întreb dacă una din condițiile de participare este să fii o țară bogată? Care mai este rostul participării atunci? Mi-a plăcut că România și Moldova au fost primele clasate în finală, a fost un moment memorabil.
Așteptăm finala de sâmbătă. Deși mulți spun că favorita de anul acesta este Suedia, eu spun că este mai întotdeauna loc de surprize. Și aș vrea ca una din cele două țări să aduce Eurovisionul acasă.

România, românismul și limba română sunt deranjante pentru Rusia, rusofoni și limba rusă


Chiar ieri scriam la teza de doctorat despre complexele de inferioritate lingvistică și etnică pe care sovieticii le-au sădit în conștiința basarabenilor și, ulterior, le-au exploatat la maxim. Încet sau cu forța, bolșevicii ne-au „garnisit” limba cu rusisme, ne-au înjosit ca pe sclavi și ne-au indus faptul că limba noastră maternă este una țărănească, incultă, neprestigioasă. Astăzi vorbim o limbă amestecată datorită bilingvismului „armonios” rus-român care, în fond, a fost practicat numai de românii basarabeni, comunitatea rusofonă rămânând în continuare unilingvă. Din cauza unei prezențe permanente, continue și chiar supărătoare a limbii ruse în societatea de dincolo de Prut, vorbitorii de limbă română au fost constrânși să devină bilingvi, mai ales că până în 1990 cunoașterea limbii ruse era obligatorie la angajare, dar mai ales era considerată superioară, prestigioasă din punct de vedere cultural și social. Azi încă mai plecăm capul în fața multora care ne înjosesc în propria țară, continuând să folosească limba lor, nu limba noastră. Totuși, de la un timp încoace nu mai suntem atât de docili și asta îi supără mai mult decât pasivitatea și umilința de până acum.

Foto www.basarabia91.net
Marșul de la Chișinău de ieri, 13 mai, marș ce a marcat 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Țarist a trezit supărările unor demnitari sus-puși. În afară de Cremlinul veșnic nemulțumit și mofturos și a Tiraspolului întotdeauna suficient de războinic, găgăuzii au ridicat vocea și ei cu destul de mult tupeu. Anul trecut au fost nemulțumiți de dezastrul examenului de bacalaureat la limba română care a lăsat fără diplome mai mult de jumătate din elevii găgăuzi, acum câteva săptămâni, au fost deranjați de denumirea obiectului Istoria Românilor, apoi de faptul că scrisorile oficiale sosite de la Chișinău nu sunt în limba rusă, apoi de denumirea limbii noastre, iar acum de „românizarea forțată și artificială” a Republicii Moldova, amenințând chiar că vor renunța la drapelul național în semn de protest.  Vreau să înțeleg un lucru - pentru ce au cerut găgăuzii autonomie? Ca să-și păstreze identitatea etnică și lingvistică pe cale de dispariție sau ca să vorbească mai bine, nestingheriți limba rusă? Învățământul în autonomia lor e în limba rusă, vorbesc zi de zi în rusă, sunt rusofoni declarați, atunci de ce au mai vrut autonomie? 

Unele probleme din societatea noastră sunt doar probleme noastre și ele nu trebuiesc discutate la Cremlin sau la Comrat. Dacă îl comemorezi pe Lenin ești aplaudat, dacă protestezi împotriva anexării unui teritoriu cu forța, ești anti-statalist și trădător de patrie. Adepții moldovenismului se plâng că nu li se permite afirmarea identității, când însă vorbitorii de limbă română își cer dreptul la identitatea românească, imediat sunt catalogați drept fasciști, țigani sau cuceritori. Unde-i democrația cu care ne tot lăudăm?!

Nu pot să nu mă bucur de evenimentele de la Chișinău din ultima vreme. Societatea noastră începe să (re)învețe ce înseamnă mândrie etnică și națională, să ne revoltăm împotriva unora care ne-au ținut cizma murdară pe gât aproape sugrumându-ne timp de 200 de ani. Și dacă n-am dispărut ca națiune și dacă nu ne-a dispărut limba în 200 de ani, cu siguranță nu vom dispărea nici astăzi când armele noastre au devenit mai bune. Ne-am lăsat intimidați 200 de ani și astăzi când ne cerem drepturile unii ar vrea să ne cenzureze la fel cum o făceau acum mult timp. Cred că de la un timp încoace oaspeții noștri (indiferent de etnie) au devenit nițel... incomozi și cu prea multe pretenții. Dacă s-ar trezi și politicienii noștri să dea dovadă de mai multă inteligență, respect pentru națiunea pe care o conduc și fermitate în privința etniilor minoritare, cu siguranță am redeveni poporul mândru de limba, istoria și etnia sa.

P.S. Sunt impresionante fotografiile de la Marșul de ieri din Chișinău și-mi pare rău că n-am ajuns și eu. 

De ce nu e „Let's do it, România” în fiecare zi?

S-a umplut facebook de poze cu voluntari echipați cu mănuși, pozându-se în spatele mormanelor de saci de gunoi plini cu mizeria noastră ce-a de toate zilele. Pe mine mă intrigă acest lucru. Mă intrigă faptul că pentru o zi putem fi atenți, curați, civilizați și ne prefacem că ne pasă de lumea în care trăim. Doar o zi pe an, căci, în rest, majoritatea dintre noi aruncă hârtii, pungi, țigări, sticle de plastic în grădinițele din fața blocurilor sau în parcuri. De ce nu putem fi onorabili și civilizați în fiecare zi?

Fără să mă laud, cei care mă cunosc știu că eu nu arunc nici măcar o ață pe străzi sau pe geamul apartamentului cum fac vecinii mei ce locuiesc cu un etaj mai sus. Port cu mine biletul de autobuz și un kilometru, până găsesc un coș de gunoi. Dacă nu găsesc îl arunc în coșul de acasă. Și vreau să cred că mai sunt oamenii ca mine, care gândesc la fel. Știu că mai sunt, dar, cel puțin în România, balanța coboară îngrijorător de dureros în direcția opusă. E o adevărată crimă ce mizerie rămâne pe marginea pădurile după grătare și alte petreceri în aer liber!  Și nu numai după grătare. Unele străzi sau locuri din apropierea râurilor sunt transformate în adevărate gropi de gunoi. În mijlocul unui oraș! Despre un astfel de dezastru a scris Lucian, sesizând și Garda de Mediu, Suceava. Ce s-a rezolvat? Nimic. Pentru că nu ne pasă. Și pentru că indiferent de ce se întâmplă, românii au o vorbă tâmpită „trăim în România și asta spune totul”. Evident, e mult mai comod să dai din gură decât să respecți propria țară.

Nu spun că proiectele gen „Let's do it, România” nu sunt utile, din contra, sunt un real exemplu că în țara asta se poate face curat cu puțină mobilizare. De ce să nu fie organizate mai des așa campanii sociale? Însă noi ne oprim aici. Când, de fapt, ar trebui să facem niște campanii de sensibilizare a oamenilor, a copiilor, educându-i că nu orice colț de stradă poate fi groapă de gunoi. Chiar ieri, de la balconul apartamentului observam un grup de copii de vreo 9-12 ani care și-au cumpărat cu toții înghețată de la magazinul de pe stradă.Toți, fără excepție, au aruncat ambalajele pe jos. Tind să cred că părinții acestor copii nu le-au explicat niciodată că nu-i bine să facă așa.

Am călătorit în câteva țări din Europa. Nu spun că la ei poți mânca de pe jos pe străzi, căci, evident, au și ei mizeria lor. Însă la ei balanța înclină în partea bună, majoritatea străzilor fiind foarte curate, iar coșurile de gunoi la fiecare 10 pași. Ce înseamnă totuși să fii civilizat... 

Războiul panglicilor la Chișinău


Cum vine luna mai, la Chișinău, se declanșează un adevărat război al panglicilor. Cu fiecare an ce trece, acesta devine tot mai acerb, mai îndrăzneț, mai molipsitor. Și deși întreaga Europă sărbătorește pe 9 mai Ziua Europei, Chișinăul nostru cel românesc este colorat în culorile sfântului Gheorghe, celebrând Ziua Victoriei. Astăzi, la Complexul Memorial din capitală li s-a mulțumit veteranilor de război pentru victorie, pentru eliberarea patriei de fasciști. Mă întreb oare nu suntem conștienți că războiul n-a fost provocat doar de germani? Oare nu cumva pactul Ribentropp-Molotov a fost unul semnat între sovietici și germani? Sau poate pe Molotov l-au adus cu de-a sila? Și tot cu de-a sila i s-a dat Uniunii Sovietice Basarabia și Bucovina de Nord? Uneori istoria poate fi relativă, însă niciodată un război nu va purtat doar din vina unuia sau a altuia.
În R. Moldova cei mai aprigi susținători sunt cei din Liga Tineretului Rus. Au împânzit străzile capitalei cu panglici bicolore, sfidând și călcând peste amintirile celor care au avut bunei ce au luptat în Armata Română. Ei sărbătoresc eliberarea „Patriei” de fasciști. Păcat însă că n-a avut cine ne elibera de bolșevici… În replică, mulți basarabeni luptă cu panglica tricolorului românesc. Un adevărat război al panglicilor!
Mă întreb câți din cei care și-au prins cu mândrie panglica Sf. Gheorghe în piept îi știu adevărata semnificație? Câți din cei care o poartă au bunei care au murit în al doilea război mondial ca ostași ai armatei române? În fapt, nu panglica în sine este adevărata problemă, ci atitudinea unei minorități care continuă cu nerușinare să facă legea în țara noastră. O minoritate puțin numeroasă, dar cu atâtea privilegii!
La Complexul Memorial din Chișinău astăzi majoritatea oficialilor noștri i-au felicitat pe veteranii rămași în viață. Ei își aduc aminte de foștii soldați numai de 9 mai. În rest acești bătrâni, indiferent în a cui armată au luptat, trăiesc o viață mizerabilă cu pensii și mai mizerabile. La noi recunoștința se măsoară în florile primite de 9 mai, nu și în susținerea materială. Pe strada mea locuiește un veteran de război care are o pensie de 170 lei (MD) în condițiile în care o butelie de gaz costă 200 lei.
Eu nu vreau să lupt cu panglica la mână, indiferent de culoarea ei. Eu vreau ca în școli copii să cunoască adevărul integral, nu doar ororile fascismului. Și comunismul a făcut tot atâtea victime ca și fascismul. Dacă nu i-a trimis pe fronturile sale, conducerea sovietică i-a trimis în Siberia, i-a înfometat sau i-a executat ca pe animale, cu un glonț în ceafă. Eu nu văd nici o diferență între cele două doctrine, eu văd doar milioanele de oameni care au murit. Și dacă Germania și-a asumat de mult timp rușinea trecutului său, rușii din întreaga lume sărbătoresc ziua Victoriei, lăudându-se cu victimele unui război odios și inutil.
Au murit oameni pe toate fronturile, provocând durere indiferent de țară, indiferent de doctrina politică. Au murit oameni lăsând familii în durere. Lor nu le pasă de culoarea panglicilor, lor le pasă de golul pe care-l simt în inimi. Îi respect pe germanii de astăzi care și-au asumat trecutul și crimele comise de predecesorii lor, dar îi disprețuiesc pe rușii care sărbătoresc o victorie care a fost scăldată în sânge nevinovat.
Pentru InfoPrut
Sursă foto: cafeluta.md