Simbol al identității noastre – soții Doina și Ion Aldea Teodorovici



            Pentru mulți dintre cetățenii Republicii Moldova a devenit deja un automatism să pronunțe cu pietate numele Doinei și a lui Ion Aldea Teodorovici. Unii dintre ei se folosesc chiar de imaginea acestora încărcată de simboluri identitare pentru a se promova. Mă refer la electoratul nerușinat care utilizează toate resursele pentru a „crește” puțin în ochii cetățenilor. Aș vrea să-i rog pe cei care nu simt cu adevărat durere în suflet pentru că cei doi nu mai sunt printre noi să își stăpânească lacrimile și falsa mâhnire. An de an se tot organizează comemorări a celor doi, dar mă întreb câți din cei care participă simt cu adevărat niște simțăminte nobile și de regret? Mulți dintre noi nici nu eram născuți când au murit Doina și Ion Aldea Teodorovici, mulți dintre noi ne autointitulăm „moldoveni” și nu români așa cum făceau ei, mulți dintre noi nici măcar nu conștientizăm cu adevărat și cu sinceritate ce au reprezentat și, mai ales, ce reprezintă ei pentru noi ca popor și ca națiune.
            În anii grei ai renașterii naționale, încă de prin '87 - '88, majoritatea statelor autonome din întreaga Uniune Sovietică se răzvrăteau împotriva rusificării și a înăbușirii identității popoarelor. În aceste condiții Basarabia este modelul care a demonstrat pe viu că este un model de rezistență a limbii și identității române în condițiile de teroare a istoriei, dar și un spațiu de dincolo de hotarele României în care au fost și sunt create mari valori spirituale românești care pot și chiar reprezintă întregul popor român. Astfel trebuie să-i privim pe soții Aldea Teodorocivi – ca pe niște luptători neînfricați pentru ceea ce are omul mai drag și mai prețios – limba, identitatea, istoria și sufletul. Atunci când toți tăceau, ei au fost printre puținii care au avut curajul să rostească frumos cuvintele „român” și „românesc”, puținii care s-au gândit că societatea din Basarabia are nevoie să renască și să șteargă anii de rătăcire, să-și regăsească limba atât de frumoasă, dar schimonosită de rusisme. Din nefericire au plătit acest curaj cu propria viață și acest lucru nu este puțin. Câți dintre noi ar procedat astfel astăzi? Câți dintre noi își mai aduc aminte că limba română chiar dacă a fost obilgată, uneori prin teroarea gulagurilor siberiene, alteori prin umilință, să devină și „limbă moldovenească”, nu a dispărut nici sub țariști, nici sub comuniști și că avem datoria să o păzim să nu dispară tocmai astăzi când nimeni și nimic nu o mai asuprește, dar, paradoxal, noi o dăm uitării?
            Cred că mulți dintre noi suntem prea tineri și prea nepăsători să ne dăm seama că Doina și Ion Aldea Teodorovici au făcut parte din acea categorie de oameni care a pus mai presus de toate adevărul și dorința de contribui la redeșteptarea unui  popor. Pentru că dacă nu ar fi fost astfel ar fi preferat să tacă și să-și îngijească copilul mic ce a rămas orfan la câțiva ani doar. Nu e oare acest lucru dovada unui sacrificiu enorm și care, din nefericire și spre rușinea noastră, nu este apreciat și este dat uitării, sau mai rău, este utilizat pentru a ne improviza o imagine pompoasă în fața altora? Aș vrea ca măcar jumătate din basarabeni să poarte în suflet puțină dragoste de neam, adevăr istoric și limbă cât au purtat în suflet acești oameni, aș vrea că măcar jumătate din numărul copiilor din școli să câte melodiile lor cu adevărat frumoase, aș vrea ca măcar jumătate dintre noi să fim români cu adevărat așa cum au fost ei. De-ar fi așa cred că nici nu ar fi nevoie de o zi a comemorării lor pentru că i-am purta în suflet și mai ales în acțiunile noastre mai mult decât ne-am aduce aminte de existența lor doar o dată pe an.

Pentru SpreVest


De ce vrem cetățenie română?

        S-a lansat pe grupul de discuții al GIRB această întrebare. Provocatoare de reacții diverse, contradictorii. De ce totuși vrem să obținem cetățenie română? Care sunt motivele noastre? Deși pe site s-au dat câteva răspunsuri, eu aș dori să vin cu propriile păreri și aprecieri. Suntem toți determinați de sentimentul patriotic și redobândim cetățenia sau avem pur și simplu dorința de a beneficia de facilități pe care statul, Republica Moldova, nu ni le oferă.
În primul rând trebuie să menționez faptul că motivele fiecăruia pot fi diferit apreciate și percepute de ceilalți. Și, da, țin să precizez că din moment ce vrem cetățenie română, ne conformăm cu regulile statului român, îi vorbim limba corect și să știm că avem atât drepturi, cât și obligații.
Mulți cititori ai acestui articol îmi vor spune că puțini sunt cei care își doresc cetățenia română doar pentru că sunt români. Și au dreptate. Acest lucru nu înseamnă totuși că acești oameni nu există. Din păcate societatea în care ne-am format nu ne-a cultivat prea mult și simțul răspunderii și pe cel al respectului reciproc. De asemenea, criza identitară prin care trece Basarabia (de mai bine de 20 de ani!), situația politică dezastruoasă, sărăcia în care zace țara determină omul (indiferent de naționalitate sau rasă) să își concentreze atenția, puterile și banii spre lucruri mult mai necesare – supraviețuirea de zi cu zi. Când stomacul ți-e gol, copilul desculț și flămând, iarna bate la geam și lemnele lipsesc, omul, dintr-un instinct biologic mai presusu de rațiune, nu se gândește la problemele lingvistice sau identitare, ci se focalizează asupra problemelor ce presupun și determină existența. Nu vreau ca acest argument să sune drept scuză pentru moldoveni, dar el trebuie luat în calcul și tratat ca ceva ce necesită rezolvare. Deci, mulți dintre basarabeni deși nu mai au „nici un gram de patriotism” (vorba cuiva de pe grupul de discuții) își depun dosare de redobândire a cetățeniei române doar pentru beneficii (dorind să plece în Europa fără vize, să muncească în România etc.). Aici există totuși un aspect foarte important. Omul e nemulțumit oricât i-ai oferi, va cere mai mult întotdeauna. Din moment ce ne folosim de dreptul la cetățenie (mulți basarabeni văd acest lucru ca pe un drept) uzând de faptul că bunicii noștri au fost cetățeni ai României Mari, e scandalos atunci când vorbim rusește ca să părem elevați și diferiți sau când venim cu fraze de genul: „Românii sunt niște țigani” sau „Țara aceasta care se duce de râpă și ne trage și pe noi după ea”. Iertată fie-mi părerea, dar acești oameni nu merită să fie români nici măcar în acte, nu mai vorbesc de simțăminte mult mai profunde precum cele spirituale.
Eu nu am dreptul să-i judec pe concetățenii mei, dar nu ezit să le dau peste nas atunci când depășesc niște limite. Deși pledez pentru consolidarea românismului în Basarabia rusificată, pentru drepturile (unele incontestabile) ale studenților veniți la studii în România, să nu uităm că pe lângă drepturi avem și obligații. Că trebuie să-i respectăm pe oamenii în țara cărora am venit și atunci vom fi, la rândul nostru, respectați.

Pentru SpreVest.ro 

Știm sau nu limba română?

             Ieri am văzut și eu acel minunat document afișat pe site-ul Universității „Ștefan cel Mare” – studenții din Basarabia trebuie să demonstreze că știu limba română. Acum, părerile sunt împărțite atât în rândul studenților din Republica Moldova, cât și în a celor din România. Unii sunt pro, alții sunt contra. E și normal să existe o diferență de opinie. Eu voi expune aici strict părerea mea vis-a-vis de această problemă. Pentru că este o problemă. Nu mi se pare normal să dau un examen de limbă română din moment ce în Moldova am studiat 12 ani în limba română. Că mai vorbim cu accent sau cu rusisme e altceva. Și să vă explic de ce – rusismele fac parte deja din vocabularul limbii române de dincolo de Prut, fie că vrem noi sau nu. E un fenomen social normal (din păcate) în cazul contactelor lingvistice, indiferent dacă acesta este în Basarabia sau în altă țară. Un exemplu elocvent e Spania unde limba catalană, aflată în contact cu limba castilană (spaniola standard) a preluat de la aceasta anumite structuri morfologice și cuvinte. Acest lucru însă nu este un motiv întemeiat să supui unui examen înjositor miile de studenți veniți la studii în România. Știu că vor apărea păreri și argumente contra părerii mele, dar spuneți-mi voi, cei din România, aveți cumva dificultăți în a ne înțelege pe noi, basarabenii, atunci când ne exprimăm oral sau scris?
              Am făcut 4 ani de studii de limbă și literatură română, alți 2 de masterat și încă 2 de doctorat în lingvistică, iar un asemenea „test de competență lingvistică” pentru limba mea maternă mi se pare cea mai mare jignire care mi s-a adus vreodată. Am lucrat în mediul universitar și am întâlnit studenți români din România care nu știau că înainte de „dar” și „iar” trebuie să pui virgulă, nu știau să formeze corect timpurile verbale (mai ales perfect simplu și mai mult ca perfectul) și să utilizeze articolele genitivale. Și, din păcate, aceștia sunt astăzi profesori de limbă română. De ce să arătăm cu degetul și să vedem paiul din ochiul celuilalt, când mulți dintre români nu vorbesc corect limba lor. Atunci când ai pretenții, trebuie să fii tu impecabil, ceea ce nu e posibil din moment ce persoana care a scris acel document a scris „romîn” în loc de „român”. De ce să vedem rusismele basarabenilor, când grădina cu unguri e ...atât de aproape!

Pentru SpreVest


Iar a început circul!

M-am săturat de politică. Oriunde ar fi, Republica Moldova sau România sloganele, tehnicile de manipulare, discursurile sunt aceleași. Mereu aceleași. În general, dincolo de Prut e mare haos. Un haos provocat de politicieni mincinoși, întreținut tacit de tot moldoveanul cu mentalitate arhaică sau de indiferența fiecăruia. Cică astăzi a început campania electorală. Păi cum astăzi când, de fapt, suntem în campanie de anul trecut, din luna aprilie?! Am avut de câteva ori alegeri, un referendum eșuat și, se pare că ne pregătim neîncetat de noi alegeri. Nu vreau să fiu critic sau să mă dau mare expert în politică pentru că nu sunt, dar îmi expun părerea de cetățean care s-a săturat să mai asculte aceleași minciuni, aceleași discursuri lamentabile, aceleași promisiuni „victorioase”.

La noi în Moldova fiecare partid luptă pentru o cauză nobilă. Nu, nu ridicați ochii a mirare, chiar așa și este. De exemplu, comuniștii luptă pentru victorie (fără să vreau mă gândesc la „sărbătoarea” de 9 mai), alții pentru „neam și țară”. Mă întreb iarăși nedumerită – care neam și care țară?! Și, din nou, nu vreau să par acidă. Mi se pare ilar că o țară cu o suprafață de 33,845 mii km2 să aibă atâtea partide politice. Și sinceră să fiu, deși cunosc suficient de bine situația societății moldovenești, de unele din aceste partide abia astăzi am auzit pentru prima dată. Toți vor să fie primii, să „câștige” alegerile. Unii se cred apostoli chiar. Sigur, comuniștii că doar nu alții! Restul sunt toți norocoși, mai ales că li s-au atribuit în listele electorale numere „norocoase”. Am impresia că politicienii noștri se cred la roata norocului sau la loto!

Mă revolt degeaba. Oricum nu mai cred în nimeni. Sau, fie! Mi-a mai rămas un strop de speranță că totuși în viitorul parlament nu vom avea multe mutre comuniste care stâlcesc limba română și care se cred descendenții lui Lenin, dar și ai lui Ștefan cel Mare. Ce rușine! S-ar trezi Ștefan din mormânt să vadă ce lepădături se identifică cu el! Iar îmi revin în minte versurile lui Eminescu, potrivite cu situația din societatea basarabeană:

„ Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”

Voi merge la vot. Voi vota pentru că dincolo de Prut mi-au mai rămas oameni dragi inimii și pentru ei merită să încerc. Doar că sunt dezamăgită și mă tem că și puținii în care am încredere mă vor dezamăgi.




Scrisoare tristă...

         Dragă prietene,

toamna m-a luat aproape pe nepregătite. Parcă ar fi răsărit din senin. Așa dintr-o dată mi-a înghețat nasul dimineața în timp ce mergeam grăbită pe străzile furnicare. Așa am văzut că, de fapt, galbenul auriu luase locul verdelui frumos. Și-am început să plâng. Știi... verdele e culoarea mea preferată. Mă umple de optimism și de putere. Gândurile tot verzi îmi sunt. Adesea, nu întotdeauna. Auriul acela m-a derutat. Apoi mi-am adus aminte de mama și de strugurii negri de acasă. Eu și toamna avem o relație de prietenie sobră, distantă și politicoasă. Dar ea știe că n-o plac. Și poate că nici nu-i pasă prea tare. E mai preocupată de părul ei roșu despletit și de cerceii de aramă pe care și-i pune migălos în urechi. Și poate că e frumoasă, dar, știi tu, dacă nu-i verde... degeaba. Acest octombrie nevrotic mă face să sufăr. Răceala m-a copleșit încă din primele zile friguroase, iar depărtarea de adevărata toamnă, cea din Basarabia mea dragă, mă face să fiu un pic nervoasă. Ah, da! Îmi place totuși ceva - crizantemele galbene, roșii, portocalii, albe pe care le sădește mama în grădină. Când nu suntem acasă, vorbește cu ele și le spune tot felul de lucruri pe care, în mod normal, ni le-ar spune nouă. Știu că-i este dor. Și mie... Îți mai amintești cum adunam nucile din grădină? Sau pânzele de brumă dimineața când mergeam spre școală? Unde au rămas toate acestea? Cum de am ajuns să cunosc toamna doar de la geam și să ignor adevăratul ei farmec? Odată am recitit o carte în care am găsit o frunză roșiatică, tivită pe margini cu ruginiu, uscată între foi... Atunci a început să se scrie singură o scrisoare. O scrisoare tomnatică și atât de tristă... Și totuși ce armonie cromatică e în fiecare peisaj de alei sau străzi străjuite de copaci și frunze așternute la picioarele noastre...




„Paula” – Isabel Allende

Spitalul e o clădire uriașă străbătută de coridoare, noaptea nu vine niciodată, temperatura e mereu aceeași, ziua s-a eternizat în lămpi, vara în calorifere. Rutina se repetă cu o precizie enervantă, aici e regatul durerii, aici se vine ca să suferi, lucru pe care prea bine îl știm cu toții. Mizeriile suferinței ne fac egali. Nu mai există bogați și săraci, odată trecut acest prag privilegiile se topesc și devenim umili.

Cartea aceasta – Paula – am citit-o pe nerăsuflate, începând-o când a plecat trenul din gara București Nord, iar până la Suceava aveam deja 160 de pagini. Lectura e plăcută și chiar de la primele pagini începi să suferi alături de autoare. „În decembrie 1991, fiica mea, Paula, s-a îmbolnăvit grav, iar la puțin timp după aceea a intrat în comă. Am scris aceste pagini de-a lungul orelor nesfârșite petrecute pe culuoarele unui spital...”

Cartea e o ilustrare terifiantă a durerii sufletești, a pierderii irecuperabile, a incapacității de a accepta că linia a fost trasă, iar cale de întoarcere nu există. Zilele sunt măsurate într-o clepsidră cu nisip răbdător, trecând atât de încet încât se pierd din calendar... Nici o carte citită până acum nu m-a răscolit atât de puternic, încât să ajung să-mi adresez întrebări ciudate despre existența și fericirea mea. La capătul unui pat de spital, alături de fiica sa, Paula, scriitoarea Isabel Allende scrie o lungă scrisoare (cartea) cutremurătoare care nu va fi citită niciodată de aceasta. De fapt, nu Isabel scriitoarea scrie aceste îndurerate rânduri, ci MAMA care suferă, realizând portretul unei femei sensibile, dar puternică care supraviețuiește nenorocirii de a-și pierde copilul.

Până la sfârșitul cărții am sperat nebunește ca Paula să revină la viață. Am intrat atât de adânc în narațiunea propriu-zisă, încât am suferit alături de autoare, am simțit același fior al morții și al suferinței, gândindu-mă la persoanele dragi mie, la oamenii pe care-i iubesc și a căror lipsă ar fi o durere în existența mea. Moartea nu poate fi înduoișată nici cu cele mai puternice dovezi de iubire, nici cu lacrimile cele mai amare.

Recomand cu drag această carte mai ales celor care sunt în căutarea unor răspunsuri despre evaluarea sentimentelor, dar și datorită minunatelor povești redate de scriitoare de-a lungul cărții, ilustrând o viață dură în exil, o copilărie minunată în Chile și, desigur, datorită stilului simplu pe care îl adoptă Isabel Allende.