Lulu a plecat in vacanta!

          Bagajul așteaptă lângă ușă. Lulu pleacă în lume. Fugitiv prin București, scurtă documentare pentru teza de doctorat, Tulcea, Munții Măcin, Galați, Cahul, ACASĂ! După ce am susținut primul referat la doctorat, merit o scurtă vacanță așa că ne vom întâlni mai rar următoarele două saptămâni. Mi-am pregătit cărțile și sandalele. Drum bun! Vă las cu bine!

Bibliotecile de altădată

           Îmi aduc aminte de vremurile când eram copilă și dormeam cu „Legendele și miturile Greciei Antice” sub pernă. Cartea asta îmi era atât de dragă încât o luam peste tot cu mine. Am uitat-o în grădină, în ploaie, iar acum arată de parcă ar avea 100 de ani. Însă mi-a rămas la fel de dragă. Apoi îmi aduc aminte verile petrecute acasă. Coboram o vale lungă până să ajung la biblioteca satului. Marea mea plăcere era să scotocesc rafturile pentru „cei mari” cum spunea bibliotecara. Acolo l-am găsit pe Winnetou, apașul. Am bocit ca la înmormântare când am ajuns la finalul cărții. Tot acolo l-am întâlnit pe Sherlok Holms, vestitul detectiv din Londra. Tremuram și tresăream prin somn, visând câinele familiei Baskervill, dulăul acela mare, cu ochi fosforencenți și cu limba roșie mi-a umplut visele cam jumătate de an. Iarna era frig în bibliotecă. Doamna drăguță care ne dădea cărți (așa-i spuneam eu) stătea zgribulită lângă un calorifer electric, cu mănușile pe mâini și cu fularul înfășurat în jurul gâtului. În pofida frigului și a condițiilor mizerabile rămânea la fel de drăguță întotdeauna, indiferent de anotimp sau alte probleme. Ne ruga doar să fim cuminți și să nu ne „hlizim”. Parchetul scârția îngrozitor de tare, iar rafturile din lemn erau mâncate de carii. Geamurile erau putrede și șubrede, dar când vedeai biblioteca foind de copilași dornici să citească ți se umplea inima de bucurie, iarna devenea mai puțin friguroasă, iar întrebările picilor erau atât de amuzante.

          Mi-era tare drag mirosul de cărți vechi. Mi-era drag să-mi plimb privirile peste volumele groase, frumos ordonate, pe litere. Erau multe! Pentru mine, copil fiind erau multe, dar astăzi îmi dau seama că era de fapt o bibliotecă săracă, cu un număr redus de cărți, dar care totuși exista. Astăzi în fosta bibliotecă este un bar. Mă doare inima de câte ori trec pe acolo, mă dor amintirile legate de acel loc. Cărțile au fost duse într-o încăpere a primăriei, dar cititorii sunt din ce în ce mai puțini. Cei mici preferă acum jocurile pe internet, iar părinții nu le stimulează deloc dragostea pentru lectură. Nu-mi imaginez să fiu din nou copil și să nu-l iubesc pe Păcală sau pe Tândală, să nu citesc Jules Verne sau Spiridon Vangheli. Cred că aș fi un copil nefericit. Mi-e dor de bibliotecile de altădată, pline de micii cititori, de „hlizeala” lor și de cărțile acelea vechi, pline de amintiri, de povești minunate și de copilărie.

         Voi ce amintiri aveți legate de bibliotecile sau de cărțile copilăriei voastre?

Horoscopul și nervi mei!

           De dimineață m-am enervat. Deschid adresa de mail – 28 de mesaje. Uaaau! Ce căutată sunt. Jumătate din mesaje – horoscop, relații dureroase sau alte prostii. Nu m-am abonat la nici un site asemănător, nu cred în horoscop și zodii. Dacă aș sta să număr, pe săptămână, primesc cam 20 de mesaje de genul – „Spune-mi ce zodie ești ca să-ți spun ce cură de slăbit ți se potrivește”; „Spune-mi ce zodie ești ca să-ți spun ce țară ți se potrivește”; „Spune-mi.... bla, bla ca să-ți spun ce viață duci / ca să-ți spun cu ce vedetă te potrivești” Deci, înnebunesc! Și asta nu-i tot. Cred că anul acesta, 2010, am primit de vreo 10 ori același mesaj – un tip, un thailandez, care a făcut o poză undeva într-o vacanță și i-a apărut o stafie în fotografie. Când a văzut săracul poza, a făcut infarct și a murit. Ei bine, poza asta face ocolul pământului și tot la mine ajunge (voi n-ați primit-o?) cu același mesaj stupid – trimite-o la 10 prieteni, altfel pe paște o mare primejdie. Nu știu câți oameni mari, președinți de țară, militari au primit poza, n-au trimis-o mai departe la prietenii lor și unuia i-a murit copilul, altuia i s-au golit conturile din bancă, iar altul a dat faliment. Să înțeleg că până acum m-a „vânat” moartea de câteva ori deja? Să nu mai pomenesc de celebrele mesaje cu viagra. Ultimile două săptămâni am fost înnebunită de tot felul de știri cu „blonda lui Bote” dezbrăcată prin tot felul de reviste sau Bote care a pierdut la „Dansez pentru tine”...

       Acum stau și mă întreb – publicitatea aceasta ascunsă, sufocarea continuă cu atâtea „informații” utilie numai pe mine mă enervează sau și pe alții? Și cum de ajung aceste mesaje în „inbox”-ul meu?!

 

Puțin din mine

          Mulți nu mă cunosc prea bine sau deloc. Își fac păreri eronate, necunoscând persoana sau, mai rău, judecând-o după zvonuri, impresii superficiale. Sunt un soi de amestec ciudat de școlăriță, dar cu tărtăcuța pe umeri. Aproape toți știți că m-am născut în Basarabia, chiar pe malul Prutului. Am doi frați și o soră care-mi sunt cei mai buni prieteni. După ultimile evenimente, peste vreun an urmează să fiu al treilea doctor din familia aceasta (avem un medic, un doctor în biologie și eu urmează să devin lingvistul familiei), avem așteptări mari și de la ultimul frate (poate devine doctor habilitat!). Cei care m-au cunoscut probabil au observat deja că mă îmbrac cel mai adesea în haine de culoarea verde. Culoarea mea preferată. Verdele spune multe despre mine – îmi place viața, energia, soarele, optimismul și fluturii.

           Pe noptiera de lângă patul meu veți găsi întotdeauna o carte. Am una și în geanta de umăr, alta în bucătărie și una în balcon. Îmi place să vorbesc și nu-mi place să ascult. Dacă vom avea ocazia să stăm la o cafea vreo două ore eu voi vorbi într-una, uitând să-ți dau cuvântul, apoi rușinându-mă și aducându-mi aminte că trebuie să fiu și politicoasă. Prietenii și familia îmi spun că vorbesc și pentru geamănul meu (da, sunt născută în zodia gemenilor). De aici mi se trage și numele de papagl. Sufletul meu pereche cred că este mama. Semănăm izbitor de tare și aș putea lesne să vă pălcălesc arătându-vă pozele mamei, afirmând cu tărie că sunt eu. Nici nu vă veți imagina că sunteți păcăliți! De la mama am luat aproape tot – de la forma feței, buze și ochi până la degetul cel mic de la picior și mai ales ironia. Da, și dragostea pentru flori și cărți. Tata m-a învățat bunătatea sufletească, îngăduința și iubirea față de aproapele meu. Tot de la el am învățat să iubesc Prutul. Cel mai mult însă m-au învățat părinții să-mi iubesc limba maternă și să n-o schimb pentru nimic în lume, poporul român atât de năpăstuit și adevărata mea patrie – România.

        Sunt pesimistă numai atunci când plouă. Nu-mi plac iernile și vremea mohorâtă. Cu certitudine vă spun că eu sunt copilul verii. Nu voi putea fi niciodată singură. Singărătatea mă omoară! Iubesc. Am alături de mine pe cel mai bun prieten și iubit. Eu vorbesc, el mă ascultă. Suntem un plus și un minus care se atrag reciproc. Diferiți, dar foarte asemănători. Alături în orice moment al vieții, la bine și la rău. Sprijinul meu de zi cu zi. Dacă mă lasă puterile, o mână puternică mă susține, iar o inimă mare, mare bate cu putere tot pentru mine.

           Zâmbesc ori de câte ori am ocazia. Cel mai adesea sunt îmbrăcată în fuste sau rochii (eventual verzi). Ador ciocolata. Ezit mereu să-mi măsor glicemia, cred că m-aș îngrozi.

         Dacă vreți să-mi faceți o bucurie, un cadou nu vă gândiți la lucruri spectaculoase. Cel mai mult apreciez cărțile, sentimentele adevărate, fluturii (artificiali, nu m-ar lăsa sufletul să omor vreunul) și gândurile verzi. Asta sunt eu, cu bune și cu rele. Numele? Multe. O parte din ele ar fi – Lilo, Lulu, Riro, Luluca. Dar în buletin cică aș fi Lilia. Spuneți-mi cum vreți voi.

 

...

citeşte în frunzele toamnei

tristeţea,

caută în ploaie gândurile frânte

şi aripa ruptă…

priveşte în amurg chipul

ofilit,

inima fisurată.

nu mă întreba de ce.

nu-mi aduce mângâierea.

eu nu cerşesc iertarea,
nu caut izbăvirea…

Ziua Victoriei? A cui victorie, domnilor?

          Încă o dată ma conving de faptul că moldoveanul are o mentalitate dată naibii! Este supus, îi place să plece capul, indiferent dacă îl taie sau nu sabia (și-a băgat în tărtăcuță proverbul „Capul plecat, sabia nu-l taie!”). Cum spune fratele rus, așa face. Și să îndrăznească cineva să-i reproșeze ceva că-i sare în cap imediat, luându-i apărarea cu îndârjiri. Când vine vorba de frații săi de sânge de dincoace de Prut, moldoveanul poate arunca noroi, sau cuvinte de genul „țigan”, „nespălat” și câte și mai câte! Citeam pe site-ul UNIMEDIA o știre pe care pe mine personal m-a șocat. Nu, nu e vreun accident sau vreo crimă, ci doar faptul că politicienii de la Chișinău stau pe gânduri dacă să-și trimită soldații la Moscova pentru a sărbători „Ziua Victoriei” pe data de 9 mai. A cui victorie, domnilor? Asupra cui din nou? O victorie asupra dușmanului? Victorie rezultată în urma unui război pus la cale de nemți și ruși, o victorie în urma căreia am devenit din români moldoveni, din parte a României ne-am transformat în fericita RSSM?! Acesta să fie oare un motiv de bucurie și de paradă?

         Mai mult decât atât. Acest fapt a generat diverse reacții printre politicieni. Uimiți-vă, oameni buni! Marian Lupu (în care nu am nici măcar 0,1% încredere) consideră că participarea Republicii Moldova este una firească și necesară. Iar dacă nu sunt bani pentru aceste inutile cheltuieli, nici o grijă! partidele politice vor contribui și ele cum vor putea. Mă întreb de ce oare nu sunt atât de săritori politicienii atunci când școlile din Transnistria erau (și sunt în continuare) private de multe drepturi, când acei copii nu aveau manuale din care să învețe sau erau nevoiți să parcurgă distanțe mari pentru a ajunge la școli. Nu puteau puteau pune mână de la mână să le cumpere acestor școli măcar un autocar? Pentru așa ceva nu sunt niciodată deschise pungile lor... Victor Osipov este de părere că nu „trebuie să facem figuri separate privind participarea la eveniment”, căci, vedeți voi, aceste figuri ne-ar costa mult pe plan diplomatic. Eu cred că simpla prezență a demnitarilor țării noastre și a armatei la Moscova este o dovadă clară că recunoaștem pactul Ribbentrop-Molotov, recunoaștem și acceptăm faptul că  suntem un popor diferit de cel românesc. Oare asta ne dorim? De când victimile sărută mâinile călăilor? Doar în Moldova. Iurie Muntean pune capac însă la toate! „Este o rușine mare ce face Alianța pentru integrare Europeană, scuipând astfel în istoria acestei țări, războiul în care feciorii și fiicele și-au pierdut viețile.” Dar de ce îi uităm pe eroii români îngropați în cimitirele de la Cania sau Țiganca? De ce uităm că în acest război „pentru apărarea Patriei” basarabeniilor li s-au pus puștile în mâini și au fost obligați să tragă în frații lor de dincolo de Prut?

          M-am umplut de necaz astăzi, dar mai mult mă doare sufletul că poporul pe care eu îl iubesc atât de mult e atât de orb, îndobitocit,ignorantși laș. Cel mai mult însă mă doare că politicienii pe care i-am ales în locul comuniștilor se dovedesc a fi la fel ca cei vechi, adoptă aceleași tehnici de supunere și lingușeală. Când ești cu fundul în două luntre, cazi în apă. Așa că, ori cu Rusia ori cu România, nu după cum bate vântul, azi cu vestul, mâine cu estul. Dezamăgire și neputință asta e tot ce simt eu acum. Și muuuulllttt dispreț...

        P.S. De dimineață m-am trezit cu niște cuvinte în cap care mi-au tulburat întreaga zi. Grigore Vieru spunea într-un interviu : „ Copilăria mea a murit în 1946 când mi-am scos din cămară opincuțele, spălându-le, fierbându-le și mâncându-le de foame. De atunci mă urmărește mereu o cumplită frică, mi-e teamă de secetă...” Sunt sigură că oameni precum poetul au mai rămas, oameni care simt suferințele îndurate în timpul unui regim criminal, oameni care nu-și vând până și sufletul celui care ne-a fost călău.

Martirii Siberiei

        „ Dragi basarabeni, o mare nenorocire a lovit țara noastră. Rușii cer predarea Basarabiei. Noi nu avem puterea să luptăm cu ei... ” se auzea la radio vocea tremurătoare a Regelui Carol. 27 iunie 1940. O zi frumoasă, senină, liniștită. Aceeași voce a adus vești triste a doua zi dimineață - „ Dragi basarabeni, nu este altă salvare decât să părăsiți Basarabia, luând cele necesare. Veniți toți în România, numai cei săraci să rămână pe loc. Am dat ordin armatei să se retragă ultima pe jos și toate vehiculele să le pună la dispoziția populației. Am făcut convenție cu rușii ca trei zile să nu intre în Basarabia, ca să vă puteți refugia toți. Să nu vă fie frică, dacă nu încăpeți în România, vă primește cu drag Germania.” ... frontiera s-a închis la o zi! „Când am ajuns la marginea satului erau deja zeci de tancuri rusești, cu soldați veseli, care țipau, cântau, având atitudinea unor mari biruitori.” - povestește tanti Blondina (numele vine de la Sf. Muceniță Blandina, sărbătorită la 25 iulie).

           Spaima, teama, oroarea razboiului s-a năpustit peste Basarabia. Mai sus am redat cuvintele scrise de tanti Blondina, martira a Siberiei, una din miile de victime ale comunismului și a setei de putere a sovieticilor. Una din sutele de mii de persoane care a suferit, care a fost deportată în taigaua rusească doar pentru că era fiică de preot și învățătoare. „ Ne-au băgat în vagoane de marfă murdare, dându-ne două pâini negre și tari. Am mers așa două săptămâni. Noaptea trenul se oprea, scoteau cadavrele celor care mureau pe drum, îi aruncau în câmp spre mâncarea păsărilor sau a fiarelor.  Când am coborât în sfârșit din tren eram în centrul Rusiei, pe apa Volgăi. Scria gara Kazan. Eram murdare, flămânde, însetate.” Acest regim politic a desconsiderat viața, ființa umană într-un fel în care n-a făcut-o nimeni. Oamenii deportați nu erau considerați nici măcar robi, erau „dușmani ai poporului”  ceea ce însemna că își iubeau patria, limba, părinții.

          „ În ziua de 20 februarie 1942 ne-au scos din închisoare și ne-au mutat în alta, la 40 km distanță. Mergeam pe jos la minus 40 de grade. La întrebarea noastră, cum mergem pe așa frig, am primit răspunsul: „Nu e nimic, cine nu va rezista, va merge în urmă o căruță care-i va duce la cimitir. Nu vrem să trăiți! Sunteți dușmanii poporului!” și totuși mulți dintre acești oameni au supraviețuit. Chinurile abia începeau, dar gândul la familiile lor rămase în Basarabia, sau refugiate în România, la părinții bătrâni, așteptându-i în lacrimi stând la poartă, le dădeau puteri să îndure ceea ce e de neîndurat oamenește.

         ” Ce ai fost în libertate?” - „ Învățătoare.” - „ Foarte bine, ești potrivită să-mi paști vițeii.” Eroina povestește cu lacrimi în ochi, amintindu-și de clasa ei de copii, de orele frumoase. O neîndurătoare durere i-a pătruns sufletul, gîndindu-se la înjosirea la care e supusă. Nu era considerată om. Apoi a aflat că toți cei care lucrau pentru președintele colhozului ca și ea erau medici, ingineri, profesori. Floarea societății, intelectualitatea unui popor păștea vițeii unui rus care nici măcar nu știa să citească sau să scrie. Semna actele cu o cruciuliță...

         Apoi tuturor li s-a impus să semneze acte prin care de „bunăvoie alegeau” să rămână în Siberia. „ N-am avut curaj să-i scriu mamei mele care mă aștepta cu nerăbdare acasă. Eu eram condamnată să nu mai revăd niciodată scumpa noastră Basarabia. Lacrimile, munca grea, suspinele, ura dușmănoasă cu care ne tratau siberienii băștinași mă făceau să-mi doresc moartea. Era idealul meu. Vedeam în ea singura mea salvare.” și acest lucru și-l doreau mulți dintre acești nenorociți. Și totuși după moartea lui Stalin, majoritatea celor deportați primeau dreptul de a fi repatriați. Și a revăzut scumpa Basarabie la exact 15 ani de la data deportării - 21 iulie. S-a reîntors, găsind o fierărie în casa ei, fiul trăia la București, părinții erau morți. Viața era ruinată, sănătatea șubredă, psihicul la pământ.

        Așa au distrus sovieticii popoarele care „de bunăvoie au devenit republici sovietice”. Astăzi, noi îi realegem, îi considerăm prietenii noștri, armatele lor stau pe pământul românesc, limba lor o păstrăm, necinstind memoria celor care au fost deportați, chinuiți, omorâți pentru că au refuzat să le vorbească limba și s-o uite pe cea românească. Memoria noastră e bolnavă, nu vrem să ne aducem aminte cine au fost călăii noștri, găsindu-le scuze, cinstindu-i. Suntem un popor care nu-și cinstește eroii, martirii, dar îi respectă pe trădători și pe cei care ne-au distrus viețile. Asta suntem oare? Asta vrem să fim?

      ( Impresii după lectura cărții Suferințele Mamei Blondina o martiră a Siberiei ).

Amintiri scoase de la naftalină

Am citit undeva, păcat că nu-mi aduc aminte unde (!) că omul poate scrie doar atunci când e îndrăgostit, când iubește cu patimă și când suferința e atât de mare încât zăgazurile inimii, ale minții se rup. Mi-aduc aminte că am fost odinioară îndrăgostită. Pe vremea când eram liceeancă, adolescentă naivă și cu artificii în stomac. Îmi pun mâinile în cap când citesc ce scriam eu prin clasa a IX-a...

„ În fiecare seară simt nevoia să plâng, să mă destăinui. Mă confesez mereu unei stele, vechi jurnal al meu și al suferinței mele. Seară de seară adorm cu ea și în somn mi-apare... chipul tău. Nici timpul nu mi te-a scos din minte, ești tot acolo, acum mai adânc, mult mai adânc decât ai fost vreodată!

Mi-e dor de tine. Fără de știre sufletul mi se umple de toamnă, prsimțind cât de plină de semne de întrebare este viața mea. Timpul curge încet, ca freamătul trist al unui copac. Iar liniștea beznei de afară mă copleșește. E atât de frumos cerul că am impresia că vremea plânge cu stele. Ascult cerul, luna, ascult gândurile lumii întregi. Mă alint în răcoarea nopții și aș vrea să-ți dau și ție măcar o părticică din lumina sufletului meu. Dar ești atât de departe și simt cu durere cum un gol imens din mine trebuie umplut cu tine. Seară de seară îți scriu scrisori, versuri, știi?

Ți-am pierdut pașii prin ploi

și nu găsesc decât

imense goluri...

ochii și s-au rătăcit

în zări purpurii

și-n apusuri mute.

Sufletul ți s-a cuibărit

Pe-un vârf de stea

și nu-l mai pot ajunge

Stai! Ești în sufletul meu,

dar drumul spre tine
este prea lung!

Ofetz, plâng, râd, dar totul merge mai departe. și uite așa, zi de zi, timpul curge diabolic de încet. Aș vrea să mă dezbrac de rugina timpului, cufundându-mă în roua dimineții ca într-o pură apă de botez. Să simt că nu mai simt nimic! Dar mâine va fi un nou mâine și mâine voi spune că mâine va fi un nou mâine...”

       Acum zâmbesc tare amuzată, dar pe atunci mare tragedie înduram. Mi se pare amuzant, sincer.
       Am scos jurnalele de la naftalină. Merită oare păstrate?

Ce-i asta găgăuzi?

         Îmi plac zilele calde. Fluturii, buburuzele care-mi invadează balconul, soarele obraznic care nu mă lasă dimineața să exagerez cu somnul. După o iarnă atât de lungă aproape că am uitat cât de bine e să fie cald. Așa că am ieșit afară precum muștele ademenite de primele raze. Au înflorit magnoliile. Se simt în aer tot felul de mirosuri – de flori, muguri pocnind deja, frunzulițe, verde crud. M-am oprit mai întâi în parc. Cartea din geantă nu m-a ademenit prea tare, o luasem să citesc, dar parcă mai dor mi-era să trag aer în piept, să admir mulțimea de bebeluși din parc, bunicuțele discutând, cățeii dând din coadă. Da, oamenii zâmbesc! Asta m-a făcut și pe mine să zâmbesc.
          Cu greu m-am urnit de pe bancă, ajungând la bibliotecă. Aici zarvă mare! Studenți cu duiumul. Nu știu dacă am văzut atâția în aceeași încăpere. Și nu-i sesiune. Cărțile pe care le caut sunt unicat. Mda... cer o carte „Găgăuzii”, iar bibliotecara mă întreabă contrariată – „Asta ce-i?” – „O națiune, doamnă. Sunt peste tot, dar mulți trăiesc în Republica Moldova.” – „Da???” – „Da, doamnă”...

         Dintr-odată elanul, buna dispoziție dispare. Oare e chiar așa departe Prutul de acești oameni ? Românii din Suceava nu știu aproape nimic despre ce se întâmplă dincolo. Și asta nu-i tot. Mă duc la un alt sediu al bibliotecii să caut cărțile unicat. Măcar să mă uit prin ele să știu dacă trebuie să vin într-o zi, de dimineață până seara, să stau la sala de lectură. Dau de altă doamnă surprinsă. Într-un final, îmi aduce din nu știu ce subsol un atlas prăfuit și două cărți fără coperți. Pe celelalte trei nu le-a găsit. Sigur am căutat bine la cataloage? Foarte sigur! Mă așez într-o bancă și răsfoiesc „antichitățile”. Cum dracu să faci doctorat când nu găsești nici măcar 5% din cărțile necesare? Încep iar să înjur în gândul meu că m-a împins naiba să fac doctorat. Apoi mă resemnez și aștept celelalte cărți. Într-un final, vine doamna gâfâind, aducându-mi una din cărțile cerute și altele două în ucraineană. „Le-am văzut în depozit și m-am gândit că poate îți trebuiesc. Dacă tot sunt în rusă...” „Asta-i ucraineană, doamnă, și sunt nuvele.” – „Și nu-ți trebuiesc?” Exclamă vrednica bibliotecară foarte dezamăgită.

        Am ieșit. Drumul spre casă n-a mai fost la fel de plăcut. Nu mai știu exact ce m-a supărat și de ce mă mai supar. Am mers fără să observ florile, cățeii, magnoliile. Ziua asta mi-a lăsat un gust amar în suflet. Mă duc să fac o prăjitură.

Mentalitatea moldoveanului

Îmi reproșa cineva într-o conversație avută acum ceva timp – „De și-ar schimba moldoveanul mentalitatea ar fi acum în Uniunea Europeană! Moldoveanului îi trebuie mentalitate europeană!” Ce să spun? Sunt de acord cu o parte din acest „sfat”, dar nu în totalitate. Mentalitatea se schimbă taaare greu, mult mai greu decât un regim politic. Dar nu trebuie să fie neapărat „europeană” ca să fie bună. Poate fi și congoleză sau japoneză, important e că așa cum este acest popor acum nicidecum nu reprezintă un model demn de urmat. Știu, mulți dintre voi mă vor acuza că-i ponegresc pe basarabeni, că nu văd partea lor bună. Nu este așa. Sunt oameni și oameni, dar cei care merită cu adevărat respect și admirați sunt puțini. Exemple de personalități marcante, care au impresionat o lume întreagă se regăsesc în rândurile acestui popor și de ce să le murdărim imaginea pentru că adesea suntem bețivani, leneși etc.?!

Mentalitatea sovietică încă nu ne-a părăsit. Niciodată. URSS nu mai există ca stat, dar dăinuie încă prin mizerabile rămășițe lăsate pe ici pe colo aparent neintenționat... Câteodată am impresia că societatea basarabeană din anul 2010 și cea din 1940 sunt două lucruri total diferite care nu s-au cunoscut niciodată. Venit-au frații noștri ruși, călare pe tancuri să ne „elibereze” de „cuceritorii” români și parcă au făcut o selecție inversă – decapitând, deportând, marginalizând oamenii gospodari, inteligenți și stimulând pleava societății – bețivani, hoți, leneși, punându-i în fruntea satelor, colhozurilor, oferindu-le porturi importante. Astfel, au creat o mentalitate de ... iobag. Așa că, astăzi, mentalitatea moldoveanul implică niște trăsături de caracter deloc plăcute și anume:

- Lipsă de caracter și de demnitate ( Cum spune „fratele mai mare” așa face).

- Lingușeala în fața celui mai mare (chiar dacă-i mai prost).

- Duplicitatea ( basarabeanul e antiromân convins la Moscova și antirus dârz la București. Îi place să fie cu ... fundul în două luntre).

- Compromisul fără scrupule ( merge după principiul „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Problema e că făcându-se frate cu cine nu trebuie, nu trece nici puntea, nici de drac nu scapă).

- Prostia și fudulia (e sărac lipit pământului, dar cu orice ocazie sărbătorește pe picior mare sau, n-are ce mânca, dar geaca de piele nu lipsește din dulap. Mai simplu – „Prostul nu-i prost destul dacă nu-i și fudul”).

- Este supus ( și-a băgat în tărtăcuță proverbul „capul plecat, sabia nu-l tai”, dar nu-și dă seama că nu mai are cap pe umeri deja de mult timp).

- Credința în destin (Moldovanul are mai multă încredere în noroc decât în propriile cunoștințe sau puteri).

- Cultul eroilor ... străini (Moldoveanul venerează eroii altor popoare, dar pe ai săi îi uită. Monumentul Ostașului Roșu eliberator e la mare cinste, Ștefan mai așteaptă!).

- Dezbinarea – un fel de boală națională (la orice fel de alegeri, fie locale sau naționale, noi oricum pierdem în fașa comuniștilor. De ce? Ei sunt un singur partid, noi o mie de partide „naționale” și „democratice” care se gândesc la punga lor și nu la popor).

- Comoditatea (N-am întâlnit în viața mea un popor mai comod decât moldovenii. Se resemnează mai întotdeauna, devin țîfnoși dacă le spui ceva, încep să se laude cu ce are face și ce ar spune, dar sunt doar vorbe pentru că îi este comod și s-a învățat cu sărăcia, mizeria, lipsa de inițiativă și dorința de a-și scimba viața. ).

Acestea ar fi doar câteva din „calitățile” moldovenilor. Unele popoare nu se schimbă secole la rând, noi în 50 de ani am devenit alții. Nu zic, orice popor are propriile minusuri, dar parcă la noi s-au adunat toate. Îmi pare rău că Basarabia este totuși o țară cu potențial. Avem școli bune, de ce nu vrem să învățăm? Avem modele demne de urmat, de ce nu le vedem? Cum de am devenit așa dintr-un popor cu demnitate, onest, dârz, vrednic, învățat? S-a amestecat sângele nostru de dac cu cel de slav și a ieșit o corcitură?

Nicolae Dabija spunea „Perfecțiunea națiunii începe de la tine – fii tu bun, demn, corect etc. și nașiunea întreagă va fi mai bună, mai demnă, mai corectă.” Nu pot decât să fiu de acord cu scriitorul!

 

Ce este totuși un prieten?

          Am ieșit astăzi la un ceai și o vorbă bună cu una din puținele mele prietene. Am vorbit, am tot vorbit până ne-a prins pe terasă ploaia. Am mers încet pe străzi sub umbrelă, continuând să vorbim. Niciodată subiectele noastre nu se epuizează. Niciodată nu m-ar supăra intenționat. Nu m-ar răni nici măcar cu o privire. În drum spre casă mă gândeam că e tot mai greu să găsești un prieten adevărat, bun, cu suflet deschis. Egoismul s-a extins ca o eczemă (scuzați-mi expresia!) peste relațiile dintre oameni. Câți mai sunt cei care își lasă la o parte propriile preocupări ca să-ți întindă o mână de ajutor sau să aibă răbdarea de a te asculta? Câți mai sunt cei care își ignoră interese proprii, numai pentru a fi lângă tine atunci când ai nevoie? Câți mai sunt cei care vin în întâmpinarea necazurilor tale cu discreție și suflet curat? Răspunsul e dureros – tot mai puțini. Vremurile impun gesturi din ce în ce mai reci între oameni.

           Am avut cândva o prietenă. Am petrecum împreună ani buni. Am trecut alături prin momente grele mai ales atunci când ne-am trezit niște adolescente de 15 ani singure în România. S-a destrămat relația de prietenie de 9 ani. Dureros. Am plecat atunci de la ea de acasă profund rănită și cu un sentiment stupid de inutilitate. Acuzațiile, mofturile, dorințele – toate s-au strâns într-un ghem mare care și până astăzi mai are spasme și încă mă mai întristează. Mă întreb, oare nu mai avem ochi să vedem suferința de lângă noi? Să nu mai avem răbdarea de a căuta în noi blândețea și generozitatea? Sentimentele au devenit pur și simplu niște stări decorative, trăiri de o clipă?

            Astăzi deja știu că prietenii trebuie să fie într-un număr cât mai mic. Un prieten va ști întotdeauna să dea o clipă, o oră, o zi din viața sa pentru mine atunci când voi avea nevoie. Exercițiul dăruirii începe de la a ști să renunți la tine în favoarea altuia, de a te bucura de bucuria și fericirea prietenului tău. Am învățat cât de mult poate însemna un cuvânt de încurajare când o neagră descurajare te cuprinde, cât cântărește o mână puternică ce nu te lasă să cazi atunci când ești sleit de puteri și cât de important e un zâmbet atunci când tristețea te doboară. Așa că, dacă ați pierdut un prieten adevărat plângeți cu amar, iar dacă un om pasager pleacă din viața voastră, bucurați-vă pentru că astfel timpul pe care i-l acordați va fi redistribuit spre cei care merită cu adevărat, spre oamenii care te prețuiesc ca om și ca prieten.

        Ce înseamnă pentru voi prietenia?

Ce cred eu despre PublikaTv

         Mare tam-tam s-a făcut în presa din Moldova în legătură cu lansarea televiziunii PublikaTv. Ca mulți alții am așteptat acest eveniment. La ce reclamă i s-a făcut mă așteptam la mai mult decât atât. Mai mulți prieteni, amici, cunoscuți m-au întrebat ce cred despre acest post de televiziune. Păi... nu cred nimic! Nimic pentru că încă nu au făcut nimic. Desigur, au doar câteva zile de când s-au lansat și, eu cel puțin, nu pot să-mi fac o părere definită. Deocamdată doar analizez. Până acum am observat lucruri atât bune cât și nu foarte bune.

        Evident, crearea unei televiziuni (una în plus față de ce aveam până acum) este binevenită. În Republica Moldova nu prea ai de unde alege. Posturile Tv le poți număra pe degete, iar calitatea lor lasă de dorit. Postul național, Tele-Radio Moldova, e corupt până în măduva oaselor, Jurnal Tv mai are multe de învățat. ProTv Chișinău se ține mai tare. În schimb posturi rusești câte vrei!

        În al doilea rând, după cum am văzut pe forumuri sau alte site-uri de internet, nu putem judeca, condamna sau disconsidera Publika datorită faptului că anii jurnaliști angajați au lucrat și la alte posturi Tv, radiouri sau ziare afiliate altor partide politice. Nu putem stigmatiza înainte de a le oferi șansa să ne demonstreze că sunt specialiști buni, că au capacitățile necesare pentru a aduce televiziunii o anumită prestanță.

        Să vă spun totuși și ce nu-mi place. În primul rând sloganul – Moldova, acum ai televiziune. Fraților, n-am trăit până acum în peșteri sau prin copaci să nu știm ce e acea televiziune. Și apoi, nu te lauzi sau îți asumi, cu aroganță, un merit pe care încă nu-l ai sau poate nu-l vei avea niciodată. Nu te autoproclami televiziunea number 1 din Moldova!

       Azi am deschis site-ul Publika. Deschid o înregistrare, o emisiune moderată de Natalia Morari. Mda... Nu am nimic cu ea, doar că limba română vorbită de ea lasă de dorit. Apreciez faptul că-și dă silința, dar oare nu era mai nimerit să modereze o emisiune în limba rusă? Am vazut că sunt. Oameni buni, jurnaliștii aceștia sunt sau ar trebui să fie specialiști, oameni foarte buni în domeniul lor și nu cred că e chiar foarte bine că o domnișoară care îngână limba română și încă mai caută cuvintele potrivite, trebuie să apară în fața camerelor la o emisiune în limba română. Ideea, pe de altă parte nu e rea. Natalia Morari poate fi un moedl pentru alți etnici ruși, o motivația de a învăța (după atâția ani!) limba acestui popor.

       Deocamdată încerc să fiu doar un observator. Am observat lucrurile bune, dar și pe cele rele. E firesc mai ales la început să se facă greșeli. Trebuie să fim îngăduitori și să le acordăm timp. Eu una prefer să critic ceea ce nu-mi place și să laud lucrurile cu care sunt de acord.

P.S. Și încă ceva – nu-mi place denumirea – Publika. De ce or fi ales anume cuvântul acesta?

Ce înseamnă pentru mine ziua de 7 aprilie

        A început anul trecut, în 2009 când oamenii pur și simplu nu mai puteau suporta, nu mai aveau speranță și erau deznădăjduiți. Exact acum un an au murit tineri care aveau o viață lungă, frumoasă înainte, dar au ales să lupte pentru libertatea lor și a poporului. Datorită lor astăzi nu ne este frică să strigăm „libertate!” și nici nu mai rostim cu jumătate de gură „suntem români”. Datorită lor. Ce a fost cu adevărat acolo, la Chișinău, pe 7 aprilie? O revoltă? O lovitură de stat? Sau poate o revoluție? A fost o răbufnire a spiritului omenesc, o dovadă că nu suntem un popor de sclavi și slugi ale comunismului. Nu! Nu vom fi niciodată astfel de popor.

       Nu am fost acolo în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. Cu trupul n-am fost, dar cu inima eram la românii de dincolo de Prut, de oamenii pe care îi iubesc cel mai mult, așa cum sunt ei, îndoctrinați, uneori inculți alteori sclipitori, eu îi iubesc pentru că sunt poporul meu. Urmăream cu sufletul la gură, pe internet sau la televizor ce se întâmplă acolo. Încercam să-l sun pe fratele meu, dar nu reușeam. Panica era mare. Sufletul era mic, dar mă mândream că tinerii, și nu doar ei, au ieșit în stradă protestând împotriva nedreptății, a sclaviei și a corupției.

       Astăzi la Chișinău nu mai sunt polițiști care lovesc în oameni ca în cini. Nici tineri omorâți, nici frică. Există speranța într-un viitor mai bun, într-o viață decentă. E o zi de doliu, de durere adâncă în sufletul oamenilor care au pierdut pe cei dragi. Să-i cinstim pe tinerii care au murit anul trecut de 7 aprilie! Ei sunt adevărații noștri eroi!

Zilele noastre

          Îmi aduc aminte de prima zi de conviețuire împreună. Bucuria cu care am început să aranjăm lucrurile prin cameră, să-mi instalez gelurile de duș și cremele în baie, să-mi amenajez florile la geamuri și să-mi fac colțișorul verde al camerei. Ah, da! și cum am împărțit dulapul în două părți egale care s-au dovedit a fi inegale până la urmă căci rochiile, fustele și eșarfele mele erau mult mai numeroase decât cămășile tale. Au fost zile când îmi venea să-ți scot ochii atât de supărată eram pe tine. Știi, nu-mi plăceau tabieturile tale, nu mă puteam obișnui cu ele. Atunci, că să nu ne luăm la bătaie, plecam la prietene căutând consolare când, de fapt, mai bine am fi discutat, privindu-ne ochi în ochi, stând mână în mână. Îți mai aduci aminte ce speriat erai când ai observat că vorbesc prin somn? Dar nu numai speriat, ci și amuzat.

          Azi dimineață mi-am adus aminte cum stăteam duminica în pat tolăniți, ciufulită, dar fericită. Și azi sunt fericită. Împlinită. Zâmbitoare. Doar că mai matură. Mai preocupată de articolele mele, tu mai îngândurat din cauza serviciului. Dar rămânem aceiași – ciufuliți dimineața, jucând în week-end pe calculator jocuri cu dragoni și îngeri. Plimbările în doi au devenit din ce în ce mai rare, dar ne bucurăm de razele soarelui la balconul cu fluturi. Sesiunile mele sunt din ce în ce mai stresante, dar atunci când vreau să renunț tu ești cel care mă scutură, mustrându-mă să nu cad tocmai la sfârșit. Vacanțele sunt scurte, dar le petrecem împreună. Amărăciunile și bucuriile, dezamăgirile și realizările le împărțim în doi, savurându-le sau gonindu-le din mintea și sufletul nostru.

         Azi dimineață m-am întrebat dacă două zile petrecute împreună sunt la fel. Dacă fără plimbări și certuri, fără supărări și râsete zglobii am fi aceeași. toate aceste momente îmi sunt atât de dragi încât dacă le-aș uita m-aș simți nefericită. Dacă dulapul nu l-am împărți „egal”, dacă nu ți-aș mânca toată înghețata sau dacă ar dispărea fluturii verzi din balconul nostru oare aș mai putea zâmbi?