Îmi aduc aminte cu drag de duminicile călduroase când zăpușeala de afară ne împiedica pe noi, copiii, să batem mingea pe ulițele pline de colb ale satului. Mereu îmi căutam altă ocupație și aveam multe preferințe. Într-un colț din podul casei mama depozitase într-o ladă veche o mulțime de cărți, caiete și reviste. Lada aceasta însă nu-i o ladă obișnuită, ci un „sunduk”, adică ladă în care se dădea zestrea fetelor pe vremuri. Îmi plăcea mereu să răscolesc amintirile din acest „sunduk”, deși știam pe de rost orice carte, fiecare revistă sau caiet. Așa am văzut cum scriau frații mai mari în primele clase. Așa am aflat că și „Lenin a fost cândva copil” din cartea de citire de clasa a III-a. Tot din lada fermecată din podul casei am citit scrisori vechi de la colegi de clasă de-ai mamei și tot de acolo l-am recuperat și pe Pușkin pe care mama l-a aruncat în timpul unei „crize” și supărări împotriva comunismului și a vechilor timpuri. Eram copil și-mi plăcea să citesc orice. Tot acolo, în lada prăfuită, am găsit până și o carte despre albine pe care am citit-o pe nerăsuflate. Nu mai țin minte nimic din ea, însă fotografiile din carte, cu prisăcari îmbrăcați în costume, scoțând mierea din stupari, și acum e vie în mintea mea.
Atunci când nu eram cocoțată în podul casei mă găseai în ultima cameră a casei unde se află biblioteca familiei. Într-unul din sertare erau aranjate frumos albumele cu fotografii. Cred că mulți dintre noi mai păstrăm încă pe acasă acele albume mari, roșii pe care scrie „album” cu litere chirilice. Știam că cel roșu e al mamei din timpul studenției. Cel mov era al tatei din timpul armatei. Cel gri avea tot felul de poze, inclusiv de la înmormântarea bunicilor mei în care o priveam cu jale pe sora mai mare, pe atunci copil, cum plângea de ți se rupea inima. Îmi plăcea să răsfoiesc aceste amintiri, aceste pagini din viețile noastre. Simțeam o adevărată invidie când găseam poze cu mama și cu prietenii sau colegii de facultate. Din acest motiv i-am decupat cea mai mare parte din fotografii. Când au descoperit trăsnaia era prea târziu, iar eu am primit interdicție să mă mai ating de fotografii. Cu toate acestea cred că nici astăzi mama nu știe că-i priveam fotografiile fascinată. O tânără frumoasă, cu privire caldă, duioasă din fotografii era mama mea, iar eu eram fericită, egoistă. și astăzi, în albumul roșu o mulțime din poze sunt ciuntite de mine doar dintr-un exces de zel.
De obicei mă sprijineam de perete sau mă așezam în fotoliu să privesc albumele pe îndelete. Pentru cei care nu cunosc, vă spun că ultima cameră a casei mele părintești este una spațioasă, cu multe cărți, cu un „servant”, adică dulap imens plin cu reviste și ziare la care a fost mama abonată întreaga viață, dulap pe care l-a primit drept zestre când s-a măritat. Partea de sus este din sticlă, iar în interior, într-o fructieră erau aproape întotdeauna bomboane „de sticlă” cum le spuneam noi. În aceeași cameră, pe perete erau cândva prinse trei pene de păun pe care le-a adus tata de nu știu unde. Bine spus „erau” pentru că într-o duminică le-am pârlit nevinovata de mine cu o brichetă…
Abia aștept să merg acasă și să revăd ultima cameră. Să scot albumele colorate și vechi din sertar și să frunzăresc aceleași fotografii de familie vechi, calde. și-aș mai vrea în aceeași fructieră portocalie să găsesc bomboanele „de sticlă”…
P.S. Fotografii vechi, îngălbenite...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu