De Moș Nicolae ți-ai pregătit ghetuțele? :)


„Vântu-aduse în ogradă 
O nuielușă fermecată, 

Grivei iute ca o pușcă 
A ascuns-o într-o cușcă. 



Să știe Moșul că el 

A fost cuminte, bunicel; 
Și că merită cadou 
Dulciuri multe, un platou!”

Marin Moscu

Eu am aflat de existența lui Moș Nicolae abia pe la 15 ani, în primul an de liceu. Nu, nu vi se pară glumă, așa și este. Copilăria anilor '90 în Basarabia nu-l includea sub nici o formă pe acest moș darnic. De-am fi știut de el! Imaginați-vă că anii '90 marcau ieșirea de sub tutela sovietică, ani mai degrabă săraci, plini de lipsuri, decât ani în care să sărbătorești mai mulți moși decât era necesar. Noi știam de Moș Gerilă, echivalentul rusesc și destoinic al lui Moș Crăciun și de Snegurocika, partenera de împărțit daruri.

Mare mi-a fost mirarea când, în clasa a 9 fiind, locuind în internatul liceului, ne-am trezit cu papucii plini de dulciuri și portocale într-o pauză în care camera 5 strașnic păzită de chei și de doamna pedagog, a rămas nesupravegheată. Băieții mai mari ne-am făcut aceste daruri, deși încă mai cred și astăzi că toată isprava fusese pregătită cu ajutorul cuiva din interior :) 

În astă seară, copii și maturi își pun dorințe, speranțe, dorindu-și ca papuceii frumos așezați la ușă, vor fi umpluți cu daruri de Moșul cel Darnic. Mic sau mare, sufletul fiecăruia dintre noi, de fapt, așteaptă dovezi de afecțiune și de atenție. Cred că doar copiii, în naivitatea și neștiința lor, își doresc cu ardoare jucării și dulciuri. Noi, cei mari, ne punem în gând dorințe, sperând că cei care ne iubesc ne vor dărui afecțiunea lor. Nu darurile cele mai scumpe sunt și cele mai apreciate. Nu... Pentru că cea mai frumoasă alinare pentru suflet este dovada că ești iubit și apreciat.

În astă seară, pe ger năprasnic, cereți-i lui Moș Nicolae iubire. Este cel mai de preț lucru, simț și sentiment pe care l-am putea primi de la cineva. Cum spunea Alphonse de Lamartine „Cu tot aurul din lume nu poți cumpăra bătăile inimii sau tandrețea unei mângâieri.” Așa că, în astă seară, puneți în cizmulițele celor dragi, bucățele de afecțiune, părticele de prețuire reciprocă și veți simți că darul primit este fără preț. 

La mulți ani, România mea!

"Limba română este întâia graniță a țării mele care trebuie păzită, apărată și fortificată".
Grigore Vieru

 

În fiecare zi ne plângem de România și de români, dar o zi pe an, în inima fiecăruia dintre noi, se simte mândria de a fi român. Da, ne plângem de condițiile proaste din spitale, de învățământul și sistemul social precar, de mizerie și de politicieni corupți. Și totuși, aceasta este țara noastră și fiecare o iubește în felul său, mai mult sau mai puțin. Da, plecăm prin Europa să muncim sau să locuim, însă dorul de casă ne poartă pașii mereu spre România. Pentru că România nu înseamnă doar spitale vechi sau politicieni corupți. România înseamnă ACASĂ, acolo unde te simți împlinit și întreg. 

Eu m-am născut în Basarabia și încă din copilărie părinții m-au învățat că suntem români și că trebuie să fim mândri de originile noastre, de limba pe care o vorbim și de istoria noastră. Iar pentru noi, basarabenii, simțul patriotic este amplificat de faptul că Basarabia este în continuare înstrăinată și nu face parte din teritoriul actual al României. Pentru mulți dintre noi, idealul este re-unirea în vechile hotare. Pentru mine este o mândrie să vorbesc limba română. Am avut ocazia să locuiesc și să lucrez în Franța și știți care a fost primul gând care mi-a trecut prin cap când am primit această ofertă? Cu cine voi vorbi eu în română în fiecare zi? Aș putea oare să mă lipsesc de acest drept și de această plăcere pentru mult timp? Și nu am putut. M-am întors în România pentru că iubesc acest popor, îi iubesc limba și tradițiile. Și a mai fost un motiv – rădăcinile mele sunt aici și nu cred că le-aș putea muta în altă parte. 

Îmi aduc aminte în 2000, primul an în care am venit în România, de 1 Decembrie, directorul liceului unde îmi făceam studiile, ne-a pus pe toți elevii basarabeni în fruntea coloanei care purta coroanele ce trebuiau depuse la monumentul lui Bogdan I. Deși era un ger de-ți picau unghiile, am dus acea coroană cu mândrie. De ce a făcut asta? Pentru că, spunea el, noi suntem românii care suferim cel mai mult, iar locul nostru este în România. Deși nu se număra printre cei mai buni oameni și nici printre cei mai agreați profesori, cuvintele lui mi-au umplut inima de durere. Pe atunci eram încă o adolescentă care se înfierbânta la discuțiile despre istorie, patriotism, iar cine îndrăznea să spună că basarabenii nu sunt români, își atrăgea, cu siguranță, toată ura mea.

România este pentru mine ceva mult mai complex decât pentru mulți alți români. Eu când mă gândesc la România nu pot să nu mă gândesc la Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Ion și Doina Aldea-Teodorovici. Pentru mine România înseamnă și cetatea Soroca, Tighina și Cetatea Albă. Nu pot să nu gândesc la Cernăuți sau la cetatea Hotin. Și cu tristețe știu că mulți români nu știu nimic sau prea puțin despre aceste simboluri românești. 

Nu poți să nu iubești România. Este frumoasă, pitorească și este a NOASTRĂ. O iubim pentru oamenii ei, pentru literatură, muzică și cultură. Cine nu se identifică sau își urăște țara, ar trebui să plece, să-și caute norocul și să-și transplanteze rădăcinile în altă parte. Istoria ne-a demonstrat de nenumărate ori până acum că suntem un popor demn, cu o limbă și o cultură care merită să stea, cu mândrie, alături de marile națiuni ale lumii. La mulți ani, România mea!