Argumente pro și contra întoarcerii în Republica Moldova


            În ultimul timp m-au întrebat mai multe persoane (prieteni, colegi, rude) dacă mă întorc înapoi în Moldova. Îi întreb prima dată la ce anume se referă: să vin în vizită sau să mă întorc definitiv acasă? Evident, spre nefericirea mea, a doua variantă e cea vizată. Primul meu răspuns e NU. Unii rămân consternați de promptitudinea mea, de aversiunea cuvintelor mele. Da, nu am de gând să mă întorc să locuiesc în Republica Moldova. Mă întorc mereu cu drag la locurile unde am copilărit, căsuța de pe malul Prutului, sătucul înecat în verdeață, familia dragă, amintirile toate acestea îmi sunt nespus de dragi. Dar doar atât. Dorința de a fi alături de oamenii pe care îi iubesc și pentru care mi-aș da și viața, mi-aș sacrifica cariera ar fi argumentul forte în  favoarea întoarcerii în Republica Moldova.
            De ce m-aș întoarce? Ce-mi poate oferi o țară care nu-și iubește proprii cetățeni? Sau, să fiu mai explicită – cum și de ce aș putea fi motivată să mă întorc dincolo de Prut unde nu există posibilitatea, nici măcar șansa de a duce o viață decentă. A trăi normal în Moldova presupune ori a avea pe cineva în Italia care să trimită lunar bani pentru întreținere, ori să ai un serviciu extrem de bine plătit, lucru foarte rar întâlnit. Nu vreau să trăiesc umilită de o conducere care se gândește la orice altceva numai nu la cetățenii săi. Nu vreau să fiu profesor cum a fost mama mai bine de 30 de ani. Astăzi are o pensie mizerabilă de 550 lei. Știți oare cîte generații de copii a învățat și povățuit în viață?
            Da, mi s-a întâmplat să mi se spună că doar critic și nu fac nimic. E posibil să fie adevărat, nu neg. Problema e că nu mă simt „atrasă” să fac concret pentru că sunt una, iar noi știm cu toții că nu o rândunică face primăvara. În plus, am motivele mele personale, care țin strict de mine. Am plecat din Moldova la 15 ani. Practic, personalitatea mea, iar eu ca persoană m-am maturizat într-un alt mediu. Am studiat (și încă studiez) în România și indiferent cât mi-ați spune mulți dintre voi că nu sunt mari diferențele dintre sistemele de învățămând dintre cele două țări, vă spun eu că există o diferență. Pe alocuri extrem de vizibilă, alteori abia perceptibil. Depinde din ce perspectivă privești. Spun acest lucru în cunoștință de cauză, atât ca absolventă de liceu, de facultate, masterat și (cu mila lui Dumnezeu) de doctorat la anul. Dar și din perspectiva celui implicat direct în învățământ deoarece am lucrat în mediul universitar. M-am format ca persoană aici, în România, m-am „ancorat” suficient de bine în societate încât să nu-mi doresc să mă întorc la ceva mai rău decât atât. Știu, e posibil să mă criticați, să mă judecați pentru ceea ce am ales. E posibil să aveți dreptate atunci când veți considera că am abandonat lupta atunci când mai puteam lupta. Însă eu știu că am dreptate. Dacă aș fi avut șansa să studiez în Republica Moldova fără să trăiesc atât eu cât și părinții mei cu teama că nu voi avea de unde să iau bani pentru contractul de studii, aș fi rămas acasă, aș fi mers la liceul din Cantemir probabil, iar acum aș fi fost profesor sau traducător undeva prin Moldova. Dar nu, nu am avut această șansă deoarece la noi tinerilor li se taie aripile încă înainte de a încerca să zboare.
            Da, sunt egoistă pentru că vreau să le ofer copiilor mei ceea ce părinții mei, fără vina lor, n-au putut să-mi ofere mie și fraților mei. Nu spun că în România curge lapte și miere. Nicăieri nu e raiul pe pământ. Oriunde ai trăi tot trebuie să muncești. Diferența e că în Moldova muncești degeaba, iar în țările civilizate muncești (în mare parte) pentru tine. România e patria mea. Aici m-am simțit acasă întotdeauna. Părinții și frații îmi sunt cel mai de preț lucru care rămâne dincolo de Prut. Și locurile copilăriei. Sper totuși că cei care au rămas acolo să reușească ei să schimbe ceva. Mă voi pleca în fața lor.

Incursiune prin copilărie

            Dacă tot a fost (și încă este) vacanță, iar spiritul sărbătorilor de iarnă ne-a intrat în suflet, fără să vreau într-o seară împreună cu frații și niște prieteni veniți în vizită am început să depănăm amintiri. Și nu orice fel de amintiri, ci anume cele din copilărie. Evident, nu voi putea niciodată concura cu marele Creangă, dar seara târziu, înainte de a adormi, mintea parcă mi se răzvrătea. Ce deosebită e copilăria în ziua de astăzi față de cea de ieri. Generația mea nu a beneficiat de messenger sau odnoklassniki, dar în schimb aveam timp să vorbim cu prietenii și să socializăm direct nu prin intermediul internetului. Ne jucam de-a războiul, de-a rațele și vântătorul, țurca, etc. dar nu știam ce e acela counter strike sau playstation.
            Aveam jocurile și regulile noastre. Serile erau lungi, ne adunam cu „haita” pe la porți și chicoteam, ne jucam, vorbeam. Astăzi stăm pe messenger, pe hi5 și facebook, ne căutăm jumătatea sau postăm fotografii, așteptând like-uri și comentarii apreciative. Pe vremuri așteptam cu nerăbdare orice ocazie să jucăm băsmăluța și Adevăr sau Provocare când aveam ocazia să mai furăm câte un sărut de la băieți sau fete (după caz).
Ne uitam la Cip și Dale, la Nu pogadi, Sailor Moon, Leopold și era o adevărată plăcere. Astăzi copiii se uită la Pokemon și la desene animate cu personaje hidoase, pătrățoase, liniare și războinice. Filmele copilăriei noastre au fost cu Nikulin, Maria Mirabela, Oache, Licurici sau Motanul Dănilă, iar când creșteam ceva mai mari ne uitam la Caracatița, Dallas sau printe degete la Twin Peaks. Astăzi idealul copiilor e să fie omul păianjen, robot sau Iron Man.
            Nu aveam calculatoare, dar eram fericiți așa „ignoranți”. Astăzi, dacă ajungi pe la 12-13 ani și nu ai calculator se declanșează un adevărat război în familie cu „mami” și „tati”. Sexul și relațiile erau subiecte care provocau rușine și roșeam îngrozitor, iar la orele de biologie când treceam temele despre reproducerea la mamifere și auzeam despre organe sexuale nici nu mai ridicam mâna să răspundem. Astăzi, copilul unor amici în vârstă de 4 ani își întreabă părinții dacă vulpile se dezbracă de blăniță când fac sex așa ca oamenii.
             Mi-aduc aminte cum mâncam merele și caisele de verzi și ajungeam la spital cu intoxicație alimentară. A doua zi însă reveneam la vechile năravuri. Colindam satul de-a lungul și de-a latul cu bicicletele fraților mai mari, rupându-le spițele și ajungând seara acasă plini de zgârieturi. Nu ne plângeam niciodată că am înghețat prea tare la săniuș sau că ne-am zgâriat prea adânc. Jocul mergea mai departe, fără fițe. N-am murit niciodată când ne îmbrățișam cu toți câinii sau mâțele satului și nu ne spălam pe mâini. N-am murit nici când furam mazărea de pe câmpurile stropite împotriva dăunătorilor sau când ne fugăreau pe câmpuri paznicii livezilor unde mergeam să furăm prune, mere sau piersici. Din când în când ajutam și bătrânii aducându-le câte o căldare de apă sau pe bătrânele care ne chemau să le punem ața în urechile acului. În schimb mai primeam câte  o mână de cireșe sau de nuci drept răsplată. E drept, așteptam până aceștia intrau în casă și noi invadam copacii cu mere sau cireșe, înfruptându-ne din ele pe îndelete.
            Câte ar mai fi încă de povestit! Îmi aduc aminte de bălăceala în iazurile satului sau pe malul Prutului de unde veneam murdari de nămol cu hainele ude și arși de soare. Undeva prin podul casei s-ar putea să mai găsesc „marea colecție” de „nakleiki” cu Angelino sau de la Bombimbom. Noi nu am știut ce-i aceea Coca Cola sau Sprite, dar eram înnebuniți după sucul Yupi la plic pe care îl „preparam” acasă. Nu ne păsa că era plin de E-uri (nici nu știam de existența lor). Nici nu știam de existența chips-urilor, dar rodeam semințe ca niște hârciogi, lăsând la scaunele de la porți grămăjoare de coji. A doua zi trebui să fim gospodine și gospodari să le măturăm.
            N-aș vrea să spun că astăzi copiii nu mai au copilărie pentru că ar putea fi greșit să afirm așa ceva. Doar că e atât e diferită și poate mult prea robotizată și invadată de calculator și messenger. Noi, și aici mă refer la cei născuți prin anii 80, am avut o altă copilărie, mai duioasă, mai inocentă așa cum ar trebui să fie. Dacă acum generația Pokemon e atât de monopolizată de internet și prea puțin interesată de biblioteci și jocuri prin colbul străzilor, oare cum vor fi generațiile de peste 10 sau 20 de ani?

            Mă apucă nostalgia după așa vremi și mi-aș dori ca și copiii mei să aibă o copilărie ca a mea – fără griji, marcată de cărțile cu povești sau legende, de jocuri pe străzile pline praf ale satului, de săniuș sau furatul cireșelor. Cu toate lipsurile tehnologiei cred că am fost mai fericiți decât copiii din ziua de astăzi.

Iernile dragi ale copilăriei...


Mi-aduc aminte de cărțile poștale din copilăria mea. În ele era zugrăvită o iarnă de poveste, cu troiene mari, căsuțe îngropate în nămeți, cu geamuri luminate de un opaiț și brăduți verzi, împodobiți. Le priveam fascinată, iar atunci când trăgeam sania grea după mine îmi imaginam că eram undeva la Polul Nord, iar undeva după deal se putea vedea aurora boreală. Imaginația mea de copil îmi sugera că ea poate fi văzută și de la noi, doar că de după deal unde eu nu aveam voie să merg. Adesea furam cel mai frumos morcov din beci ca să-i ofer un nas pe cinste omului de zăpadă din curte. Îi ofeream și fularul meu gros, îl împodobeam ca pe un brad de Crăciun pentru că atunci când îl priveam fascinată aveam impresia că om de zăpadă mai frumos decât al meu nu există!
            Și ce ierni geroase erau pe atunci! Nu era zi în care să nu ieșim la săniuș, să ne batem cu zăpadă și să simțim că suntem copii. Înghețați și fericiți ne întorceam din „peregrinările” noastre de-a lungul și de-a latul satului în încercarea noastră de a găsi cea mai bună vale de unde să ne avântăm „în goana” saniei. Acasă mama ne aștepta cu plăcinte calde de dovleac sau cu brânză și tot frigul strâns în mădulare dispărea când ne lipeam de soba caldă în care trosneau lemnele uscate. Cea mai nefericită perioadă din iarnă era atunci când eram răciți sau când (vai!) se topea zăpada dintr-un exces de căldură al naturii aproape de nepermis pentru noi!
            În preajma Crăciunului pe geamul din bucătărie era mereu înflorită o floare – Crăciunelul. Firavă, cu flori roșiatice, trona măreață, sfidând parcă gerul cumplit de afară. Câteodată se auzeau glasuri înghețate de copii colindând prin sat. Se întuneca devreme și priveam cu tristețe când soarele apunea, luând din timpul nostru petrecut afară. Atunci ne ghemuiam lângă sobă cu vreo carte în brațe, citindu-l pe Guguță și râzând copleșiți de căldura sobiței și de plăcutele povestioare. Ce putea fi mai frumos pentru noi, copiii? Nu cunoșteam greutățile vremurilor, nu aveam grija banilor, lăsând această povară pe umerii părinților, noi simțind din tot sufletul bucuria iernii și a sărbătorilor ei.
            Acea perioadă, a copilăriei nevinovate, a fost pentru mine cea mai fericită perioadă a vieții. O știam pe mama preocupată de plăcintele aburinde, iar pe tata îl găseam mereu pe afară, meșterind câte ceva, curățând zăpada din curte, dând nutreț văcuțelor sau aducând apă de la fântână. Fără acestea iernile probabil n-ar fi fost la fel de frumoase, n-ar fi fost la fel de calde și pline de bucurie sufletească atunci când întâlneam noul an, ciocnind șampanie și delectându-ne cu sarmalele mamei. Atunci apărea tata, dându-ne să gustăm puțin din vinul nou, negru și spumos. Acele colinde dragi mi-au marcat copilăria, m-au învățat să-i iubesc pe cei apropiați mie, să iubesc iernile grele.
            O nouă iarnă a venit. Zăpada e la fel de albă, florile de gheață sunt pictate cu aceeași măiestrie pe geamurile bucătăriei. Și totuși lipsește ceva... omul de zăpadă nu mai are nas și nici fular. Sania a ruginit, iar noi am devenit oameni mari, pierzând iremediabil copilăria, fiind copleșiți de grijile cotidiene. Mi-aș dori ca măcar pentru o zi să fiu aceeași fetiță slăbuță, târând sania grea după ea, înghețând pe marginea derdelușului, rupând țurțurii de gheață de pe marginea streșinei și făurind cu mânuțele înroșite de ger frumosul meu om de zăpadă, cu morcov în loc de nas și încălzit cu fularul meu roșu...
           Mă apucă jalea numai când mă gândesc că anul acesta Crăciunul nu-l voi întâlni acasă, în Basarabia. Mi-e atât de dor de copilăria mea! Mai dor decât mi-a fost oricând altă dată. Moșule, îmi poți aduce în dar clipele minunate din trecut?



Problema limbii române în Basarabia


Problema limbii în Republica Moldova este una care mă roade. Mă preocupă zi de zi. Intens. Mereu caut răpunsuri şi oricâte mi-aş oferi, niciodată nu sunt suficient de solide pentru a-mi explica normal şi corect această problemă. Literatura citită în acest domeniu cred că mai mult mă impulsionează să găsesc nu răspunsuri, ci soluţii, nu scuze, ci învinuiri. Pe de altă parte, a vorbi şi, în general faptul de a genera o astfel de discuţie, înseamnă a pune nu jar pe foc, ci benzină. Iar faptul că oamenii vorbesc despre situaţia limbii române, despre relaţiile acesteia cu limba rusă, ne demonstrează încă o dată că problema este una sensibilă, controversată şi, mai ales, actuală. Mai pe ţărăneşte - ca o bubă dureroasă care nu-ţi dă pace.
Poate că unii dintre voi vor fi miraţi de următoarea afirmaţie, dar aşa şi este – monolingvismul este o excepţie, plurilingvismul o normalitate. Acest lucru e valabil pentru toată lumea, iar Republica Moldova nu face excepţie. Desigur, situaţiile sunt întotdeauna diferite şi particulare. Problema e alta – moldovenii noştri nu vorbesc corect nici româna, nici rusa. Pentru a fi bilingv în adevăratul sens al cuvântului, mai întâi de toate trebuie să vorbeşti calitativ limba maternă. Altfel spus – un monolingvism bun este prima condiţie a plurilingvismului. Mă întreb, deţinem noi aşa ceva? Vorbim perfect (sau, mă rog, bine) limba română încât să ne pretindem bilingvi? A fi bilingv nu înseamnă a şti să saluţi în limba rusă, să fredonezi câteva versuri din melodiile lui Kirkorov sau să vorbeşti cu „paţan”, „holodinlic” şi „tacikă”. Dar noi ne dăm mari! Ne unflăm în pene şi ne rotim ca păunii să ne vadă toţi prostia. Că doar e arătoasă, nu?
Vreau să mă înţelegeţi corect – uneori, într-o exprimare argotică, aceste cuvinte dau expresivitate mesajului pe care vrem să-l transmitem. Uneori, în cercul de prieteni dorim să ne simţim liberi şi să mai utilizăm un cuvânt două. Poate că e normal. Poate nu. Oricum, atâta timp cât în Republica Moldova standurile de ziare vor fi ticsite cu reviste şi ziare ruseşti, atâta timp cât avem Pervîi Kanal, dar nu şi TVR sau atâta timp cât Russkoe Radio, Avto Radio, Golos Rossii şi Evropa Plus (şi încă mai sunt multe!) vor răsuna în casele noastre, intoxicându-ne cu o altă limbă, o altă cultură şi o altă mentalitate care nu ne aparţin, nici nu avem vreo şansă să vorbim corect româneşte. Nu spun că în Republica Moldova nu există oameni care o vorbesc frumos, cu drag. Dar, raportat la numărul de cetăţeni, acest număr este mult prea mic ca să nu ne facem griji.
Zilele trecute la nişte prieteni basarabeni, stabiliţi în Suceava, le venise un unchi în vizită. Printre noi se afla şi un român de aici, din Suceava. Discuţia decurgea normal, vesel, iar la un moment dat au început părerile despre economia mondială, despre puterile armate etc. Unchiul povesteşte că în „Kitai” oamenii muncesc mult. Suceveanul nu înţelege unde, iar unchiul îi răspunde firesc şi oarecum deranjat (nu ai înţeles ce am spus?) „în China”. Acum mă întreb altceva – de ce alegem să folosim un cuvânt într-o altă limbă din moment ce îl cunoaştem foarte bine în limba maternă? Aş înţelege acest comportament lingvistic atunci când pur şi simplu în limba ta acest cuvânt nu există sau, se mai întâmplă, nu-l cunoşti.
Aşa se transformă limba română din Basarabia într-o limbă hibridă, deranjantă la auz. Aşa „mor” limbile.  O limbă nu dispare pentru că a murit, aşa dintr-o dată, toată comunitatea care o vorbea, ci pentru că indivizii renunţă la propria limbă pentru a utiliza alta mai valoroasă, mai prestigioasă. Aşa susţin specialiştii. Eu cred că astăzi românii din Basarabia renunţă la propria limbă (sau o schimonosesc) din proprie înţiativă. Au trecut anii când ni se puneau baionetele la tâmplă pentru că vorbeam româneşte. Şi, din păcate, astăzi mai mult ca niciodată, limba noastră e în pericol.
Dacă vreţi un exemplu, uitaţi-vă la găgăuzi. Câţi dintre ei mai vorbesc astăzi găgăuza? Dacă mergi la Comrat auzi numai limba lui Tolstoi şi pe ici pe colo găgăuză şi română. Cum de o minoritate a fost „cotropită” de o altă minoritate din punct de vedere lingvistic, într-o ţară unde populaţia majoritară reprezintă 76%, iar ruşii 5,9% ? Cum de Universitatea din Comrat, înfiinţată special pentru etnicii găgăuzi, funcţionează cu predare în limba rusă?
Mă mai întreb unde ne este spiritul naţional? Unde şi care ne este cultura? Din moment ce majoritatea se exprimă cam aşa: „Da şi îni trebe să mă duc la vot? Lasâ câ or vota nacialnişii” mă tem că suntem deja o societate pierdută, iar limba de dincolo de Prut chiar va deveni într-o zi „moldovenească” sau mai ştiu eu cum (deşi utilizarea numelui de „limbă moldovenească” ar însemna batjocorirea istoriei şi a poporului român). Sinceră să fiu, nu cred că există altă societate în afară de moldoveni care să aibă la fel de puțin respect față de limba lor, care să fie la fel de indiferenți precum moldovenii. Acest lucru mă întristează la fel de mult ca și cum poporul român ar fi murit deja.

Pentru SpreVest

Videoclip ”Nuntă în Basarabia”


Pentru cei care nu ați văzut filmul „Nuntă în Basarabia” recomand cu multă căldură! E un film despre prejudecăți, tradiții, mentalități, dar presurat cu mult umor.

„Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba!”

       Știți proverbul acela „Lupu își schimbă părul, dar năravul ba”? Normal că-l știți că doar e mai actual ca niciodată. Mai ales la noi acasă, în Moldova. Încă de la început am privit suspicios prezența lui Lupu în cadrul AIE. Și începe să mi se confirme din ce în ce mai tare că plecarea acestuia din PCRM n-a fost deloc întâmplătoare și că i „s-a acrit” de comuniști și dintr-o dată a devenit politicianul preocupat de binele și viitorul țării. De fapt, cred că această plecare a fost premeditată, având drept scop atragerea electoratului de partea PDM. Un electorat de mijloc, care nu dorește nici un românism (normal de fapt) prea direct, dar care nici nu se recunoaște în totalitate cu doctrina comunistă. Desigur, calculele au fost puțin eronate, probabil Lupu își propusese să câștige mai multe mandate, astfel fiindu-i asigurat drumul spre fotoliul de președinte.
            Eu una nu pot înțelege cum și de ce îți poți dori atât de mult să devii președintele unei țări ca Moldova. Dar mai mult de atât nu pot înțelege cum se poate trece peste cadavrele altora ca să ajungi să-ți atingi scopul. Un lucru însă știu sigur – mulți moldoveni sunt dezamăgiți de o posibilă coaliție PDM – PCRM. Atât de dezamăgiți că în următorii ani, PDM ar deveni un cadavru politic (și când te gândești că deja era muribund înainte de a veni Lupu mare președinte).
            Mulți dintre prieteni și cunoscuți mi-au spus că de fapt, se așteptau la un asemenea rezultat al alegerilor. Să fiu eu oare cea mai credulă? Mă intrigă oare pe nedrept situația ilară, tragică din Moldova? Adică aș vrea să înțeleg un lucru – vine Narîșkin de la Moskova, face regulă, dă niște indicații și toți tac fără a se deranja. Pe de altă parte, dacă vreun oficial român pe bună dreptate face o declarație doar în legătură cu situația din Moldova, gata! Sar toți jigniți, oripilați, supărați că „se amestecă în treburile interne ale altei țări”. Moldoveni proști!
            Lupu afirmă că nu a semnat nici o coaliție cu PCRM. Bine ar fi să fie așa, domnule Lupu, dar din păcate mi-aș dori că electoratul din Moldova să nu cadă în capcana minciunilor sale. Atitudinea și direcția sa e cât se poate de clară – prietenie cu Rusia, or mulți dintre noi NU vrem acest lucru. Eu, personal, nu am votat cu Lupu pentru că a vota cu el (adică PDM ) mi se pare exact ca și cum aș vota cu PCRM. Nu văd nici o diferență. Îmi doresc un președinte care nu a simțit gustul trădării, care nu e ispitit de aceasta și care să plece urechea la ce vor cetățenii, nu vecinii țării (sau mai rău, Rusia care nu ne este nici măcar vecin). Îmi doresc eliminarea PCRM de pe arena publică, restabilirea relațiilor normale cu România, țară care chiar a fost și este alături de noi mereu. Cred însă că într-o zi se vor sătura și românii de dincolo de Prut și vor spune „gata!” pentru că nu poți mulge două vaci odată și nici să fie prieten și cu ursul și cu lupul în același timp. E timpul (de mult!) să ne hotărâm în ce direcție mergem căci de aproape 20 de ani noi doar am pendulat între România și Rusia, între sclavie și libertate, între demnitate și slugărnicie. E timpul, moldovenilor!


„Poveste de dragoste” la Universitatea „Ștefan cel Mare”


Duminică, 5 decembrie, Grupul de Inițiativă al Românilor din Basarabia, în parteneriat cu Universitatea „Ștefan cel Mare” și Compania Teatrală „Bucovina” a organizat vizionarea piesei de teatru „Poveste de dragoste” în Auditorium „Joseph Scmith”. Piesa, în regia lui Mircea Anca este o adaptare după „Fluturii sunt liberi” de Leonard Gersche. Actorii – Adrian Pădurară, Iuliana Moise, Florina Cercel și Florin Șerbănescu au impresionat publicul sucevean, fiind îndelung aplaudați.

            Piesa, un amestec perfect de realitate și teatru, marcată de iubire sub diferite forme – maternă, carnală, de libertate. Protagoniștii – Don și Gil se cunosc întâmplător, fiind chiriași care locuiesc perete în perete. Don – un bărbat foarte ordonat, sensibil, cu o culură impresionantă, Gil – o femeie dezordonată, care își găsește „ketchup-ul la un loc cu ciorapii”, cu aspirații de artistă și credulă peste măsură. Don o invită pe vecină la o cafea, iar aceasta e foarte încântată și prietenoasă până când află că bărbatul este orb. Schimbarea atitudinii este una pozitivă, Don rugând-o să nu îi plângă de milă, să fie naturală și să-l lase s-o „vadă”, atingându-i fața. Între cei doi se înfiripă o prietenie frumoasă, o relație caldă care îi dă lui Don încredere în propriile puteri, în viață și în oamenii care-l înconjoară.
            Deși mama bărbatului i-a promis că îl va lăsatimp de 2 luni să încerce să se descurce singur, să fie propriul stăpân, nu poate rezista, gândindu-se la el ca la un copil neputiincios. Astfel, pare la el în vizită cu o lună mai devreme, unde o întâlnește pe Gil „o creatură” cu „ochi mici și rotunzi, nas ascuțit ca de vrabie, cu un wolkswagen în față (referindu-se la sâni)” și care vrea să profite de neputința fiului ei. Deși Gil este o femeie simplă, fără a impresiona printr-o cultură sclipitoare, îi dă o lecție de viață mamei lui Don, demonstrându-i că echilibrul e doar atunci când oferi și primești în mod egal, că încrederea se câștigă greu și cu multă îngăduință, că fericirea cuiva nu este neapărat ce-și doresc alții pentru el, ci doar ce-și dorește el însuși. Hohote de râs a stârnit în întreaga sală apariția lui Ralph, regizorul care a selectat-o pe Gil pentru rolul ei în piesa de teatru. Acesta, dă un adevărat spectacol în fața mamei lui Don, sugerându-i că viața e mult mai complicată decât o vede ea și că piesa de teatru pe care vrea s-o lanseze el e una reală, nu o păcăleală romantică și perfectă. Mama lui Don, alias Florina Cercel este reticentă în privința calității acestui fel de frumos, replicând că „nu știa că rahatul e prelucrat artistic în ziua de azi”.
            
            Finalul e unul frumos, sensibil, Gil întorcându-se, spunându-i că nu știe de ce a venit, iar Don strigându-i „Mă iubești, dar ți-e frică. N-am nevoie de tine!”. Decorul a fost impresionant, în alb cu roșu, prestația actorilor remarcabilă, iar publicul însetat de cultură și de teatru. Pentru mine a fost o experiență caldă, o piesă de teatru în care s-a rostit de o mie de ori „Iartă-mă!”, o lecție de viață, o întâmplare interesantă. Important e că am savurat această gură de cultură cu nesaț, orășelul nostru neavând o viață culturală foarte intensă fără teatru cinematograf sau filarmonică.

 Pentru SpreVest


Eu nu sunt român doar de 1 decembrie

Anul acesta am sărbătorit 1 decembrie mai mult sufleteşte decât ciocnind pahare cu vin. Prima care mi-a spus La Mulţi Ani a fost mama. Avea o voce tristă, supărată încă din cauza rezultatelor alegerilor de acasă. Dar cu toată supărarea n-a uitat să-mi ureze mulţi ani de ziua noastră, a tuturor românilor. Apoi mi-au trimis mesaje sau m-au sunat prietenii.

M-am simţit oare diferit astăzi? Mai mândră de ceea ce sunt sau mai ruşinată cum se simt alţii? Nu ştiu. Eu sunt româncă în orice zi nu doar la 1 decembrie. Luni sau marţi sunt la fel ca duminca şi nu am nevoie de alţii care să-mi spună sau să-mi arate care mi-e naţionalitatea sau ce limbă vorbesc. Pentru românii de dincolo de Prut cred că sărbătoarea de 1 decembrie, ca zi a tuturor românilor, reuneşte o mulţime de simţăminte, contradicţii, păreri de rău, mândrie etc. Înainte de a veni în România, acum 11 ani, trăiam această sărbătoare într-un mod obişnuit, aproape firesc. Intensitatea sentimentelor s-a făcut remarcată după ce m-am depărtat de locurile copilăriei, după ce am început să fim priviţi, noi, elevii şi studenţii basarabeni, ca un fel de paria în România. Atunci când eram mai stigmatizaţi am început să simt din ce în ce mai româneşte. Mi-aduc aminte de primul 1 decembrie la Rădăuţi, când împreună cu ceilalţi elevi din Moldova din tot liceul mărşăluiam în faţa unei coloane de elevi, profesori şi bătrânei, ducând cu mândrie coroane la Monumentul Ostaşului Român. Era un ger crunt, iar degetele, cu tot cu mănuşi, mi se lipiseră de scheletul metalic al coroanei înfăşurată în crengi de brad.

Eu mi-am ştiut întotdeauna originile. Nu am avut dileme identitare ca mulţi dintre compatrioţii mei şi niciodată nu mi-am trădat patria, idealurile. Nu sunt un model, dar îmi place să cred că simţămintele îmi sunt sincere, adevărate şi apreciate. Nu-mi place să sărbătoresc o zi a românilor pentru că eu celebrez ceea ce sunt în fiecare moment. Mă doare sufletul că Basarabia e în continuare un fel de măr al discordiei, un fel de monedă de schimb, o bucată din România de altădată, înstrăinată, întinată, aproape pierdută în ignoranţă şi nepăsare prostească. Să fi dispărut inima aprigă de român din sufletul basarabenilor? Să fi reuşit sovieticii să ne transforme în mancurţi în cei peste 50 de ani de stăpânire şi să nu mai vrem sau să nu mai putem să reînviem? Mă gândesc la alte popoare care s-au jertfit numai să nu permită să fie cotropite, îngenuncheate şi ca generaţiile care vor veni să cunoască valorile spirituale şi limba strămoşilor lor. Să-i luăm drept exemplu pe catalani care sunt în Spania un model de rezistenţă şi au luptat decenii la rând pentru limba şi tradiţiile lor.

Eu nu sărbătoresc în mod deosebit ziua de 1 decembrie pentru că nu am nevoie de o dată în caledar care să-mi amintească cine sunt. Români, fiţi mândri de ceea ce sunteţi! Iubiţi-vă limba şi istoria pentru că ele marchează identitatea şi fiinţa. Fiţi români în fiecare zi şi nu-i uitaţi pe fraţii voştri înstrăinaţi şi vitregiţi de soartă. Măcar de 1 decembrie aduceţi-vă aminte de ei. Iubiţi-i şi iertaţi-le rătăcirile, povăţuiţi-i, arătaţi-le unde greşesc şi cultivaţi-le sentimentul naţional şi identitar. Poate vreodată soarta se va îndura de noi şi ne va reuni sub cerul unei Românii Mari şi puternice ca altădată.

Am văzut şi vă recomand „Nuntă în Basarabia” – un film despre români şi prejudecăţi

Am aşteptat cu nerăbdare lansarea filmului la Suceava, înjurând nu de puţine ori pentru că nu avem cinematograf în oraş. M-a bucurat enorm când am aflat că regizorul şi echipa sa au acceptat propunerea noastră, a Grupului de Iniţiativă al Românilor din Basarabia de a lansa producţia româno-română la Suceava, la Universitatea „Ştefan cel Mare”. Filmul a fost difuzat două zile la rând, vineri şi sâmbătă, 25 şi 26 noiembrie. Sala a fost plină de fiecare dată ceea ce ne-a demontrat încă o dată că subiectul Basarabia este unul actual şi care suscită interesul publicului din România.

Liniştea din sală era întreruptă la început doar de chicotelile de râs la glumele şi situaţiile comice din film. Actorii, Vlad şi Victoria, tineri emoţionaţi şi plini de viaţă, şi-au jucat rolurile perfect, ca un cuplu obişnuit, mimând minunat realitatea unei întregi societăţi. Unchiul, Johnny Scarlat, un om cu un fin simţ al umorului şi cu o prestaţie impresionantă m-a cucerit încă de la primele replici.

Momentele comice, tradiţiile frumoase, specifice zonei dintre Prut şi Nistru, dar şi unele de o absurditate banală au dat tonusul filmului. Prejudecăţile, ura, stereotipurile au rămas undeva în urmă sau, dacă vreţi, la uşă, lăsând loc toleranţei, înţelegerii reciproce şi unei împăcări între generaţii, între societăţi care au evoluat diferit, deşi au avut un punct comun de plecare. Căsătoriile dintre basarabeni şi românii de dincoace de Prut sunt astăzi un lucru obişnuit care nu mai suscită mirarea şi curiozitatea. Suntem la fel, dar (vai!) atât de diferiţi. Filmul ne prezintă două societăţi în contradicţie, dar care, totuşi au prea multe lucruri, tradiţii în comun pentru a fi catalogate diferite.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult a fost aducerea în discuţie de mai multe ori a problemei lingvistice cu care se confruntă Basarabia. Dar mai ales mi-a plăcut subtilitatea cu care a fost tratată, nelăsându-se loc interpretărilor răutăcioase, ci mergând direct şi sincer spre miezul problemei. Alternanţa limbii române cu limba rusă este o realitate a societăţii moldoveneşti, situaţie ce, pentru străini şi pentru românii din România, este percepută cu interes şi cu o atitudine puţin incertă (din caza necunoaşterii limbii ruse). De asemenea, metaforic a fost atinsă şi problema dependenţei energetice (şi nu numai) a Republicii Moldova faţă de Federaţia Rusă.

Dacă astăzi aş întreba mai mulţi basarabeni dacă le-a plăcut filmul, majoritatea mi-ar răspunde că s-au regăsit, mai mult sau mai puţin în secvenţele din film. Dacă i-aş întreba pe românii de aici mi-ar spune că s-au confruntat de nenumărate ori cu momente asemănătoare celor din film în experienţele proprii. Ideea unei asemenea producţii mi se pare una genială şi bun augur. Aceasta sprijină dorinţa oamenilor de pe ambele maluri ale Prutului să se cunoască mai bine şi, de ce nu, să găsească o modalitate de convieţuire aşa cum au făcut Vica şi Vlad. „Nuntă în Basarabia” a devenit unul din filmele de suflet, unul la care m-aş uita din nou oricând cu o mare plăcere. Recomand cu multă căldură vizionarea filmului.

Alegerile din Republica Moldova - o cruntă dezamăgire

  
            Ne-am mobilizat, am rugat părinții, frații, prietenii din străinătate să mergă la vot. Și-au mers. Părinții mei, de exemplu, au făcut un drum de aproape 400 de km dus-întors ca să mergă la vot. Studenții din toate orașele României s-au mobilizat, s-au organizat pe grupuri s-au urcat în autocare sau trenuri și au mers până la cea mai apropiată secție de votare. Imaginile difuzate în presă de la consulatele și ambasadele Republicii Moldova din Padova, Parsi etc. ne-au arătat că oamenii au fost prezenți și că le pasă de viitorul lor și al copiilor lor. Și, totuși, cum de au axistat atâția care au votat cu PCRM? De unde s-au luat? Câte % din aceste voturi sunt furate și falsificate? Prea multe întrebări, prea puține răspunsuri...
            Am stat lipită de calculator după ora 21:00 pe 28 noiembrie. Accesam site-urile care transmiteau rezultatele parțiale ale alegerilor. Îmi venea să urlu de ciudă, de ură față de compatrioții mei care au votat comuniștii, dar și împotriva celora care, din comoditate și indiferență, n-au mers la vot. Vocea noastră, a celor care își doresc să iasă din mocirlă, să scape de jugul comunist, n-a fost oare suficient de puternică încât să fie auzită???
            Am încercat să conving toți prietenii și cunoscuții că merită să mergem la vot, că mobilizarea noastră e mai importantă acum, la 28 noiembrie, mai mult ca niciodată. Și, desigur, s-u găsit tăntălăi care mi-au spus „chiar cu votul meu se va decide totul?” sau „mi-e lene să merg până la Iași, e singura mea zi liberă”. Trăiți atunci în sărăcie și ca niște robi!
            Moldoveanul e prost și indiferent față de propriul destin. De ce ne-am aștepta să-i pese de destinul altuia? Eu personal nu mă voi întoarce să locuiesc în Moldova. Am mers la vot pentru că mi-au rămas acolo părinții și fratele. Pentru ei a meritat să merg, pentru că de ei îmi pasă. Și de-ar fi mâine alegeri din nou, aș merge din nou la alegeri. Dar se pare că multor  compatrioți de-ai mei le place să fie robii altora, să slăvească în veci comunismul, să nu știe  ce națiune sunt și ce limbă vorbesc. Le e indiferent.
Rușine să le fie celor care ne-au furat viitorul! Rușine să le fie celor care n-au mers să voteze din comoditate, lene și indiferență! Mi-e rușine că reprezint o asmenea societate! Rușine!


Basarabenii din Suceava au votat pentru viitor!

       Ieri, 28 noiembrie, în Republica Moldova au avut loc alegeri electorale. Deși, departe de casă, studenții basarabeni din România au votat pe teritoriu românesc într-un număr destul de mare. Astfel, au fost organizate mai multe secții de votare la Iași, București, Cluj etc. unde studenții, organizat, au mers să voteze pentru un viitor mai bun, pentru o schimbare acasă la ei.
            Membrii GIRB au plecat din Suceava pe la ora 8:30 cu 4 autocare, fiind peste 200 de persoane de la universitatea „Ștefan cel Mare” și elevi de la mai multe licee sucevene. De asemenea, o parte din studenți au călătorit cu trenul până la Iași și înapoi, transportul fiind gratuit la prezentarea pașaportului moldovenesc. La Consulatul general al Republicii Moldova era o coadă imensă, oamenii așteptând cuminți să-și exercite dreptul la vot. Studenții erau entuziasmați, plini de speranță, așteptând cu nerăbdare încheierea alegerilor și rezultatele finale.
            În România studenții au votat masiv, mai multe surse mass-media susținând că au venit în număr record la aceste alegeri, semn că oamenii s-au schimbat, că le pasă de viitorul țării lor. Același lucru s-a întâmplat și la secțiile de votare din Italia, unde părinții, frații noștri au stat în ploaie dorind să voteze. Acest fapt este un exemplu pentru acei cetățeni ai Republicii Moldova care, din comoditate sau ignoranță, au preferat să stea acasă „în singura lor zi liberă” în loc să meragă să voteze. De asemenea, mulți din cei care au votat peste hotare, tot în singura lor zi liberă au parcurs distanțe mari, chiar sute de km pentru a vota, pentru că în sufletul lor și-au dat votul pentru că își doresc să se întoarcă acasă la copii lor.
            Rezultatele alegerilor au fost oarecum o surpriză pentru mulți dintre noi. Revenirea la putere a Pratidului Comuniștilor ar fi un dezastru pentru întreaga țară, lucru care nu ar trebui să se întâmple. Speranța atâtor oameni e AIE. Nu vreau să caut scuze și explicații pentru acei oameni care au votat masiv comuniștii. Încerc să-mi explic această mentalitate și la fel cred că încreacă și mulți alții.
Important pentru noi este că am mers la vot, am vrut să realizăm o schimbare în bine și cred că vocea atâtor basarabeni de peste hotare nu trebuie ignorată. La fel și vocea celor peste 200 de studenți și elevi de la Suceava care au votat la Iași.

Pentru SpreVest


GIRB te invită la filmul „Nuntă în Basarabia”


           Grupul de Iniţiativă al Românilor din Basarabia (GIRB), în parteneriat cu Universitatea “Ştefan cel Mare” va desfăşura prima proiecţie din Suceava a filmului “Nuntă în Basarabia”, vineri şi sâmbătă, respectiv 26-27 noiembrie, de la ora 18.00 şi va avea loc în prezenţa regizorului Nap Toader şi a actorului Constantin Florescu.
      “Nuntă în Basarabia” este o comedie romantică, coproducţie moldo-româno-luxemburgheză, peliculă majoritar românească, dar care are producători asociaţi din Republica Moldova, actori basarabeni, iar filmările au avut loc în Chişinău. Filmul prezintă povestea unor tineri, el bucureştean, ea din Chişinău, proaspăt căsătoriţi, care decid să facă nuntă cu dar, în speranţa că vor strange banii necesari avansului pentru o locuinţă. Filmul a fost premiat la “Tallinn Black Nights Film Festival” în decembrie 2009 cu Premiul Special al Juriului şi la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj în 2010 cu Premiul Publicului.
Evenimentul se va desfăşura în auditoriumul Joseph Schmidt din corpul F al Universităţii “Ştefan cel Mare”.
Preţul unui bilet este de 3 lei, iar pentru achiziţionarea acestora şi pentru alte detalii, numerele de telefon 0756/407.054 sau 0748/257.176 stau la dispoziţia tuturor.

Politica e murdară. Tare murdară...

          M-am săturat de campania electorală care pur și simplu sufocă. Cred ca de doi ani am parte numai de ghinion. Nu-i suficient că am prins campania electorală pentru președinte și deputați în România, dar mai avem și o campanie lungă, lungă și în Republica Moldova. Deschid un site de știri, sus reclamă pentru PLDM, într-un colț pentru PL, iar când vreau să închid, oripilată că nu pot citi o știre în liniște, apre și spotul publicitar pentru PDM. Indiferent ce site accesez, facebook, twitter, unimedia, timpul etc. peste tot dau de publicitate electorală. Mai mult decât atât, mie teamă că nu am cu cine vota și mi-e frică de momentul în care voi ajunge în fața urnei, voi despături cei 80 cm ai listei electorale și voi cădea într-o lungă îngândurare. AIE, care părea că promite multe la începuturile sale, mi-a lăsat un gust amar, liderii nefiind uniți între ei, mâncându-se ca niște câini înfometați.
            Dacă sunteți curioși – nu fac parte din nici un partid politic. Și mai mult ca sigur nu mă voi implica niciodată în politică. Prefer să rămân în lumea cărților mele, a lecturilor despre antichitate, limbi indo-europene, decât să mă afund în noroiul urât mirositor al politicii. Noi, cetățenii de rând dăm dovadă de mare prostie în timpul campaniei. În timpul acesteia toți sunt interesați de doleanțele societății, încheie tratate, se întâlnesc cu oamenii din raioane. Când nu-i campanie, tăcerea se așterne peste săraca Moldovă. Pe nici unul nu interesează dacă bătrânii și-au primit pensiile, dacă studenții au locuri în cămine, dacă școlile au manuale, dacă,..., dacă...
            Aproape că mi-e silă de momentul în care voi vota. Pentru o țară cât o unghie pe harta Europei, avem candidați cât pentru întreaga Uniune Sovietică (fosta). De unii abia acum am auzit, pe alții îi știu și le cunosc discursul neschimbat de ani de zile. Mă tem să nu ajung vreodată la raționamentul unei vecine: până acum ne-a fost rău, dacă schimbăm conducerea și va fi și mai rău? Se poate ceva mai rău decât comunismul? Citind declarațiile unor lideri politici, mă tem că tocmai de la cei de la care aștepți schimbarea cea bună să vină inevitabila cădere în haos. Mă refer la acesatsă declarație. Singura părere încă neschimbată în privința politicienilor e că cel mai normal la cap (în ciuda operațiilor și a acuzațiilor lui Voronin) rămâne Mihai Ghimpu. Mă tem însă că el nu face parte din viitoarea scenă politică a țărișoarei noastre. Și mai tare mă tem să nu dăm din lac în puț...
        

Dan Bălan nu-i patriot

            Citeam în presa din Republica Moldova, dar și din România că Dan Bălan și-a lansat o nouă melodie împreună cu Vera Brejneva, cântăreață și actriță de origine ucraineană. Am ascultat melodia și chiar mi-a plăcut deși nu sunt fan înfocat Dan Bălan, dar Vera îmi place încă de pe vremea când cânta în trupa VIA GRA. Nu despre asta voiam însă să vorbesc. Citind comentariile de la piesa de pe youtube m-am întristat și totodată m-am convins încă o dată că indiferent cât s-ar investi (și nu mă refer neapărat la bani) în soluționarea problemelor de ordin identitar din Basarabia, nu vom ajunge la un consens. Indiferent despre ce se discută, moldoveanul ajunge tot timpul la discuții despre limba română și limba moldovenească, la ruși și/sau români / moldoveni. Un lucru nu înțeleg – nu putem asculta muzică, citi o carte, vedea un film fără să ne gândim la naționalitate, etnie, limbă?
            Pentru mine cultura nu a avut niciodată naționalitate sau identitate. Mi-a plăcut întotdeauna să-l citesc pe Tolstoi și pe Gogol așa cum îl citesc cu drag pe Kundera sau Karl May. Îmi place vocea lui Meladze la fel de mult ca cea a Natashei St-Pierre sau a lui Florin Chilian. De ce oare facem conexiuni atât de ușor între melodia lui Dan Bălan și „trădarea națiunii românești” dacă realizezi un duet cu Vera Brejneva. Mi se pare stupid și exagerat deja. De ce nu se revoltă lumea că iată, nu avem încă o stradă Grigore Vieru în Chișinău, dar str. Pușkin continuă să existe ? Preocupați-vă de asta, nu de muzică. Nu, din păcate moldoveanul așteaptă ca omul întâi să moară și apoi în cinstea lui numesc o stradă. Așa cum se întâmplă și cu Adrian Păunescu.
            Decât să ne gândim de ce a ales Dan Bălan anume cu Brejneva să cânte mai bine ne-am gândi cum să scăpăm de comuniști și să ne hotărâm o dată și pentru totdeauna ce suntem moldoveni sau români.

          P.S. Puteți asculta melodia AICI și chiar aștept părerile voastre.





A plecat și Adrian Păunescu

      Pentru prima dată l-am ascultat acum 2 ani la Iași. Ne-a recitat nouă, celor din sală, câteva poezii. L-am ascultat cuminte așa cum fac doar atunci când subiectul și persoana mă interesează. Deși pentru mine poezia contemporană nu mai are farmecul poeziei lui Eminescu, Adrian Păunescu a scris întotdeauna frumos. Cel puțin pentru mine. Și-mi pare rău că nu l-am studiat la cursurile facultății de litere pe care am terminat-o acum câțiva ani. Nu știu de ce dar uneori aveam impresia că scrie pentru mine, aveam impresia că știe că mi-e dor de părinți, de casă și versurile îmi aduceau o alinare măcar pentru moment. Enigmatici și cuminți / Terminându-și rostul lor, / Lângă noi se sting și mor, / Dragii noștri, dragi părinți.”
       N-am să înțeleg niciodată de ce noi, oamenii, îi apreciem la adevărata valoare pe cei dragi sau pe oamenii mari ai națiunii doar atunci când aceștia nu mai sunt. Cum de firea omului e una atât de schimbătoare și manifestă atâta indiferență față de proprii semeni? Anul acesta l-am revăzut pe poet. Arăta mai bătrân parcă, a stat mereu așezat, dar era la fel de spiritual și cu același suflet de patriot. Stăteam în primul rând și mi-a văzut panglica tricolor de la mână, mi-a zâmbit, iar la sfârșit mi-a spus doar atât: „Idealurile sunt cele mai de preț lucruri. Poartă-l și în suflet și nu vei rămâne fără răspuns.” A fost singura dată când mi s-a adresat direct și cred că am roșit îngrozitor de tare pentru că am îngânat doar vreo două cuvinte bâlbâite și n-am fost în stare să-i mulțumesc pentru frumoasele cuvinte și sfaturi. M-am gândit adesea la acel incident și mi-am promis că idealurile mele, indiferent că sunt legate de patria mea sau de viața personală, vor rămâne în suflet până la realizarea lor, până când satisfacția și bucuria vor fi depline. Astăzi îi mulțumesc pentru acel gest care mi-a dat încredere. Adrian Păunescu n-a știu că domnișoara aceea e un suflet de patriot, poate doar a bănuit, dar mie îmi pare rău că nu vom mai avea o zi în care să-i mulțumesc. I-aș putea promite doar că tricolorul și idealurile mele vor fi în suflet, nu doar o panglică prinsă la încheietura mâinii.
      Pentru ca poetul să rămână în amintirea noastră, trebuie să-i cunoaștem poezia și prin intermediul ei sufletul, aspirațiile, dorințele și greșelile. A plecat dintre noi, bolnav, dar la fel de conștient și dornic să trăiască. Doar noi îi putem oferi acest lucru, națiunea română putem păstra vie amintirea LUI.




          Poezia preferată rămâne Basarabia pe cruce
Se urcă Basarabia pe cruce
Și cuie pentru ea se pregătesc
Și primăvara jertfe noi aduce
Și plânge iarăși neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casa moare cineva
Și n-are țara dreptul să respire
Și nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfărșit pamântul,
Vin triburi, să ne ia pamânt și frați
Și-n fața lor abia rostim cuvântul
Și, prin tăcere, suntem vinovați.

Ce cale poate țara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Și nu știm învierea când va fi
 
         

Toamna mea, draga mea Toamnă...



        De obicei nu cumpăr flori de prin piețe și florării. Mi se pare că săvârșesc un păcat, rupându-le și nimicindu-le frumusețea. Îmi plac în mediul lor - grădini frumoase, umezite cu rouă și licurici de brumă. Semnele iernii încep să apară chiar dacă mai avem parte încă de zile călduțe și însorite. Dar e noiembrie și ceața se înghesuie dimineața să acopere orașul. Mi se strânge sufletul ca un ghem, frigul mi se strecoară acolo unde vreau să păstrez de fapt soarele și dogoarea zilelor de vară. Florile... mi s-a făcut un dor nebun de mama astăzi. Din cauza florilor. Ea le iubește, iar toamna e anotimpul ei preferat. Crizantemele roșii, galbene, roz, portocalii și albe întinse în toată grădina de acasă. O mireasmă de te apucă durerea de cap. Niciodată n-am urât toamna atât de mult ca azi. Pentru că eu vreau să fiu acasă acolo unde toamna e cea mai frumoasă, mai darnică și mai rodnică. Acolo unde-i mama e și toamna mea...  





Mi-aduc aminte de primul meu ierbar plin de frunze roșiatice, ruginii și galbene din via de acasă. Iar dacă aș fi acasă, cu siguranță aș mai găsi în cartea Misterele Parisului o crizantemă albă, mică, uscată, prizoniera paginilor galbene...


Simbol al identității noastre – soții Doina și Ion Aldea Teodorovici



            Pentru mulți dintre cetățenii Republicii Moldova a devenit deja un automatism să pronunțe cu pietate numele Doinei și a lui Ion Aldea Teodorovici. Unii dintre ei se folosesc chiar de imaginea acestora încărcată de simboluri identitare pentru a se promova. Mă refer la electoratul nerușinat care utilizează toate resursele pentru a „crește” puțin în ochii cetățenilor. Aș vrea să-i rog pe cei care nu simt cu adevărat durere în suflet pentru că cei doi nu mai sunt printre noi să își stăpânească lacrimile și falsa mâhnire. An de an se tot organizează comemorări a celor doi, dar mă întreb câți din cei care participă simt cu adevărat niște simțăminte nobile și de regret? Mulți dintre noi nici nu eram născuți când au murit Doina și Ion Aldea Teodorovici, mulți dintre noi ne autointitulăm „moldoveni” și nu români așa cum făceau ei, mulți dintre noi nici măcar nu conștientizăm cu adevărat și cu sinceritate ce au reprezentat și, mai ales, ce reprezintă ei pentru noi ca popor și ca națiune.
            În anii grei ai renașterii naționale, încă de prin '87 - '88, majoritatea statelor autonome din întreaga Uniune Sovietică se răzvrăteau împotriva rusificării și a înăbușirii identității popoarelor. În aceste condiții Basarabia este modelul care a demonstrat pe viu că este un model de rezistență a limbii și identității române în condițiile de teroare a istoriei, dar și un spațiu de dincolo de hotarele României în care au fost și sunt create mari valori spirituale românești care pot și chiar reprezintă întregul popor român. Astfel trebuie să-i privim pe soții Aldea Teodorocivi – ca pe niște luptători neînfricați pentru ceea ce are omul mai drag și mai prețios – limba, identitatea, istoria și sufletul. Atunci când toți tăceau, ei au fost printre puținii care au avut curajul să rostească frumos cuvintele „român” și „românesc”, puținii care s-au gândit că societatea din Basarabia are nevoie să renască și să șteargă anii de rătăcire, să-și regăsească limba atât de frumoasă, dar schimonosită de rusisme. Din nefericire au plătit acest curaj cu propria viață și acest lucru nu este puțin. Câți dintre noi ar procedat astfel astăzi? Câți dintre noi își mai aduc aminte că limba română chiar dacă a fost obilgată, uneori prin teroarea gulagurilor siberiene, alteori prin umilință, să devină și „limbă moldovenească”, nu a dispărut nici sub țariști, nici sub comuniști și că avem datoria să o păzim să nu dispară tocmai astăzi când nimeni și nimic nu o mai asuprește, dar, paradoxal, noi o dăm uitării?
            Cred că mulți dintre noi suntem prea tineri și prea nepăsători să ne dăm seama că Doina și Ion Aldea Teodorovici au făcut parte din acea categorie de oameni care a pus mai presus de toate adevărul și dorința de contribui la redeșteptarea unui  popor. Pentru că dacă nu ar fi fost astfel ar fi preferat să tacă și să-și îngijească copilul mic ce a rămas orfan la câțiva ani doar. Nu e oare acest lucru dovada unui sacrificiu enorm și care, din nefericire și spre rușinea noastră, nu este apreciat și este dat uitării, sau mai rău, este utilizat pentru a ne improviza o imagine pompoasă în fața altora? Aș vrea ca măcar jumătate din basarabeni să poarte în suflet puțină dragoste de neam, adevăr istoric și limbă cât au purtat în suflet acești oameni, aș vrea că măcar jumătate din numărul copiilor din școli să câte melodiile lor cu adevărat frumoase, aș vrea ca măcar jumătate dintre noi să fim români cu adevărat așa cum au fost ei. De-ar fi așa cred că nici nu ar fi nevoie de o zi a comemorării lor pentru că i-am purta în suflet și mai ales în acțiunile noastre mai mult decât ne-am aduce aminte de existența lor doar o dată pe an.

Pentru SpreVest


De ce vrem cetățenie română?

        S-a lansat pe grupul de discuții al GIRB această întrebare. Provocatoare de reacții diverse, contradictorii. De ce totuși vrem să obținem cetățenie română? Care sunt motivele noastre? Deși pe site s-au dat câteva răspunsuri, eu aș dori să vin cu propriile păreri și aprecieri. Suntem toți determinați de sentimentul patriotic și redobândim cetățenia sau avem pur și simplu dorința de a beneficia de facilități pe care statul, Republica Moldova, nu ni le oferă.
În primul rând trebuie să menționez faptul că motivele fiecăruia pot fi diferit apreciate și percepute de ceilalți. Și, da, țin să precizez că din moment ce vrem cetățenie română, ne conformăm cu regulile statului român, îi vorbim limba corect și să știm că avem atât drepturi, cât și obligații.
Mulți cititori ai acestui articol îmi vor spune că puțini sunt cei care își doresc cetățenia română doar pentru că sunt români. Și au dreptate. Acest lucru nu înseamnă totuși că acești oameni nu există. Din păcate societatea în care ne-am format nu ne-a cultivat prea mult și simțul răspunderii și pe cel al respectului reciproc. De asemenea, criza identitară prin care trece Basarabia (de mai bine de 20 de ani!), situația politică dezastruoasă, sărăcia în care zace țara determină omul (indiferent de naționalitate sau rasă) să își concentreze atenția, puterile și banii spre lucruri mult mai necesare – supraviețuirea de zi cu zi. Când stomacul ți-e gol, copilul desculț și flămând, iarna bate la geam și lemnele lipsesc, omul, dintr-un instinct biologic mai presusu de rațiune, nu se gândește la problemele lingvistice sau identitare, ci se focalizează asupra problemelor ce presupun și determină existența. Nu vreau ca acest argument să sune drept scuză pentru moldoveni, dar el trebuie luat în calcul și tratat ca ceva ce necesită rezolvare. Deci, mulți dintre basarabeni deși nu mai au „nici un gram de patriotism” (vorba cuiva de pe grupul de discuții) își depun dosare de redobândire a cetățeniei române doar pentru beneficii (dorind să plece în Europa fără vize, să muncească în România etc.). Aici există totuși un aspect foarte important. Omul e nemulțumit oricât i-ai oferi, va cere mai mult întotdeauna. Din moment ce ne folosim de dreptul la cetățenie (mulți basarabeni văd acest lucru ca pe un drept) uzând de faptul că bunicii noștri au fost cetățeni ai României Mari, e scandalos atunci când vorbim rusește ca să părem elevați și diferiți sau când venim cu fraze de genul: „Românii sunt niște țigani” sau „Țara aceasta care se duce de râpă și ne trage și pe noi după ea”. Iertată fie-mi părerea, dar acești oameni nu merită să fie români nici măcar în acte, nu mai vorbesc de simțăminte mult mai profunde precum cele spirituale.
Eu nu am dreptul să-i judec pe concetățenii mei, dar nu ezit să le dau peste nas atunci când depășesc niște limite. Deși pledez pentru consolidarea românismului în Basarabia rusificată, pentru drepturile (unele incontestabile) ale studenților veniți la studii în România, să nu uităm că pe lângă drepturi avem și obligații. Că trebuie să-i respectăm pe oamenii în țara cărora am venit și atunci vom fi, la rândul nostru, respectați.

Pentru SpreVest.ro 

Știm sau nu limba română?

             Ieri am văzut și eu acel minunat document afișat pe site-ul Universității „Ștefan cel Mare” – studenții din Basarabia trebuie să demonstreze că știu limba română. Acum, părerile sunt împărțite atât în rândul studenților din Republica Moldova, cât și în a celor din România. Unii sunt pro, alții sunt contra. E și normal să existe o diferență de opinie. Eu voi expune aici strict părerea mea vis-a-vis de această problemă. Pentru că este o problemă. Nu mi se pare normal să dau un examen de limbă română din moment ce în Moldova am studiat 12 ani în limba română. Că mai vorbim cu accent sau cu rusisme e altceva. Și să vă explic de ce – rusismele fac parte deja din vocabularul limbii române de dincolo de Prut, fie că vrem noi sau nu. E un fenomen social normal (din păcate) în cazul contactelor lingvistice, indiferent dacă acesta este în Basarabia sau în altă țară. Un exemplu elocvent e Spania unde limba catalană, aflată în contact cu limba castilană (spaniola standard) a preluat de la aceasta anumite structuri morfologice și cuvinte. Acest lucru însă nu este un motiv întemeiat să supui unui examen înjositor miile de studenți veniți la studii în România. Știu că vor apărea păreri și argumente contra părerii mele, dar spuneți-mi voi, cei din România, aveți cumva dificultăți în a ne înțelege pe noi, basarabenii, atunci când ne exprimăm oral sau scris?
              Am făcut 4 ani de studii de limbă și literatură română, alți 2 de masterat și încă 2 de doctorat în lingvistică, iar un asemenea „test de competență lingvistică” pentru limba mea maternă mi se pare cea mai mare jignire care mi s-a adus vreodată. Am lucrat în mediul universitar și am întâlnit studenți români din România care nu știau că înainte de „dar” și „iar” trebuie să pui virgulă, nu știau să formeze corect timpurile verbale (mai ales perfect simplu și mai mult ca perfectul) și să utilizeze articolele genitivale. Și, din păcate, aceștia sunt astăzi profesori de limbă română. De ce să arătăm cu degetul și să vedem paiul din ochiul celuilalt, când mulți dintre români nu vorbesc corect limba lor. Atunci când ai pretenții, trebuie să fii tu impecabil, ceea ce nu e posibil din moment ce persoana care a scris acel document a scris „romîn” în loc de „român”. De ce să vedem rusismele basarabenilor, când grădina cu unguri e ...atât de aproape!

Pentru SpreVest


Iar a început circul!

M-am săturat de politică. Oriunde ar fi, Republica Moldova sau România sloganele, tehnicile de manipulare, discursurile sunt aceleași. Mereu aceleași. În general, dincolo de Prut e mare haos. Un haos provocat de politicieni mincinoși, întreținut tacit de tot moldoveanul cu mentalitate arhaică sau de indiferența fiecăruia. Cică astăzi a început campania electorală. Păi cum astăzi când, de fapt, suntem în campanie de anul trecut, din luna aprilie?! Am avut de câteva ori alegeri, un referendum eșuat și, se pare că ne pregătim neîncetat de noi alegeri. Nu vreau să fiu critic sau să mă dau mare expert în politică pentru că nu sunt, dar îmi expun părerea de cetățean care s-a săturat să mai asculte aceleași minciuni, aceleași discursuri lamentabile, aceleași promisiuni „victorioase”.

La noi în Moldova fiecare partid luptă pentru o cauză nobilă. Nu, nu ridicați ochii a mirare, chiar așa și este. De exemplu, comuniștii luptă pentru victorie (fără să vreau mă gândesc la „sărbătoarea” de 9 mai), alții pentru „neam și țară”. Mă întreb iarăși nedumerită – care neam și care țară?! Și, din nou, nu vreau să par acidă. Mi se pare ilar că o țară cu o suprafață de 33,845 mii km2 să aibă atâtea partide politice. Și sinceră să fiu, deși cunosc suficient de bine situația societății moldovenești, de unele din aceste partide abia astăzi am auzit pentru prima dată. Toți vor să fie primii, să „câștige” alegerile. Unii se cred apostoli chiar. Sigur, comuniștii că doar nu alții! Restul sunt toți norocoși, mai ales că li s-au atribuit în listele electorale numere „norocoase”. Am impresia că politicienii noștri se cred la roata norocului sau la loto!

Mă revolt degeaba. Oricum nu mai cred în nimeni. Sau, fie! Mi-a mai rămas un strop de speranță că totuși în viitorul parlament nu vom avea multe mutre comuniste care stâlcesc limba română și care se cred descendenții lui Lenin, dar și ai lui Ștefan cel Mare. Ce rușine! S-ar trezi Ștefan din mormânt să vadă ce lepădături se identifică cu el! Iar îmi revin în minte versurile lui Eminescu, potrivite cu situația din societatea basarabeană:

„ Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”

Voi merge la vot. Voi vota pentru că dincolo de Prut mi-au mai rămas oameni dragi inimii și pentru ei merită să încerc. Doar că sunt dezamăgită și mă tem că și puținii în care am încredere mă vor dezamăgi.




Scrisoare tristă...

         Dragă prietene,

toamna m-a luat aproape pe nepregătite. Parcă ar fi răsărit din senin. Așa dintr-o dată mi-a înghețat nasul dimineața în timp ce mergeam grăbită pe străzile furnicare. Așa am văzut că, de fapt, galbenul auriu luase locul verdelui frumos. Și-am început să plâng. Știi... verdele e culoarea mea preferată. Mă umple de optimism și de putere. Gândurile tot verzi îmi sunt. Adesea, nu întotdeauna. Auriul acela m-a derutat. Apoi mi-am adus aminte de mama și de strugurii negri de acasă. Eu și toamna avem o relație de prietenie sobră, distantă și politicoasă. Dar ea știe că n-o plac. Și poate că nici nu-i pasă prea tare. E mai preocupată de părul ei roșu despletit și de cerceii de aramă pe care și-i pune migălos în urechi. Și poate că e frumoasă, dar, știi tu, dacă nu-i verde... degeaba. Acest octombrie nevrotic mă face să sufăr. Răceala m-a copleșit încă din primele zile friguroase, iar depărtarea de adevărata toamnă, cea din Basarabia mea dragă, mă face să fiu un pic nervoasă. Ah, da! Îmi place totuși ceva - crizantemele galbene, roșii, portocalii, albe pe care le sădește mama în grădină. Când nu suntem acasă, vorbește cu ele și le spune tot felul de lucruri pe care, în mod normal, ni le-ar spune nouă. Știu că-i este dor. Și mie... Îți mai amintești cum adunam nucile din grădină? Sau pânzele de brumă dimineața când mergeam spre școală? Unde au rămas toate acestea? Cum de am ajuns să cunosc toamna doar de la geam și să ignor adevăratul ei farmec? Odată am recitit o carte în care am găsit o frunză roșiatică, tivită pe margini cu ruginiu, uscată între foi... Atunci a început să se scrie singură o scrisoare. O scrisoare tomnatică și atât de tristă... Și totuși ce armonie cromatică e în fiecare peisaj de alei sau străzi străjuite de copaci și frunze așternute la picioarele noastre...